Skip to main content

Full text of "Tokareva, Viktoria - Avem Nevoie De Comunicare Ctrl"

See other formats


Viktoria 
QS 





Tokarev 





Viktoria 
Tokareva 


avem nevoie 
de comunicare 





Coperta de VASS ANDREI 


Culegere din: 
BHKTOPHSI TOKAPEBA 


Koraa crano HeMHOoXKO rennee 


«Coberekaa Poccna» 
Mocksa — 1972 


Jleraiouine Kayenn 
«CoBerckuii nucarenb» 
Mockaa — 1978 


Huuero ocoGennoro 


«CoBeTCcKHii nucateib» 
MockBa -— 1983 


Toate drepturile asupra versiunii de faţă sint rezervate Editurii UNIVERS 


Viktoria 
Tokareva 


avem nevole 
de comunicare 


În românește de ALEXANDRU CALAIS 


Editura Univers 
Bucureşti — 1985 


Trece Gieca 


În noaptea aceea l-am visat pe răposatul meu tată. Mi s-a 
adresat cu o frază stranie: „Ghetele să i le dai lui Piotr“. 

Probabil că l-aş fi întrebat „De ce?“ Aş fi încercat, adică, 
să aflu ca ce chilipir să-i dau lui Piotr ghetele mele englezești, 
abia cumpărate, dar în clipa aceea bătu cineva la uşă. O bătaie 
ușoară, dar stăruitoare, ce păru să mă momească din hăţișul som- 
nului. 

Am deschis ochii, neizbutind să-mi dau seama dacă e dimi- 
neaţă, seară sau miez de noapte. 

— La telefon, îmi zise Șurocika, vecina mea de apartament. 

Şurocika venea la telefon la fiecare zbîrnîit de sonerie, în 
speranța că i se telefonează ei. Nu-i telefona însă nimeni. Şi de 
iiecare dată îi desluşeam în acest „La telefon“ încă un dram de 
speranţă neîmplinită. 

— M-a părăsit nevasta, spuse în receptor Veacik. 

— Da” cit e ceasul ? l-am întrebat. 

— Opt. 

— Şi cînd a plecat? 

— Nu ştiu. Cînd m-am trezit, nu mai era. Sun:0, te rog, şi 
spune- i: „Galea, i i-ai frînt lui Veacik aripile. El se „predă. Poţi 
că-i faci ce vrei, va fi de acord cu toate. Numai să te întorci 
acasă.“ Ai să ţii minte? 

— Am să ţin, i-am răspuns. 

— Repetă, nu mă crezu el. 

— „Galea, i-ai frînt lui Veacik aripile. El va fi de acord cu 
toate. Numai să te întorci acasă.“ 

— Ai uitat să spui: „El se predă, poţi să-i faci ce vrei“. 

— Asta-i de prisos, am n opinat eu. 

— Dece? 

— Pentru că „poţi să-i faci ce vrei“ şi „el va fi de acord cu 
toate“ e unul și acelaşi lucru. 

— Zău ? făcu el. Mă rog. Da’ să-i telefonezi chiar acum şi 
pe urmă să mă suni și pe mine. 

Veacik e şeful ansamblului nostru. E compozitor. Creator. 
Sursă primordială. 

Oamenii talentaţi sînt de două feluri : 


1. Cei cu putere de exteriorizare, adică creatorii. Adică cei 
ca Veacik. 


5 


2. Cei fără putere de exteriorizare. Adică cei ca mine. 

Muzica eu o receptez, o înțeleg, dar nu pot să mă exprim 
prin muzică. Totul îmi rămîne în suflet. De aceea sufletul meu 
devine uneori strîmt şi tulbure. 

Am pus receptorul în furcă şi m-am dus la bucătărie. 

Şurocika sta în dreptu! oalei cu supă şi aștepta să iasă la su- 
prafaţă spuma aceea sură, ca s-o pescuiască şi s-o arunce în chiu- 
vetă. 

Şurocika făcea parte din categoria femeilor care devin mai 
interesante o dată cu vîrsta. Acum era încă tînără și de aceea in- 
signifiantă. 

Soţul îi era aspirant, iar băiatul abia intmse la școală. Ocu- 
pau tustrei o cameră de şaisprezece metri pătraţi din apartamentul 
nostru comun și își vădeau existenţa cu schimbul: cînd tatăl se 
apuca să scrie disertaţia, băiatul se vîntura prin coridor ca un 
animal sălbatic pe întinderea preriei, iar cînd îşi făcea el lecţiile, 
tatăl ieşea la rîndul lui pe coridor, se așeza pe cufărul de lingă 
telefon și răsfoia presa. 

Am salutat-o pe Șurocika și i-am povestit visul. 

— Te-a şi îmbrățișat tatăl tău ? mă întrebă ea. 

— Nu-mi aduc aminte. Are vreo importanţă ? 

Şurocika gustă supa din oală şi, timp de cîteva clipe, privi cu 
un aer absent peretele din faţa ei, încercînd să-și dea seama ce-i 
mai lipseşte lichidului din oală. 

Telefonul zbiîrnii din nou. 

— Ei? mă întrebă Veacik. 

— Adică? 

— Ai sunat-o ? 

— Nu. 

— Înţeleg, se dumiri Veacik. 

Din delicateţe, am tăcut. 

— Să ştii că-i mai a dracului decît o crezi, zise Veacik. Nici 
nu-ţi închipui ce fel de om e. N-o să se liniştească decît atunci 
cînd o să mă bage în mormînt... În fine. Te rog să mă scuzi. Am 
s-o sun eu. 

— Nici tu să n-o suni, i-am sugerat.. 

— Dece? 

— Pentru că tu nu-ţi cunoşti preţul. Tu faci să fie fericită 
o întreagă omenire. 

— Da, fu de acord Veacik. Dar pe mine nu poate să mă facă 
fericit decît numai ea. 

— Bine, i-am spus după o clipă de tăcere. Cum ziceai că e 
cu aripile alea ? 


6 


„I-ai frint lui Veacik aripile. El se predă. Poţi să-i faci 
ce vrei. Va fi de acord cu toate. Numai să te întorci acasă“, îmi 
repetă el varianta neprescurtată. 

Am pus receptorul în furcă şi am format numărul Galei. 

De dincolo nu-mi răspunse nimeni multă vreme. Pesemne că 
Galea sta cu mîna în şold lîngă aparat şi chicotea. În cele din 
urmă, ridică receptori] şi spuse cu accent străin : 

— Hello...u ! 

Concomitent se privi pesemne cu aroganță în oglindă. 

— Cînd te-o lăsa ăsta, ce-ai să te faci ? i-am spus. 

— D2 cine-i acolo ? mă întrebă ea fără accent străin. 

— Eu. Ce-ai să te faci, te-ntreb, dacă te lasă Veacik? 

Galea o cam băgă pe mînecă. Îşi închipui probabil că-i tele- 
fonează vreun ştab din cancelaria Dreptăţii Supreme. 

— Ce face toată lumea, am să fac şi cu, zise într-un tîrziu. 

— Toată lumea munceşte. Ţie nu-ţi place să munceşti. 

— Am să Cînt. 

— La aşa ceva nu te pricepi. 

Într-adevăr, Galei îi este cu totul „egal ce să cînte şi cum să 
cînte : în picioare, culcată sau stînd în miini, cu capul în jos. 

Rămase tăcută. Pesemne, căzuse pe ginduri. 

— Dar nici aşa nu mai pot, zise cu voce stinsă. 

— Ba poți. 

Am pus receptorul în furcă și-am plecat să-mi isprăvesc visul. 

Pentru Galea şi Veacik puteam să fiu liniştit: cît de curînd 
aveau să se împace, pentru ca după aceea să se ia din nou la harţă. 

M-am culcat și-am închis ochii. Mai bine zis, am stat culcat 
cu ochii deschiși pe sub pleoapele lăsate. 

Fra ora nouă şi cîteva minute. Mika probabil că şade la ea 
in laborator, se uită în microscop și îşi plînge de milă. 

Dacă am să-i telefonez, are să ridice receptorul şi are să-mi 
răspundă cu o voce slabă, ca și cînd, pînă atunci, ar fi plins 
întruna. 

— Ce-i cu tine ? am s-o întreb. 

— N-am putut să dorm, are să-mi răspundă ea, ca să se 
culunde îndată într-o tăcere plină de demnitate. 

— Foarte rău, am să-i spun. Noaptea, lumea trebuie să 
doarmă. 

Vorbim astfel deseori de toate şi nimic, numai ca să nu abor- 
dăm problema principală. lar problema principală constă în fap- 
tul că nu ne căsătorim. 

Nu ne căsătorim din simiplul motiv că eu nu pot să aparţin 
cuiva mai mult de o oră şi jumătate pe zi. Cînd acest interval ia 


7 


sfîrşit, în mine apare un fel de manie a nerăbdării. Îmi vine să 
sar în picioare şi să pornesc în goană, ca la atac. 

Mika e singurul om care nu mă oboseşte, întrucît inteligența 
şi prostia se află la ea într-o proporţie ideală. Pe Mika pot s-o 
suport trei, ba chiar patru ceasuri. Ea mă vrea însă pentru toate 
cele douăzeci şi patru de ore din zi şi cu nici o secundă mai pu- 
țin. Îl tot vorbeşte de rău pe Veacik şi încearcă să mă îndepăr- 
teze de el, numai pentru că Veacik îmi este prieten. Într-adevăr, 
ar vrea să-i aparţin numai și numai ei. Chiar și acum, stînd acolo, 
in laborator, ar cerceta cu multă satisfacţie la microscop pînă şi 
un fir de păr al meu, ca să vadă: o fi el oval sau rotund... 


— La telefon, mă chemă din nou Şurocika. 

Am fost sigur că e Mika. Ori de cîte ori mă gîndeam la ea, 
o simţea numaidecît, deoarece gîndul e și el materie. 

— "Ţi-ai luat bilet ? mă întrebă ea. 

Avea în vedere biletul de avion. Avion care trebuia să tran- 
sporte persoana mea de la Moscova spre sudul țării. Din primă- 
vară în plină vară. 

— Mi-am luat, i-am spus eu. 

Mika tăcu. 

Pe de o parte, avea grijă de sănătatea mea şi voia să mă odih- 
nesc, ca să rămîn mai mult timp în viaţă și s-o iubesc vreme mai 
îndelungată. Pe de altă parte, aveam să plec şi s-o las singură 
timp de douăzeci și patru de zile, iar ín aceste douăzeci şi patru 
de zile viaţa avea să-i fie lipsită de sens și să reprezinte pentru ea 
O povară. 

De fiecare dată cînd plecam în cîte un turneu sau concediu, 
Mika se cufunda în apa stătătoare a timpului şi plutea acolo ca 
o înecată. Ba chiar mai rău, căci înecaţii nu simt nimic, în timp 
ce ea era cuprinsă de suferinţă. 

Fata asta mă iubea an de an, zi de zi, cu o forţă neistovită, 
ca și cînd ar fi avut în ea un motor, un perpetuum-mobile, că- 
ruia niciodată nu i se întîmpla nimic. 

De cîte ori n-am scăpat motorul ăsta din mîini, de cîte ori 
nu l-am spart, nu l-am pierdut și totuşi el nu ruginea niciodată, 
nu se uza și nu se lăsa spart. Era un veritabil agregat cu autors- 
glare continuă. 

— Îmi pare rău că nu poţi să-ţi iei şi tu un concediu, i-am 
spus. 

Mika tăcu în continuare. Chiar dacă îmi părea rău, chiar 
dacă nu-mi părea, situaţia n-avea cum să mai fie schimbată. Eu 
tot aveam să plec, iar ea tot avea să rămînă. 


— Sînt tristă, zise Mika. 
— Ba nu, i-am spus. Eşti fericită. Numai că nu-ţi dai seama 
de asta. 

Într-adevăr, suferința fiind reversul dragostei, înseamnă că 
face parte şi ea din complexul care se cheamă „fericire“. 

Mika întinde mîinile spre mine, dar mîinile nu-i întîlnesc 
decît golul. Încearcă să mă prindă în căușul palmelor, dar eu mă 
strecor ca nisipul printre degetele ei. Sînt şi nu sînt cu ea. 

Îi simt acum tumultul din suflet și îmi vine să pun cît mai 
grabnic receptorul în furcă. 

— Pa. La bună vedere, îi zic Mikăi. 

— Stai puţin ! exclamă ea. 

Aproape că o simt apucîndu-mă de miînecă. Cînd sînt însă 
reţinut astfel, îmi vine totdeauna să mă smulg din încleştare și 
s o iau la fugă. 

Stau lingă telefon, torturat de nerăbdare. 

— Bine, la revedere, cedează pe neaşteptate Mika. Îţi doresc 
odihnă plăcută. 

Nu mai încearcă să se plingă de mine, ci mă lasă să plec, ba 
chiar îmi urează odihnă plăcută. Oare de ce ? 

“Îmi vine să-i telefonez chiar acum, acolo, la laborator, şi să 
clarific situaţia : o fi în ordine acel perpetuum- -mobile, egoismul 
meu nu l-o fi făcut, totuşi, să ruginească ? 

“Mă uit la telefonul dinaintea mea. Mika pesemne că se uită 
şi ea la telefonul dinaintea ei. Stäm amindoi la capetele opuse. ale 
graului ca doi berbeci pe o punte îngustă, fiecare cu dreptatea 
ui. 

O, atotputernicia bărbatului care nu se lasă prins în căușul 
palmelor ! 

Telefonul sună din nou. 

— Spune-mi şi mie ceva. Aşa, omeneşte... mă roagă Mika. 

Mă liniştesc pe dată. Așa reacționează un om care se apucă 
să-şi verifice ste pia şi banii aflați î în buzunare. În momentul în 
care își dă seama că actele sînt i locul lor, uită chiar atunci că 
ele există. 

. — Te iubesc, îi zic Mikăi, uitînd pe loc de existența ei. 

Mika tace din nou, aşa cum nu-i stă în fire. 

— Alo, zic eu. 

— Da. Sînt.aici. 

— De ce taci? 

— Pentru că pling. 


Poate că ciudatul perpetuum-mobile funcționează pe bază de 
facrimi ? 


9 


În coridor îşi făcu apariţia Pașka Samodiorkin, feciorul Șu- 
racikăi : un omuleț în vîrstă de șapte ani. 

— Cine e Greca ? mă întrebă el. 

— Care Greca ? nu l-am înțeles eu. 

— Cel din poezioara „Trece Greca pe potecă“, mă lămuri el. 

— O fi vreun grec. 

— "Atunci de ce nu se zice: „Trece un grec pe potecă“ ? 

— N-ar suna bine, îi spun. Ar trebui să zici: „Trece un 
grec pe potec“. 

Omuleţul căzu pe ginduri, apoi conchise : 

— Greca o fi nevasta grecului. El îi grec, ea — greca. 

— Noi zicem „grecoaică“, nu „grecă“. 

— Poate că ei nu ştiu treaba asta? Doar sînt greci, nu-i 
așa ? 
Am tăcut, încercînd să găsesc un răspuns potrivit. Paşka tăcu 
și el, privind concentrat în gol. 

— Trebuie să mă conduc după exemplul lui Fiodor Fiodoro- 
vici Ozminski, zise brusc, fără nici o introducere. 

— Cine e Fiodor Fiodorovici Ozminski ? 

— Un grănicer erou. Ne-au dus cu clasa să vizităm Muzeul 
grănicerilor. 

— Şi cum ai să te conduci după exemplul lui ? 

Pașka mă privi lung, apoi întoarse ochii într-o parte. Stătu 
să se gîndească. 

— Nu știu, zise în cele din urmă. Asta încă nu ne-au ex- 


plicat... 


„Pînă la decolarea avionului rămăseseră patruzeci de minute. 
M-am așezat la rînd şi m-am trecut pe lista pasagerilor. 

Bagajul meu consta dintr-o valiză mică cu fermoar. N-am 
mai predat-o la bagaje ca să nu pierd timp la sosire. 

De fiecare dată cînd stau astfel, în aşteptare, nu pot nict să 
mă gîndesc la ceva, nici să citesc. Nu fac decît să aştept. În mine 
se adună energie cinetică şi potenţială și îmi vine să întreprind 
ceva. N-am însă de întreprins nimic. Și atunci mă văd nevoit 
să adopt o atitudine smerită, de om bine educat, simţindu-mă 
totodată ca o cutie de conserve nedesfacută, pusă la foc scăzut. 

M-am trecut pe listă şi, cu valijoara în mînă, m-am depărtat 
de ghişeu. 

De la acest aeroport pînă la Adler călătoria cu avionul du- 
rează două ore. De la mine de acasă pînă la același aeroport călă- 
toria cu mijloacele transportului în comun a durat tot două ore. 


10 


Asta înseamnă că mă pot socoti ajuns la jumătatea distanței. Mă 
simi însă ajuns mult; mai departe. 

Sînt rupt cu desăvîrşire de odaia mea din ulicioara Petro- 
verigski, de ansamblul meu muzical, ca și de dragostea Mikăi. 
Sînt kber, şi starea asta mi se pare ciudată, ca unui om ieșit de 
cinci minute pe poarta unei închisori. 

Urc scara la etaj. 

lată o ușă cu inscripţia „Șeful aeroportului“. În spatele ei 
şade, pesemne, un bărbat de vreo patruzeci de ani, cu părul 
înspicat, şi gîndeşte : „Uite c-am ajuns şi şef. Ei şi ?“ 

Jară, colo, o frizerie. Cu un salon de coafură alături. 

lată și o coafeză, mai precis, o manichiuristă. Şade la măsuţa 
ci, de una singură, și cască ochii pe fereastră, așa cum fac și eu 
la cîte o repetiţie. Poate că se plictiseşte stînd în aşteptarea cli- 
enţilor, sau poate că meditează la locul pe care îl ocupă în do- 
meniul serviciilor publice. 

Fata asta seamănă teribil cu celebra prințesă-broscuţă 1, sur- 
prinsă chiar în momentul cînd s-a preschimbat în broscuţă: se 
vede limpede că-i o prințesă minunat de frumoasă, dar se mai 
cunoaște şi faptul că pînă mai adineaori a fost broscuţă. Gura o 
are ușor alungită, iar ochii niţeluş bulbucaţi. 

Ochii însă îi poţi asemui cu două lacuri în care se oglindesc 
nourași albi. Sînt luminoși şi adinci. Cît despre expresia feţei, e 
ca și cînd fetei i s-ar fi povestit ceva interesant, dar cu rugămin- 
tea să n-o spună și altora. 

Prinţesa-broscuţă mai şezu cîteva clipe nemişcată, apoi se 
ridică și porni undeva spre adîncurile salonului. 

Liniile gîtului și umerilor le avea perfecte. Dacă s-ar fi ghe- 
boşat cît de puţin, aceste linii ar fi avut de suferit. Tocmai de 
aceea merse cu spatele drept, încît nici n-ai fi putut să spui că 
ınerge, ci că își poartă cu maiestate liniile acelea desăvîrşite, pre- 
cum şi vesela taină a chipului. 

Reveni curînd cu o cană fierbinte în mîini şi se uită de citeva 
ori în direcţia în care mă aflam eu. 

— Doriţi ceva ? mă întrebă în cele din urmă. 

— Da. Să-mi fac manichiura. 

— Poftiți, îmi zise fără să pară mirată. 

Poate că această impasibilitate era umorul ei ? Sau poate că 
şi alții încercau s-o abordeze astfel: doar n-oi fi fost numai eu 
atît de deștept. 


1 Personaj din basmele populare ruseşti. 


11 


Am intrat în salon și m-am așezat înaintea fetei. 

Întinse palma spre mine, iar eu mi-am lăsat mîna în palma 
ei. Am făcut-o ca un căţel care își oferă cuiva lăbuţa, şi m-am 
uitat tot astfel, drept în ochii fetei. Ea însă nu-mi acceptă pri- 
virea : nu mă socoti căţel și nu crezu de cuviinţă s-o facă pe 
stăpîna. Se limită să mă intrebe cu răceală : 

— Doriţi şi ojă? 

„ — Bineînţeles. 

— Incoloră? 

— Astăzi de care se poartă ? 

— Roșie. Ca în perioada n.e.p.-ului. 

— Roșie să fie. 

Am crezut că o să mă întrebe: „Da’ de ce vreţi să vă vop- 
siţi unghiile ?“ Întrebarea ar fi iniţiat o conversaţie. O conversaţie 
care ar fi început acum şi s-ar fi încheiat peste, hă-hăt, vreo 
cincizeci de ani. Dar ea nu m-a întrebat nimic. A turnat tăcută 
un strop de apă fierbinte într-o ceşcuță de plastic, a mai turnat 
acolo şi puţin praf alb și l-a făcut spumă. Apoi, cu un aer preo- 
cupat, mi-a cufundat degetele în apă fierbinte. În cele din urmă, 
mi-a prins degetul cel mic şi a început să taie cu forfecuța ceea ce 
credea că este de prisos. 

Puterea Mikăi constă în dependenţa ei de viaţa mea. Puterea 
celei dinaintea mea consta în totala ei independenţă. N-aveau să 
mai treacă decît zece minute, ea avea să-și ridice la mine ochii 
de azur şi să-mi spună: „Sînteţi liber“. Ce-aş fi putut să mai fac ? 

Din difuzorul ailat în salon răsuna cîntecul despre Stenka 
Razin : cum pornise el, adică, de după un ostrov pe firul apei. 
Cîntăreţul avea o voce puternică, superbărbătească: pesemne 
că se închipuia a fi el însuși Stepan Razin. 

Prinţesa-broscuţă îşi aplecase capul, prefirîndu-mi degetele 
unul cîte unul. Părul îl avea de-o ci oaie nici închisă, nici des- 
Chisă, ci surie, ca penele unei ciocârlii. De fapt, sincer vorbind, 
n-am ţinut niciodată o ciocîrlie în mînă şi habar n-am cum îi 
arată penele. 

— Uriît lucru să îneci o persiancă, am zis într-o doară. 

Prinţesa-broscuţă îmi lăsă arătătorul în voia lui şi ridică ochii 
aflaţi sub nişte sprîncene arcuite. 

— De ce să fie urît ? mă întrebă. 

— Păi gîndește-te și dumneata : avea fata un tătic, un prinţ. 
Era unicul lui copil. Şi iată că vine un străin, o ia cu el din casa 
ei părintească şi o urcă într-o barcă plină de haiduci lipsiţi de 
educaţie. Iar apoi, în loc să-i ia apărarea, o azvirle peste bord. 
În valul „abătut din larg“. 


12 


— Prostii, zise prințesa-broscuță. Aici nu-i vorba de persi- 
ancă, ci de-o mișcare de eliberare socială. O cauză comună trebuie 
să fie mai presus de niște interese personale. 

— Şi nu vă e milă de fată? 

— Problema nici nu se pune în felul ăsta. 

Deşurubă capacul unei sticluțe de culoare închisă şi muie în 
ea o pensulă subțire. 

Aşteptam să văd ce-o să se întîmple mai departe. 

Fata trecu cu virtuozitate pensula peste toate cele zece unghii 
ale mele. Unghiile mi se făcură sclipitoare ca niște acadele. 

Şi iată, aşa cum şedeam cu mîinile întinse şi degetele resfi- 
rate spre cea dinaintea mea, între noi țişni deodată o scînteie : 
cea care ţişneşte de obicei între doi nori de furtună atunci cînd 
ei se apropie prea mult unul de celălalt. Cea care se cheamă 
fulger, care face să bubuie tunetul, spre pămînt să se abată ploaia, 
iar de sub scoarța pămîntului să răsară mlădiţe verzi, plăpînde. 

— La ce vă trebuie unghii vopsite? mă întrebă prințesa- 
broscuţă cu o voce tremurătoare. 

Am încercat o vie dorinţă să-mi întind mîinile cu încă zece 
centimetri mai în faţă şi să mi le aşez pe liniile desăvîrșite ale gî- 
tului şi umerilor ei. 

— Păi în Occident ştiu că se face o asemenea manichiură, 
i-am răspuns cu o voce care începuse şi mie să-mi tremure. 

— În Occident bărbaţii se dau și cu ruj pe buze. Noi însă 
nu sîntem în Occident. 

Am înghiţit în sec ca să-mi potolesc emoția. Mi-am întors 
privirea de la chipul ei spre mîinile care îmi atîrnau în spaţiu. 
Ochii îmi lunecară spre încheietura mîinii. Se fixară asupra cea- 
sului. 

Dacă cei de la aeroport respectau cu stricteţe graficul-orar, 
însemna că avionul meu decolase în urmă cu trei minute. Dacă 
se produceau însă și aici ca pretutindeni unele întiîrzieri, dacă se 
hotărise ca înaintea decolării să fie înşurubată mai bine cine ştie 
ce piuliță, însemna că mai aveam timp să prind avionul. 

Mi-am zăvorît în mine pe loc toate sentimentele, de parcă 
aş fi răsucit de două ori o cheie într-o broască. Nu mi-am lăsat 
slobode decît energia și hotărîrea de a-mi realiza scopul propus. 

Într-un răstimp de trei secunde, am achitat prinţesei-bros- 
cuțe suma cuvenită, acţiune în cursul căreia mi-am mînjit degetele 
cu oja ce încă nu se uscase. 

La capătul celei de-a șaptezeci și cincea secunde mă și aflam, 
gonind, pe cîmpul de zbor, iar în urma mea veneau, în mare 
goană şi ei, încercînd să mă prindă, doi bărbaţi cu casehete pe 


13 


cap. Am încercat să mă smulg din mîinile lor şi să le explic si- 
tuaţia, ce-i drept, nu prin vorbe, ci prin gesturi. Ei au căutat 
la rîndul lor să mă astimpere, dar nu prin gesturi, ci prin vorbe. 

Totul s-a încheiat prin aceea că scara mobilă s-a depărtat de 
avion, iar acesta a pornit să ruleze spre pista de decolare. Aş mai 
îi putut să-l ajung din urmă şi, agăţindu-mă de profundor, să 
ajung la Adler plutind prin văzduh. Vîntul mi-ar fi şuierat pe la 
picioare şi mi-ar fi resfirat părul pe frunte. Aş mai fi putut să-l 
ajung din urmă, însă cei doi tovarăși disciplinaţi nu m-au lăsat 
să le scap din miini. 

Cînd mi se întimplă să văd cum pleacă de lingă mine un 
avion cu Care ar fi urmat să călătoresc sau un om care mă pără- 
seşte, am totdeauna impresia că este cel din urmă avion şi cei 
din urmă om pe care mi-e dat să-l mai văd vreodată. Aşa s-a 
întîmplat și acum. M-am așezat pe valijoară, chiar acolo, în plin 
cîmp, și mi-am coborit fruntea în palme. 

Unul din slujitorii ordinii îmi privi atent unghiile vopsite, 
apoi îmi spuse : 

— Duceţi-vă Ja şeful aeroportului. O să vi se dea alt bilet. 

— Peste douăzeci de minute pleacă spre Adler o cursă su- 
plimentară, zise celălalt. Dacă omul are să se vinture încoace şi 
încolo, are s-o scape şi pe asta. 

Altruismul este o variantă a egoismului. Făcînd un bine 
aproapelui, oamenii sînt îmbătaţi de propria lor noblețe sufle- 
sească. Sau chiar dacă nu sînt îmbătaţi, în orice caz încearcă o 
deosebită satisfacţie. 

— Veniţi cu noi, zise cel care era mai în vîrstă. Vă găsim 
roi un loc... 

Noile mele cunoştinţe aparţineau speciei egoiştilor-altruişti. 
Ba, mai curînd în sinea lor alterna duritatea cu noblețea sufle- 
tească, principialitatea cu lipsa de principii. De fapt, n-am prea 
întîlnit în viață numai mitocani sau numai Oameni cu suflet 
nobil. De regulă, omul caută să alterneze într-însul asemenea stări. 
Ca să-și asigure, de bună seamă, echilibrul psihic. 

A îi De ce v-aţi vopsit unghiile ? mă întrebă cel care era mai 
tinerel. 


Abia atunci mi-am amintit de manichiură și, totodată, de 
manichiuristă. În cele cîteva minute care trecuseră de atunci, ui- 


tasem cu totul de ea. Avioanele — cel care decolase şi cel care 
avea să decoleze — izgoniseră din mine fragilul sentiment de 
adineaori, 


14 


Îndrăgostirile seamănă cu florile culese ori cu stelele căză- 
toare. Îţi infrumuseţează aidoma lor viaţa și pier la fel de repede. 

Fiecare dintre noi e muritor, dar omenirea în ansamblul ei 
nu are moarte. Tocmai această nemurire asigură permanenţa dra- 
gostei. 

Uitasem de prinţesa-broscuţă, dar pentru că mă simţeam în- 
drăpostit, mi se păru că m-am atins în treacăt de nemurire și am 
devenit niţeluş mai tînăr. 


Avionui scoase un urlet, apoi începu să adune în el disps- 
rare. Disperarea îl goni de-a [eul pistei de decolare. Gonea 
cu 101 mai multă viteză şi se înverşuna tot mai tare, aducindu-și 
vuietul la o încordare imposibilă, diavolească. Dar în clipa cînd 
păru că n-are s-o mai poată suporta, se desprinse brusc de pă- 
miînt și se potoli. Rămase suspendat în aer. 

Oamenii tăceau, mohoriîţi. Erau încarceraţi în capsula avio- 
nului, nimic nu mai depinea de ei şi nu mai erau siguri de nimic. 

Am observat mai demult că cei care călătoresc cu trenul nu 
acordă atenţie plecării din gară şi se apucă îndată să mănînce 
cîrnați şi ouă fierte. În avion totul e într-altfel. Omul nu este 
obișnuit să se desprindă de pămînt, îşi dă seama de aspectul anor- 
mal al acestei situaţii şi nu are pic de încredere în avionul care 
îl poartă. 

În faţa mea şedea un băiat de vreo șaisprezece ani. Era fru- 
mușel şi avea un aer grav, încît îţi venea să-i zici „dumneavoastră“. 
Lîngă el şedea tată-său. Părea să fie de aceeaşi vîrstă cu mine, dar 
ca înfăţişare eram mult deosebiți : omul avea un aspect respec- 
tabil, cu totul corespunzător vîrstei şi poziţiei lui sociale. El co- 
respundea, aşadar, iar eu nu. Eu sînt un tip obosit, lipsit atit de ro- 
mantismul adolescentin, cît şi de responsabilitatea proprie omului 
matur. 

Tatăl îşi apropie umărul de cel al băiatului, iar acesta şi-l] 
ilipi de umărul tatălui, spre a se încărca parcă de dragostea şi 
protecţia acestuia. 

Avionul luase înălțime. Pe aripile lui se iviră picuri mari de 
apă. 

Priveam în jos, spre plafonul de nori, și mă gîndeam: „Dacă 
va fi să cad de aici, norii se vor dovedi elastici ca o canapea cu 
arcuri şi vor opri din cădere cele şaptezeci şi şase de kilograme 
ale mele“. 

Brusc am încercat o dorinţă imperioasă să mă sprijin cu 
umărul drept de tatăl meu, iar cu cel stîng de fiul meu : în dreapta 


15 


aflîndu-se trecutul, în stînga viitorul, iar eu la confluența vie a 
două vremi : am rădăcini şi am mlădiţe, deci exist. 

M-am sprijinit de spătarul fotoliului și am închis ochii. 

Avionul vuia monoton şi părea că nu se mișcă deloc, ci stă 
suspendat cu motorul î în funcţiune. 

„„Aripa începu să se desprindă lent. Rămase spînzurată, ca o 
aripă frîntă, de pasăre, apoi se desprinse cu totul și rămase un- 
deva în spate. Pe locul unde fusese fixată, se căscă o gaură. 

Lumea începu, să pipe. Țipătul crescu în intensitate şi, cu- 
rînd, încetă să mai semene a țipăt de om. Am simţit cum sînt 
atras de curent spre gaura căscată alături. Mi-am întins în lături 
mîinile şi picioarele, ca un crab, ca să mă agăţ de ceva, dar am 
fost atras cu putere şi-am ţișnit afară. Respirația mi s-a între- 
tăiat la frigul acela cumplit și m-am prăvălit în jos. Pe lingă 
mine, ca o stea căzătoare, trecu vertiginos băiatul de adineaori cu 
hainele arzînde. Şi-am izbucnit în plins. Cădeam şi-mi plingeam 
soarta în toate amănuntele ei. Norii m-au înșelat. N-au fost ca 
o saltea cu arcuri, ci m-au lăsat să trec prin ei şi-am văzut jos 
pămîntul care zbura greoi spre mine. 

„M-am trezit zguduit cu putere. 

Avionul pornise să ruleze pe pista de beton. Stewardesa stă- 
tea la capătul salonului și ne ura ceva plăcut. 


Era în cea de-a opta zi a concediului. 

În camera mea intră arhitectul şi mă întrebă dacă doresc să 
fac o ascensiune pe Kikimora. Nu știam dacă doresc sau nu,.dar 
i-am spus că doresc din toată inima. 

Inchiriasem o odăiță nu departe de ţărmul mării, Chiar la 
poalele muntelui Kikimora. În aceeași casă îşi petrecea concediul 
şi un arhitect din Lvov, împreună cu nevastă-sa şi cu feciorul 
nevestei sale. 

Arhitectul avea părul Togi Şi era zîmbăreț ca un clovn. Cînd 
îl întrebai: „Cum o duci 2%, îţi răspundea : „Excelent“ cu o ase- 
menea convingere, încît îți venea să-l crezi pe loc şi să te bucuri 
împreună cu el. 

Omul însă nu putea să sufere sudul și spunea că cel care e 
născut în regiunile centrale ale ţării trebuie să locuiască tot acolo, 
în regiunile centrale, în mijlocul peisajelor îndrăgite de Levitan 1. 
Venise aici, în sud, să-și trateze o stare de preinfarct. 

Medicii îi propuseseră să se interneze în spital, dar el îşi 
spusese cam așa * dacă în asemenea situații te internezi în spital 


1 Levitan, Isaak Ilici (1861—1900) — celebru peisagist rus: 


16 


şi stai acolo culcat, cu ochii aţintiţi în tavan, ascultîndu-ți bătăile 
inimii, în cele din urmă te copleşesc, emoțiile negative, şi ajungi 
precis la infarct. Trebuie, așadar, să pleci în sud, să înoţi în 
apa mării şi să faci alpinism. Cu alte cuvinte, să nu-ţi bagi în 
mod principial in:ma în seamă și-atunci ea ţi se va supune. Ca o 
femeie. 

Soţia arhitectului — aşa cum am văzut-o eu — era una din 
tipele rapace din ziua de astăzi, dar nu în sensul vulgar al noţi- 
unii : să te înhaţe, adică, şi să te devoreze. Arma unor asemenea 
specimene actuale o reprezintă, dimpotrivă, tandreţea și devota- 
mentul, niște sentimente autentice, de nepreţuit. Dar dacă victima 
in cauză nu se lasă capturată, dacă femeile respective își dau 
seama Că tentativa saltului spre viitor nu li s-a soldat cu succes, 
atunci îşi retrag în întregime investiţia și o depun în contul unui 
alt bărbat. Apoi din nou tandreţe, din nou fidelitate, încît nu ai 
ce să le reproșezi. 

Asemenea femei au de regulă cîte un singur copil, mai multe 
căsătorii la activ şi o neurastenie provocată de dorinţa lor de a 
cuprinde necuprinsul. Vorbesc mult, cufundîndu-se în cuvinte 
ca un alcoolic în rachiu. Sînt în stare să converseze la telefon 
cîte zece ore pe zi. Dacă energia cuprinsă în pălăvrăgeala lor ar 
putea fi folosită în scopuri pașnice, centralele electrice care func- 
ționează pe bază de cărbune ar deveni cu totul de prisos. 

Soţiei arhitectului îi făcea plăcere să-și etaleze verbal în faţa 
mea viaţa ei și îndoielile de care era cuprinsă. Era foarte comod 
să ai de a face cu ea, căci de interlocutor nu-i păsa cîtuși de 
puţin : vorbea numai despre ea, astfel încît conversaţia respectivă 
se desfășura sub formă de monolog. Ca atare, în tot acest răs- 
timp, eu mă gindeam la ale mele: tot sub formă de monolog. 
Dacă vocile noastre — a ei, normală, iar a mea, interioară — ar 
fi fost suprapuse, ar fi rezultat un duet ca acelea de la operă, 
cind cei doi cîntăreţi stau în colțuri diferite ale scenei și, privind 
spre sală, cîntă fiecare despre ceea ce îl preocupă. 

Vadik, feciorul nevestei arhitectului, era o persoană cu totul 
aparte. Avea şapte ani. Obişnuia să deseneze, mai bine zis, să facă 
schițe, pe paginile unui album. De sub condeiul lui apăreau cas- 
tele medievale cu turle ascuţite, cavaleri îmbrăcaţi cu platoşe 
grele și cu nişte piciorușe subţiri, de păianjen. Fiecare cavaler 
avînd o fire a lui, proprie. Uneori, băiatul își desena visele care 
semănau cu imaginile de groază din filmele lui Hitchcock. 

Îi ziceam lui Vadik „ventriloc“, întrucît vorbea fără să des- 
chidă gura. De regulă nu rostea decît două cuvinte: „Nu vreau“. 
Orice i-ai fi oferit — poame, fructe, scaldă în apa mării, somp 


17 


după-amiază — nu voia nimic și era intruna cufundat în niște 
trăiri deloc copilărești, deloc de băiețandru. Era un om cu apti- 
tudini creatoare, pe deplin format, avind însă o fire insuportabilă, 
dezpustătoare. Şi numai cînd se speria de cîte ceva sau începea 
să plingă, îţi dădeai seama că e, totuşi, copil. 

M-am îmbrăcat repede şi-am ieşit pe verandă. Întreaga echipă, 
inclusiv băiatul, se şi afla în curte. 

M-am alăturat grupului. Arhitectul o şi luă din loc, aidoma 
unui cal lovit cu cravașa. 

Era la amiază. Soarele ne proptea_ razele lui drept în creștetul 
zapului şi, două minute mai tîrziu, mi-am dat seama că am obo- 
sit. Aş fi vrut nespus de mult să mă culc; chiar atunci pe canapea 
şi să deschid revista „Inostrannaia literatura“ la Sasina a care mă 
oprisem. Era î însă o dorinţă de ordin sentimental, pe cînd, pe plan 
cerebral, îmi dădeam seama perfect de bine că, trîntit astfel, cu 
revista în mînă, pe Canapea, pot să stau toată iarna, primăvara şi 
toamna, în timp ce sus, pe Kikimora, nu pot să ajung decît în 
timpul concediului și numai în cazul cînd sînt îndemnat de ci- 
neva. 

Cîteva minute mai tîrziu, ajunserăm la poalele muntelui şi 
ascensiunea începu. De-a lungul potecii creştea iarba verde, se 
înălțau nişte floricele uscate şi o seamă de tufe, uscate şi ele. Bo- 
lovanii mari și mici aveau o înfățișare de-a dreptul domestică. 
Părea că nu se rostogoliseră din virful muntelui, ci apăruseră 
acolo de la sine. 

Mergînd în frunte, arhitectul urca muntele mişcîndu-se uni- 
form şi cu forţă, ca un ascensor. Vadik de-abia își tîra picioarele, 
privind cu încăpăţinare în pămînt, şi tot aşteptam ca ni să ceară 
ceva ce, de astă dată, nu i s-ar fi putut oferi: poame, fructe, 
scaldă în apa mării, somn după-amiază. Nevasta arhitectului mer- 
gea ca o adevărată munteancă. Muntencele sînt obişnuite cu ase- 
menea cărărui, ba chiar obișnuiesc să şi croșeteze, urcîndu-le în 
pas domol. 

La un moment dat, m-am oprit, mi-am scos cămaşa și mi-am 
continuat drumul ţinînd-o în mînă. Cămaşa nu avea greutate, dar 
eu o simţeam ca pe-o povară. Obosisem de-a binelea. Îmi dădeam 
seama că de respirat nu mai respiram decît din obişnuinţa de a 
trăi. Inspiram şi expiram, totuşi aerul nu mă obosea... 

„Undeva, pe stradela Staropanski, îşi duce viaţa fiul meu, 
Andrei Klimov. De mama lui am divorțat cu zece ani în urmă. 
De ce am divorţat o ştiu prea bine, însă nu pot pricepe nici 
astăzi de ce ne-am căsătorit. Cred că am considerat drept dragoste 
tînjirea de atunci a trupurilor noastre tinere. Am confundat una 


18 


cu alta. Cu alte cuvinte, am făcut o greșeală. Andrei este rezul-- 
tatul acestei greşeli, dar o duce bine, e sănătos și, atît eu, cit și 
el, nu sîntem decît doi tipi vinovaţi fără vină: unul mare şi 
altul mic. 

El n-are tată. Eu n-am băiat. Ne plătim soarta la egalitate- 

Dacă însă m-aş căsători a doua oară, ba aş mai avea și un alt 
copil, ar fi ca şi cînd l-aş lăsa pe Andrei undeva la marginea. 
drumului, iar eu m-aş duce mai departe. Aș putea s-o fac, fi- 
reşte, dar ce obraz aş avea, știind că la spatele meu stă și se uită 
în urma mea un băiețandru cu părul bălai, iute ca argintul-viu 
şi care vorbeşte cu o răgușită voce de bas! 

„„Urcam fără suflu coasta Kikimorei, dar nu mă gîndeam 
deloc la treaba asta. De fapt, nu mă pricep deloc să călătoresc, 
să fac excursii. Urcînd un munte, Car în spate rucsacul vieţii 
mele de pînă atunci. Ar trebui, aşadar, ori să-mi uit odată și odată 
rucsacul acasă, ori să nu mai călătoresc. 


Oamenii traversează cu pluta oceanul din curiozitate pentru 
capacităţile de care dispune omul. Eu nu am asemenea curiozităţi. 
Eu nu admit născocirea unor scopuri false și a unor dificultăţi 
artificiale. Eu nu mă pricep să mă înfrîng pe mine însumi. De 
exemplu, nu pot să sufăr ceapa fiartă şi, ca atare, nu mănînc așa 
ceva niciodată. Adică nu fac niciodată ceea ce nu-mi place. 

— Iolariu !... Erau tovarășii mei de drum care mă strigau. 
Mă întrecuseră cu mult, iar acum se simțeau jenaţi unul faţă de 
celălalt să mă lase de unul singur în creierii munţilor. Cîte nu 
se pot întîmpla acolo ? Se zice, de pildă, că prin munţi poţi să dai 
nas în nas cu ursul... 

Prin slipul meu supraelastic nu pătrundea deloc aerul, şi asta 
îmi dădea senzaţia că port o compresă. M-am uitat împrejurul meu. 
Pretutindeni era pustiu ca la facerea lumii. Mi-am scos șortul şi 
slipul şi mi-am continuat drumul gol puşcă. Vîntul adia, răco- 
rindu-mă. M-am simţit mai ușurat, dar începu să mă irite gîndul. 
că aș putea să întîlnesc pe cineva Care m-ar recunoaşte. M-am 
oprit și m-am îmbrăcat la loc, apoi mi-am reluat urcușul. Soarele: 
:e mişca împreună cu mine şi cu cîte o rază de-a lui părea că mă 
apasă drept în creştetul capului. 

Cărarea şerpuia printre tufe. Șerpuiam și eu o dată cu ea, 
ca un berbec rătăcit de turma lui. 

Și deodată i-am zărit din nou pe tovarășii mei de drum. Fap- 
tul m-a surprins şi m-a înveselit atît de tare, de parcă m-aș li 
întîlnit cu ei undeva peste hotare: în Argentina, de exemplu, sau 
în Peru. 


19 


Nu departe de noi, am zărit o țeavă de apă. O instalase 
cineva tocmai acolo, sus. Curgea din ea un şuvoi sclipitor. Vadik 
se şi apucase de băut, făcîndu-și palma căuş. Cred că o făcea nu- 
mai pentru Că treaba asta îi fusese strict interzisă. 

De-a lungul ţevii şedeau, una lîngă alta, un „Şir întreg, de pă- 
sărele care semănau cu rîndunelele. Ba poate că erau chiar rîn- 
dunele. Cred că se aşezaseră acolo vreo cincizeci sau şaptezeci, şi 
de oameni nu se temeau cîtuși de puţin. Aşa îmi închipui eu 
paradisul : linişte, primprejur tufe, sclipitoare șuvoaie de apă, 
niște păsărele binevoitoare... Cînd m-am apropiat de ţeavă, ele 
începură să Ciripească vioaie : îşi împărtăşeau una alteia impre- 
siile. Pesemne că-și vorbeau cam așa : „Ia te uită: încă un turist“ 
sau „Ce tip simpatic...“ Ori poate că mă văzuseră fără slip şi își 
povesteau acum treaba asta. Pe urmă, brusc, zburară în sus, al 
cătuiră un stol mic și se aşezară din nou, dar acum nu chiar 
una lîngă alta, ci resfirate : pe ţeavă, pe iarbă, pe tufe. 

Apa era rece şi n-avea nici un gust. Mi se păru că beau aer 
lichid. Probabil că apa naturală nu are nici gust, nici miros. Pur 
şi simplu, nu băusem niciodată apă naturală. 

Îmi pusesem în gînd să mă culc pe iarbă şi să mă bucur din 
plin de ambianța aceea de paradis. Arhitectul însă ordonă: 

— La drum! 

Și tustrei se ridicară cu plăcere de pe iarbă. Pesemne că mă 
aşteptaseră destulă vreme acolo, avuseseră timp să se odihnească, 
ba chiar se săturaseră de atîta nemişcare. 

Am trecut, supus, la spatele şirului, în urma soţiei arhitec- 
tului. Din cînd în cînd, ea întorcea capul şi-mi spunea : 

— Uitaţi-vă şi dumneavoastră ce frumuseţe ! 


La un moment dat mi-am dat seama că, foarte curînd, au să 
se întîmple două lucruri: ori voi izbuti să-mi procur din rezer- 
vele profunde ale organismului un nou suflu, ori mă voi culca 
la pămînt şi voi pieri în floarea vîrstei, lăsînd-o pe Mika fără 
dragoste, ansamblul nostru fără trompetist, pe mama fără fecior 
și pe fecioru-meu fără tată. 

Ţinta mea e piscul. Dar merită el oare un asemenea efort? 
Cum spun economiștii : e rentabil oare piscul meu? 

Soţia arhitectului mi-a întins mîna. Obosise şi ea. Îi căzuseră 
umerii şi muşchii obrazului. Încetase de a mai fi o femeie rapace 
şi redevenise ceea ce era de fapt: o femeie obosită, între două 
vîrste. 

Totul ia sfîrşit odată şi odată. Luă sfîrșit și ascensiunea noas- 
tră. Ajunserăm în fine în virful muntelui. 


20 


M-am oprit acolo, chiar la mijloc: între cer și pămînt. De 
pe culmea aceea se vedea limpede că pămîntul are formă sferică. 

Marea era toată numai dungi: o dungă verde ca safirul, alta 
negru-albastră, alta cafenie... 

La picioarele mele și la spatele meu se resfirau munţii. 

Soarele care da să apună lumina crestele, incendiindu-le, în 
timp ce la poalele lor se îngroșau umbrele. În depărtare, culmile 
erau ascuţite, iar cele din apropiere mai povîrnite, ca niște uriașe 
pietroaie tocite de apă, încît în virful lor puteai să te zbengui 
in voie. Munţii aceştia povîrniţi păreau a fi tare de treabă. Li s-ar 
fi potrivit denumirea de „Laponia“. 

ss Eu... 

La munte, perceperea propriului tău „eu“ capătă o cu totul 
altă nuanţă. 

Sînt un om. Sînt o părticică a naturii. O părticică a acestei 
frumuseți. Expresia ei cea mai perfectă. lar dacă Eu mă aflu în- 
tr-o legătură directă cu toate Acestea, înseamnă că nu am de ce 
să port în mine nici un fel de îndoieli. 

Am izbutit să mă înfrîng pe mine însumi ca să-mi pot înălța 
trupul sus, deasupra pămîntului. Am făcut-o ca să văd mai bine 
împrejurul meu și în mine însumi. 

Pină atunci, purtasem în mine o sumedenie de adevăruri. 
Adevărul dimineţii și acela al serii. Adevărul lucidităţii și acela 
al beţiei şi aşa mai departe. Acum însă toate aceste adevăruri pă- 
liseră. Mi se părea că am izbutit să sorb din Adevărul absolut, 
deşi nu-mi dădeam seama prea bine în ce consta acesta. 

Sufletul îmi fu cuprins de solemnitate şi-am simţit fierbînd 
în mine lacrimile. Un sentiment asemănător îl încerc ascultind un 
cor de copii. Îndrăgesc vocile copiilor şi mi se strînge atunci inima, 
pîndindu-mă la viaţa mea trecătoare. Aceste două sentimente 
— bucuria şi tristețea — îmi stîrnesc lacrimile. 

Stăteam acum și plîngeam în sinea mea, cuprins de senti- 
mente contradictorii, pe care nu mi le-am sesizat niciodată adu- 
nate la un loc. 

Înseamnă deci că am urcat muntele acesta vreme atît de în- 
delungată și cu atita efort numai şi numai pentru o asemenea 
clipă. Și nu există deci pentru ea un preţ pe măsură. Doar dacă 
m-aş fi prăvălit de sus și mi-aş fi frînt gîtul. 

Ceilalţi trei alpiniști stăteau în preajma mea, priveau în jur 
fiecare în felul său şi vedeau ceea ce era fiecare în stare să vadă. 

Arhitectul mai fusese de vreo zece ori aici, în vîrful Kik:mo- 
rei, aşa încît vedea pentru a zecea oară toată această frumuseţe 
şi solemnitate. Se obișnuise cu ele. Acum era fericit, căci ne ve- 


21 


dea fericiţi pe noi. Știind, mai cu seamă, că el e cel ce ne adusese 
aici. 

Soţia arhitectului părea întinerită, încît ai fi zis că-i domni- 
“şoară. Ba chiar o adolescentă, aflată în preajma celei dintîi iubiri, 
«căreia avea să-i dăruiască întreaga tandreţe și fidelitate ce le adu- 
nase în inimă. 

Vadik sta arborînd o expresie circumspectă. Încă nu învățase 
să aprecieze frumosul și nu ştia cît de rar se întîlneşte acesta. 
Băiatului nu-i venise prea greu să urce pînă aici şi nici nu încerca 
un sentiment de solemnitate. 

Ori poate că greşeam eu. Poate că înălțimea la care ajunsese, 
munţii de piatră din jur adunaţi în cute enorme, faptul că se 
văzuse atît de mic, rătăcit în spaţiul acesta vast, îi vor fi năpădit 
sufletul de groază. Și poate că întreaga lui ființă fragilă răcnea 
acum : „Nu vreau !“ 

— Să nu întirziem la cină ! zise arhitectul. 

Părea că-și luase răspunderea pentru toţi cei de fj şi ştia 
-să se gîndească nu numai la momentul prezent, dar şi la tot ce 
„avea să fie după aceea. 

Eu, de pildă, nu mă gîndesc niciodată la ceea ce va fi mai 
tîrziu, şi treaba asta, de regulă, îmi joacă feste. 

De coborit, am coborit uşor „tuspatru. În pas alergător. Şi 
totuşi am izbutit şi de astă dată să rămîn în urma celorlalţi. 

Am coborit cu toţii în fugă pînă la chei şi am pornit de-a 
lungul falezei. Pe bănci, etalîndu- -și formele, şedeau vi egiaturiştii. 
Treceam prin dreptul lor în pas elastic, plin de vioiciune tru- 
pească și sufletească, și mă gindeam: „Sinteţi nişte curci plo- 
uate...“ 

Intrarăm apoi în restaurant, și ospătarul ne aduse o cană in- 
treagă de vin nou, gălbui la culoare, asemănător cu mustul. 

Se prea poate ca întreaga noastră viaţă să fie gîndită ca un 
drum spre o culme... Voi ajunge eu oare la culmea care mi-e 
destinată, sau voi obosi şi mă voi întoarce din drum ca să mă 
«culc pe canapea ? Ori poate că umblu prea încet şi-mi voi da 
duhul pe undeva, pe la mijlocul drumului... 

Dar dacă am şi trecut de culme? Fără să-mi dau seama de 
treaba asta, iar acum umblu fără nici o ţintă 2... 


Telefoanele automate de la poştă puteau fi folosite ziua și 
noaptea. 


Am format prefixul trebuincios. Pe urmă, numărul. 


Receptorul nu l-a ridicat nimeni. Asta însemna că Mika ple- 
case în delegaţie. 


22 


„Nu-i o treabă corectă“, m-am gîndit. Faţă de ziua pe care 
o trăisem, era, într-adevăr, un lucru incorect. 

N-am găsit-o acasă nici pe mama. Pesemne că Elena născuse, 
jar mama se dusese să-și cunoască nepotul sau nepoata. Elenei nu-i 
mai puteam telefona : locuia cu bărbatul ei în afara orașului, lip- 
sită fiind de telefon şi de alte accesorii ale confortului. 

Adresele la care mă aflu la un moment dat nu le comunic 
nimănui, căci altminteri aş sta continuu în așteptare: să fiu, de 
pildă, chemat la serviciu sau să mă pomenesc cu Mika şi s-o aud 
spunîndu-mi : „Mi-a fost dor de tine“. Ori să aştept nişte scri- 
sori care n-o să-mi sosească niciodată. Sau care o să-mi sosească 
o dată sau de două ori într-o lună, eu în schimb fiind nevoit să 
mă uit zilnic în cutia poştală sau în ochii gazdei. În felul acesta 
întreg concediul meu s-ar transforma într-o permanentă aştep- 
tare. lar cînd stau să aştept ceva, nu mai sînt bun de nimic. 


Am găsit pe masă o carte poștală pe care cineva apucase să 
scrie „Harkov“. Am şters cu o linie cuvîntul „Harkov“ şi-am 
notat deasupra adresa Elenei. Apoi am întors cartea poştală pe 
partea cealaltă şi-am început să scriu: „Vă trimit salutări, dragii 
mei. Cum o mai duceţi? Eu o duc bine.“ Cam aşa îmi încep tot- 
deauna scrisorile pe care le trimit alor mei. Și este cam tot ce-aş 
putea să le scriu. Mi-am încreţit fruntea şi-am mai scris că am 
ajuns la destinaţie, deși am pierdut avionul cu care ar fi trebuit 
sa plec iniţial. Am mai înşirat apoi despre prețurile la fructe și 
la camerele mobilate, despre temperatura apei și cea a aerului. Și-am 
mai adăugat că mi-e dor de ei, lucru care era întrucîtva exagerat. 

Simt nevoia să ştiu despre ai mei că există și că totul la ei e 
în ordine. Știind însă că e totul în ordine, pot să nu-i văd cîte 
cinci sau chiar șapte ani la rînd, timp în care ţara îndeplineşte 
planuri grandioase. Am pus cartea poștală la cutie şi-am pornit 
spre țărmul mării. 

Cărarea selenară tremura pe apă. Marea respira ca un uriaș 
organism. Şi se tot întindea spre picioarele mele desculțe. 

Am intrat în apă și-am pornit înot de-a lungul cărării sele- 
nare. Înălțind cîte-un braţ deasupra apei, mă aşteptam ca el să 
pară de aur. El însă rămînea întunecat. 

Geamandura era uşor aplecată şi se legăna în umbra mării 
precum globul pămîntesc în galaxia din care face parte. M-am 
culcat peste globul pămiîntesc, cu faţa spre orizont, şi-am început 
să mă legăn și eu — de unul singur în imensitatea galaxiei. 

Mika ! 

La un moment dat, mi s-a făcut lehamite. 


23 


S-a întîmplat în cea de-a douăsprezecea zi a concediului, la 
orele zece dimineaţa. Mă aflam la piață şi cumpăram cireşe — 
nişte cireşe albe, mari cît nişte mere pădureţe. Am- cumpărat trei 
kilograme şi le- -am vîrît într-o pungă de celofan. Plecind de la 
piaţă, am întîlnit în drum o femeie de serviciu, cu un furtun în 
mînă. Din furtun se revărsa apă. Mi-am vîrît punga sub jetul scli- 
pitor și ea s-a umflat pe loc ca un balon. Era însă găurită pe 
alocuri și dia orificii ţişniră în lături jeturi subțiri, dure. 

Am pornit de-a lungul plajei, mîncînd din cireșele care 
n-aveau nici un gust. Jeturile subțiri îmi loveau piciorul. La un 
moment dat, am încercat un sentiment de acră insatisfacţie. Mi-am 
mutat atenţia asupra lui, scuipîndu-mi în pumn sîmburii. Tru- 
purile bronzate, costumele de baie pestrițe, cerul de sineală, soa- 
rele plin de impertinenţă, marea vineţie în dreptul țărmului, pal- 
mierii cu trunchiurile lor de pislă și frunzele de tablă — toate 
acestea mi se virau în ochi, în nas, în urechi, ca o muzică sinco- 
pată, dată la maximum. Mergeam pe plajă păşind peste trupurile 
>ronzate sau ocolindu-le. Oamenii jucau cărți. Rîdeau cu hohote. 
Mie însă nu-mi venea să cred că joacă cu patimă și rîd cu veselie. 
Aveam impresia că se prefac. 

„În cele din urmă am ajuns în dreptul vecinilor mei şi i-am 
ospătat cu cireşe. Vadik îmi aruncă o privire de mizantrop şi se 
întoarse cu spatele. „Acuşi o să spună: «Nu vreau»“, îmi trecu 
prin minte. Soţia arhitectului luă un pumn de cireșe din cele mai 
frumoase și i le întinse. 

— Nu vreau, e el bucuros, cu glasul lui de ventriloc. 

— De ce nu vrei ? Îl întrebă arhitectul. 

— Nu vrea şi gata, îi luă apărarea soţia arhitectului. Hai, 
Vladik, du-te şi te bagă în apă! 

— Nu vreau! 

— Măcar o dată! 

— Lasă-l în pace, zise arhitectul. Nu vrea, nu trebuie. 

— Da” pentru ce l-am adus aici? 

— De ce să silești pe cineva să facă ceea ce nu dorește? 
Dacă te-aş sili să faci ceea ce nu vrei, ți-ar place ? 

— Vorbeşti aşa, pentru că nu-i copilul tău. 

— Îi pretinzi cam prea multe, zise arhitectul. 

Punctul lui de vedere coincidea perfect cu al meu. Dar am 
tăcut din gură. Ședeam pe vine şi continuam să mănînc cireşe. 
Apoi m-am ridicat şi am plecat. 

Prietenii mei se vor fi gîndit că m-am săturat să stau pe 
vine şi „m-am dus să-mi aduc şi mie un pat de lemn. Că am 
plecat să-l iau, adică, și-am să mă întorc îndată. Dar eu mă ridi- 


24 


casem şi plecasem pentru că în mine se isprăvise ceva. Așa cum 
se isprăveşte benzina în rezervorul unei motociclete. 

Îi înţeleg foarte bine pe deţinuţii care evadează cu o lună 
şi jumătate înainte de a le fi luat sfîrșit condamnarea. Li se is- 
prăveşte tot astfel rezerva de răbdare, şi-atunci oamenii scapă de 
sub oblăduirea bunului-simt. 


La ora zece, încă mă mai aflam la piaţă. 
La ora cincisprezece, intram în clădirea aeroportului. La ora 
optsprezece zburam deasupra zonei de mijloc a Rusiei. Deasupra 


peisajelor agreate de Levitan, cărora le ducea atît de mult dorul 
vecinul meu, arhitectul. 


La ora douăzeci, ora Moscovei, stăteam în faţa ușii de la 
apartamentul Mikăi şi apăsam pe butonul soneriei. 


Mika are niște papuci de casă cu talpă de lemn şi fără opsasuri. 
Clămpăne cu ei ca o japoneză. 


Uite-acum, Chiar în clipa următoare, vor răsuna paşii ei gră- 
biţi, clămpănind cu tălpile de lemn. Uşa se va da de perete, eu 


voi păşi înăuntru, Mika mă va prinde de gît şi aerul dimprejurul 
nostru va lua foc. 


„Se auziră paşi uşori, de picioare desculțe. 

Zăngăni uşor incuietoarea. 

Uşa se dădu de perete. 

Mika... 

N-am pășit înăuntru. Am rămas pe loc. Ceva părea că mă 
opreşte în prag. 

Ochii ei. Ochi ce parcă îşi stinseseră expresia lor dintot- 
deauna. Avea acum nişte ochi severi, ca ai unei profesoare care 


ar asculta ce-i spune un elev leneş şi-ar încerca să-și dea se seama cît 
de mult o minte. 


— Eram sigură, zise Mika. 

— Erai sigură că am să vin? 

Mi-a părut foarte rău că zburasem peste întreaga ţară, ca să 
mă întîmpine acum ochii și fraza asta. 

— Intră, zise Mika. Dar umblă mai încet. 

Am trecut pragul. Ea închise cu băgare de seamă ușa în 


urma mea. M-am oprit în vestibul, încercînd un fel de nedume- 
fire totală. 


— De ce stai ? Dezbracă-te. 

Mi-am scos trenciul, l-am agăţat în cuier. Mi-am pus jos 
xalijoara. Mika rămăsese în aşteptare, urmărindu-mi fiecare gest. 
Parcă aș fi fost un tehnician venit să repare instalaţia electrică. 


25 


Apoi am văzut-o mergînd în vîrful picioarelor spre bucătărie. 
Am urmat-o. Mergînd şi eu pe vîrfuri. 

— Vrei să mănînci ? mă întrebă în şoaptă. 

— Da: de ce vorbim pe șoptite ? 

— Doarme, îmi zise ea în doi peri. 

— Cine doarme ? 

— Soţul. 

— Care soţ: 

— Soţul meu. 

Cînd unui cocoș i se taie capul, el mai aleargă un timp prin 
curte, socotind pesemne că-i într-o formă excelentă. 

M-am așezat pe un taburet. 

— Unde ţi l-ai găsit ? am întrebat-o. 

— Ne-am cunoscut în metrou. 

— Cind? 

— Acum o săptămînă. A intrat în vagon la „Krasnopres- 
menskaia“, s-a aşezat în faţa mea şi s-a uitat la mine. S-a uitat, 
s-a tot uitat, pe urmă s-a aşezat lingă mine. Cînd am ieşit din 
vagon, a ieşit şi el. 

— Şi gata ? 

— Gata. Ieri am înaintat actele. 

— Bine, dar nu-l cunoşti deloc. 

— Îl simt. Oamenii cumsecade se cunosc de la o poștă. 

— Ai înnebunit. Pentru ce îţi strici viaţa.? 

— Mai rău decît a fost, n-are să fie. Să-ţi dau de mîncare? 

— D? lui o să-i rămînă ? 

— Rămiîne pentru toţi. 

I-a plăcut totdeauna să mă ospăteze şi să se uite cum mă- 
nînc. Porni şi acum să umble cu pași uşori prin bucătărie, punind 
pe masă farfurii şi farfurioare. 

— Ştii, cînd tu ai căzut cu avionul, eu m-am aşezat pe po- 
dea şi m-am gîndit: oare cum am să trăiesc de-aci încolo? Ca 
mai tîrziu, noaptea, să mă trezesc din somn şi să-mi dau seama 
că pînă acum am dus o viaţă îngrozitoare. 

— Cum, adică, am căzut cu avionul ? 

— Cînd ai plecat. Mi-a telefonat după aceea vecina ta. 
Plingea şi mi-a mai spus că ai avut o presimţire. 

— Cu care avion am căzut? 

— Cursa 349. Moscova—Ad.ler. 

— I s-a rupt o aripă 2... Priveam prin Mika spre visul acela 
de mai demult. 

— Asta n-o mai ştiu. Trebuie s-o știi tu mai bine. 


26 


Am priceput totul şi-am crezut-o. Căzuse avionul la care 
întîrziasem în ziua aceea şi, întrucît fusesem trecut pe lista pa- 
sagerilor... 

Am priceput totul şi am crezut-o, dar asta nu mi-a produs 
o impresie deosebită. Măritișul Mikăi lăsase în umbră propria mea 
moarte. 

— Eu am căzut cu avionul, iar tu te-ai şi grăbit să te mă- 
rii ? 

— Nu m-am măritat pentru că ai căzut tu cu avionul. 

— Da' de ce? 

— Pentru că m-am îndrăgostit. 

— Şi n-ai plins după mine ? 

— N-am crezut că ai murit. Am fost sigură că ai scăpat. 

— De unde puteai să ştii? 

— Am simţit. Şti, am văzut de curînd un film la televizor. 
Vine acolo un ciukcea! la un milițian și-i zice: „În taiga se as- 
cunde un om“. „De unde ştii ?“ îl întreabă miliţianul. Ciukcea 
îi răspunde : „Simţesc.“ Aşa și eu. Simnţesc. 

Mika purta o fustă lungă, pe care o vedeam pentru prima 
oară, ba chiar şi ea era acum alta, străină, nu mai era a mea. 
Şi-aproape că nu-mi mai venea să cred că am îmbrăţişat-o cîndva 
si-am fost iubit de ea. 

— Nu te cred, i-am spus. 

— Ai să te înveţi. 

— Am să mă învăţ, am admis eu. Și-armn să te uit. 

— Mă cunoşti prea bine ca să mă poţi uita. 

— Am să mă răzbun. 

— Cum? Încetă să mai taie caşcavalul și mă privi, curioasă. 

— Am să mă însor şi-am să fiu fericit. 

— N-ai să fii. 

— De unde ştii ? 

— Simţesc. 

Luă un burete şi şterse cu el muşamaua de pe masă. Pe 
gnuşama erau imprimate cireşe, absolut identice cu cele pe care 
le cumpărasem de dimineață din piaţă. 

— De ce nu mănînci nimic ? 

— Nu pot să înghit. Am luat-o de mînă: Te simţi cu el 
Ca şi cu mine ? 


1 Ciukci — minoritate naţională din U.R.S.S., care locuieşte în peninsula 
Ciukotka. 


27 


Ne privirăm în ochi. 

—. Altcumva. Lipseşte cătarea aceea amenințătoare a amin- 
tirilor. Patru ani... Mika tăcu, de parcă aș fi răsfoit în minte 
aceşti ani, pagină cu pagină. Ca durată, e cam tot atît cît a ţinut 
războiul. Dar unde îmi sînt cuceririle ? Unde îmi sînt decora- 
țiile ? 

— Dragostea nu are nevoie de decoraţii. Sentimentul este ek 
însuşi o cucerire şi o decorație. 

— Tu mi-ai oferit cea mai jalnică experienţă pe care o poate 
oferi un bărbat unei femei. Experienţa umilinţei... Tu veneai și 
plecai, de fiecare dată îţi era teamă că va fi un rămas-bun prea 
lung. Credeam că pe lingă dragoste trebuie să ai faţă de mine 
şi un Simţ al datoriei, dar tu ai socotit că nu-mi eşti dator cu 
nimic. Ca atare, nici eu nu-ți mai sînt datoare cu nimic. 

— Oricum aş fi fost, altul ca mine n-ai să găseşti. 

Voiam ca ea să se sperie și să-și piardă cumpătul. 

— Nici nu-mi trebuie un altul ca tine. Am suferit atit de 
mult cînd eram cu tine, încît mi s-a format chiar și un reflex 
condiţionat. Uite, mă uit şi acum la tine şi îmi vine să pling. 
Ochii i se umplură de lacrimi. Ştii, există cîte un lacăt stricat în 
care cheia- se tot răsuceşte întruna. Stai în faţa uşii și îţi spui: 
Uite-acuşi o să se descuie, uite-acuși... Dar cheia se tot răsucește, 
tu stai în stradă și nu izbuteșşti să intri în casă. Poţi să înnebu- 
neşti. 

Tăcurăm. 

Din stradă se auzi clopoţelul unei biciclete. Mika tresări. 

— Tot am impresia că sună telefonul... Avu printre lacrima 
un zîmbet de om vinovat. Timp de patru ani, zi de zi, am tot 
aşteptat să-mi telefonezi. Mi-era teamă să las curgînd pînă şi 
apa în baie. Ca nu cumva să nu aud telefonul. 

— D2’ de ce doarme ? am întrebat-o. 

— Cine? 

— Soţul tău. 

— E obosit. 

— D2’ ce-a făcut? 

— E geolog şi abia de curînd a revenit din Iakutia. A găsit 
într-o regiune de îngheţ veşnic o vertebră de mamut. 

— La ce-i trebuie ? 

— Vertebra : 

— Da. 


— Ca să-și imagineze cum arăta întreaga coloană vertebrală. 
— La ce-i trebuie să şi-o imagineze ? 
— Ca să reconstituie întreg mamutul. 


28 


— La ce-i trebuie să reconstituie un animal care a crăpat 
demult ? 

— Pentru istorie... Cînd, peste o mie de ani, va găsi cineva 
coloana ta vertebrală, ea nu va interesa pe nimeni. 

— Da' de ce? Doar sînt un reprezentant tipic al timpului 
meu : cinstit, necăpătuit, infantil... 

— Un hoţ cinstit, preciză Mika. 

— Ei, asta-i... Așa, furăm cu toţii cîte ceva, dar şi. oferim 
cu toții cîte ceva fără a pretinde recompensă... 

— Tu nu oferi niciodată nimic. Tu eşti un campion al ego- 
ismului: în asta constă individualitatea ta creatoare. Tu preferi 
să trăieşti comod. 

— Cum adică, „comod “? 

— Ai o activitate comodă ; şi lucrezi, şi nu lucrezi. Un co- 
pil comod : şi îl ai, şi nu-l ai. Şi o femeie comodă: poţi să vii 
la ea, poţi să pleci... 

M-am uitat lung la dînsa. Nu mi-aş fi închipuit niciodată 
că în mintea ei zac asemenea gînduri. 

— Tu mă urăşti... 

— O dragoste neîmplinită se transformă în ură. E un lucru 
normal. 

— Şi mă urăşti ? 

— Ura e un sentiment foarte puternic. Ca şi dragostea, doar 
că poartă semnul minus. Eu nu te urăsc. Sînt doar eliberată de 
tine. Așa mi-a fost soarta şi asta-i tot. 

— Cum adică, „aşa ţi-a fost soarta“ ? 

— Te-am iubit mai tare decît ar fi fost pe placul soartei. 
Și-apoi, n-am apărut la timp în viața ta. Ar fi trebuit să se în- 
tîmple cu zece ani mai devreme sau cu zece ani mai tîrziu. Te-am 
întîlnit cînd împliniseşi treizeci şi şapte de ani. Ar fi trebuit s-o 
fac cînd aveai douăzeci şi şapte şi încă erai liber. Sau cînd ai fi 
avut patruzeci şi şapte şi-ai fi obosit să tot pierzi... 

— Soarta, soarta... Pur şi simplu ai aflat că am căzut cu 
avionul şi în clipa următoare te-ai și lepădat de mine. 

— Credeai că am să te urmez pe lumea cealaltă ? 

— Da, i-am răspuns cu gravitate. Eram convins. 

— Motivul nu l-a constituit accidentul tău,. ci faptul că, 
fiind cu tine, mi-am ros sufletul. Ca pe nişte pantofi. A- picat 
talpa. 

— Dece? 

— Oamenii se iubesc ca să zămislească un copil şi să-l crească 
pentru a asigura continuitatea vieţii. Există un anotimp al în- 
floririi : primăvara, şi un anotimp al recoltei: toamna. Nu poți 


29 


să înfloreşti şi primăvara, şi vara, și toamna, și iarna. Florile mele 
s-au veştejit. Iar un copil tu n-ai vrut să ai. 

— Ai fi putut să nu-mi dai ascultare. 

— Cum aş fi putut s-o fac, dacă tu erai pentru mine o ființă 
sacră ? 

— Bine, dar am fi putut să reparăm totul. 

— Numai actorii pot să joace de zeci de ori un acelaşi rol. 
Noi însă nu sîntem actori, ci oameni obișnuiți. Şi nu jucăm, ci 
ne trăim viaţa. 

Din încăperea de alături se auzi o voce: 

— Ella! 

— Cine-i Ella ? 

— Eu, zise Mika. 

Mi-am adus aminte că, de fapt, o cheamă Mikaella. Acum 
totul la ea era schimbat: şi numele, şi îmbrăcămintea, şi ochii. 

— Am avutatita încredere în tine, i-am spus. 

— Și eu în tine. 

M-am ridicat de pe taburet şi am plecat. 

Am ieşit mai întîi în vestibul, apoi afară, pe palier. Aflîn- 
du-mă pe palier, mi-am dat seama că nu mai pot să umblu. Mi-a 
venit să mă așez chiar acolo, pe-o treaptă a scării, însă arheolo- 
gul acela cu vertebra ar fi putut să iasă din apartament și să mă 
vadă stînd acolo, la uşă, ca un cîine. Prea generos ar fi fost pen- 
tru el un asernenea cadou de nuntă. 

Am pornit-o pe scară în sus, ţinîndu-mă de balustradă, pînă 
ce am ajuns la ultimul etaj. Mai sus era podul clădirii. 

M-am aşezat acolo pe-o treaptă şi-am rămas fără mişcare. 
N-a mai funcţionat în mine nici unul dintre simţuri. Pesemne că 
acţionaseră forțele de autoapărare ale organismului şi el încetă 
să mai funcţioneze, pentru ca eu să nu pot simţi nimic. 

Nu ştiu cît timp a trecut după aceea, pînă ce am auzit niște 
pași clămpănitori. Într-adevăr, Mika urcă scara, susținîndu-şi cu 
mîna fusta cea lungă, ca să nu măture cu ea treptele, şi semă- 
nînd astfel cu o doamnă din secolul al nouăsprezecelea, care ar fi 
venit la bal la un club nobiliar. 

— Nu mai sta pe piatră. Ridică-te. 

' M-am ridicat. 

Mă luă de mînă şi mă duse la lift. 

— Apasă pe buton. 

Am apăsat pe butonul mare, rotund, din „perete. Butonul se 
făcu luminos şi roșu. Prin grilajul uşii se văzură învirtindu-se 
nişte roţi şi, pornind î în sus și în jos, nişte cabluri. 

— Cum de-ai aflat că sînt aici? am întrebat-o. Ai simțit? 


30 


— Nu. N-am făcut decît să mă uit pe fereastră, ca să te 
văd ieşind. Dar nu te-am văzut. Atunci, am coborit la parter. 
Nu erai acolo. Ceea ce însemna că ești sus. Am aflat-o prin me- 
toda eliminării. 

Liftul urcă și se opri. 

— Deschide uşa. 

Am răsucit clanţa rece și-am deschis ușa cea cu grilajul me- 
talic. 

— Acum, du-te. 

— Pot să mai stau un pic? 

— Nu, zise Mika. Du-te. 

— Și-acum ce-am să mă fac? 

— Ai să trăieşti, îmi răspunse. Gindeşte-te că la ora asta ai 
fi putut, într-adevăr, să fii mort. 

Jos, la parter, cineva bătu cu piciorul în ușă, chemînd liftul. 

— Cel mai important lucru e să fii în viaţă, zise Mika. E o 
condiţie necesară. Încolo, poţi să procedezi în fel şi chip. 

Am intrat în cabină. Mika închise uşa. Rămase în faţa ei, 
aşteptînd ca eu să plec. Totul era atît de absurd şi feroce, ca şi 
cînd capul meu s-ar fi aflat undeva, separat de mine, şi ar fi 
asistat Ja această plecare. 

Pesemne că în clipa cînd unui cocoş i se taie capul, ochii lui 
mai văd un timp cum îi aleargă trupul. 

— Iartă-mă, i-am spus Mikăi. 

— Nu. N-am să te iert. 

De jos se auziră alte bubuituri. 

Am închis uşile interioare și-am apăsat pe buton. Pe dinain- 
tea mea se perindară cifre mari, negre, marcînd etajele: 5... 4... 
Iae Doe Less 


La uşa restaurantului era agăţat un carton cu inscripţia: 
„Nu mai sînt locuri“. Cei care doreau să guste din viaţa dulce se 
adunaseră într-un rînd mic şi înfrigurat, cătînd ca niște iepuri 
prin ușa cu geamuri. 

Restaurantul era considerat modern şi de bonton. Formaţia 
noastră instrumentală era şi ea modernă şi de bonton. Aşa încît 
faptul că ne produceam aici în fiece seară ne făcea onoare şi 
nouă, și restaurantului. 

Am venit la uşă cu pași siguri şi-am bătut în geam cu de- 
getele îndoite. Cei care aşteptau se uitară la mine cu sfiiciune și 
speranţă : gindiră că venisem să fac dreptate. 

Nenea Lioşa, garderobierul, se apropie de uşă — înalt și im- 
portant ca un senator. Avea o privire lipsită de expresie, ca a 


31 


unui motan castrat, hrănit peste măsură. Brusc, i se aprinse în 
ochi o luminiţă. Aproape că-şi lipi obrazul de geam şi mă cercetă 
cu privirea, întocmai cum o face un spion aşteptind de la com- 
plicele său paroia. Pe urmă se uită într-o parte şi în alta, trase 
zăvorul şi mă lăsă să mă strecor înăuntru. 

— Eşti chiar” mneatale ? încercă el să se verifice pe sine în- 
suşi. 

— Eu, eu, am confirmat în grabă. 

— Auzisem că ai căzut cu avionul. 

— Intrigăraie, l-am lămurit eu. 

Dădu de cîteva ori din cap, apoi îl opri şi îl clătină de la 
stînga la dreapta, exprimîndu-și astfel oprobriul la adres: intri- 
gilor în cauză. Cineva de afară bătu la rîndul lui cu degetul în 
geam. Nenea Lioşa îşi recompuse pe loc expresia de senator și se 
depărtă cu demnitate. 

Mi-am pus valijoara dincolo de balustradă, mi-am trîntit peste 
ea trenciul şi-am intrat în sală. 

Locuri libere la mese, într-adevăr, nu erau. Estrada rezervată 
orchestrei era şi ea pustie. Ai noștri se aflau, aşadar, în pauză. 

Spre mine veni în fugă Adik, unul din ospătari, ţinindu-și 
cu eleganță tava la nivelul umărului. Se opri în fața mea şi se 
apucă să mă cerceteze cu privirea, dîndu-mi astfel posibilitatea 
să-l studiez şi eu. Săturîndu-mă să-i privesc chipul fanat, i-am 
spus : 

— Găseşte-mi şi mie un loc la o masă. 

— La nişte străini, îmi propuse el, deși era împotriva regu- 
lamentului. 

Mă îndemnă apoi să-l urmez. 

— Mi s-a spus că ai picat dintr-un avion. 

— Da, dar cu fotoliu cu tot, am ripostat eu. 

— Şi ? Adik rămase locului. 

— După cum vezi... 

— Ce chestie... Să ştii că mi-am zis atunci: ăsta mi-a ră- 
mas dator zece ruble. S-au dus, zic, bănişorii mei... Mai întii, 
am vrut să mă duc la maică-ta, dar apoi m-am gîndit: oamenii 
ăştia au un necaz atît de mare, iar eu vin să le cer nişte împuţite 
de parale. Ia zi: cumperi un ceas de mînă? Elveţian, cu geam 
de cristal... 

Depuse tava pe o mescioară de serviciu şi trase de mîneca 
sacoului. La încheietură, i-am văzut licărind un ceas de cristal 
şi nichel. 

— Trei sute de rublişoare, zise Adik. Se gîndi o clipă şi mai 
scăzu din preţ : Ție şi-l las cu două... 


32 


Am tăcut, aşteptînd ca el să-mi spună: „i-l las cu o sută“, 
iar apoi : „Ți-l las cu o rublă“. 

— [Ia mai dă-l naibii, zise Adik. Poftim. Ți-l fac cadou. 

Îşi scoase ceasul şi mi-l vîrî în buzunar. 

— Eşti nebun ? m-am speriat eu. 

— E-o rablă. Făcut la ştanţă. 

Mă duse la locul pe care mi-l găsise, apoi se depărtă, lune- 
cînd printre mese ca un patinator într-o cursă individuală. Mă 
răsplătise cu un ceasornic pentru faptul că picasem cu fotoliu cu 
tot din avion şi rămăsesem în viaţă. În acest din urmă fapt vă- 
zuse o manifestare a dreptăţii supreme şi se bucurase nu numai 
pentru mine, dar şi pentru el, căci această dreptate supremă putea 
să guverneze şi propria lui soartă. Ajuns pe la mijlocul sălii, în- 
toarse capul şi mă privi pe după tavă. 

La masa mea ședeau doi străini. Mai bine zis, eu ședeam la 
masa lor. Unul dintre ei era bătrîn. Semăna cu un prunc chelbos 
şi am avut impresia că e senil. Avea nişte ochi albaştri, lipsiţi de 
expresie. Cel de-al doilea, în virstă de vreo patruzeci de ani, avea 
un chip care poate fi întîlnit în orice nație şi în orice strat so- 
cial. Nu semăna deloc cu vecinul său, de unde am dedus că nu-i 
era nici fiu, nici nepot, ci, mai degrabă, secretar. 

Am dat din cap în semn de salut. Secretarul zîmbi delicat, 
numai cu dinţii. 

— Turişti ? l-am întrebat. 

Omul mă înţelese şi dădu la rîndul lui din cap. 

— Prima-vara, zise el. 

— Poftim ? 

— Europ... prima-vara... Americ... prirma-vara... 

Veni Adik şi-mi puse în față o votcă şi un „assorti“ de 
peşte. 

— Ce zice ăsta ? l-am întrebat. 

Secretarul începu să bodogănească ceva. Adik bodogăni şi 
el, drept răspuns. Absolvise Institutul de limbi străine şi cunoş- 
tea trei sau patru limbi. 

— Primăvara, îmi traduse el. 

— Ce înseamnă asta ? 

— O, Doamne! Anotimpul. Ăştia călătoresc pe tot globul, 
în urmărirea primăverii. Unde se-mprimăvărează, acolo pică şi ei. 

— Pentru ce ? m-am mirat eu. 

— Bătrînului i s-a prezis că va muri toamna. Acum fuge 
de toamnă, umblînd pe tot globul. 

— Bine că are bani ca să fugă de moarte. 

— Ce faci cu banii ? Cu banii nu poţi să-ţi cumperi tinereţe. 


33 


— Da, dar dacă tot trebuie să fii într-o zi bătrîn, e de pre- 
ferat să fii un bătrîn bogat. 

Adik se depărtă, ducîndu-se spre o altă masă. Mi-am turnat 
un păhărel de votcă şi l-am răsturnat în hăul care vuia în mine. 

Pe estradă urcară, unul după altul, muzicanți. Şedeam în 
spatele unei coloane, şi ei nu mă puteau vedea. Eu însă îi vedeam 
foarte bine. 

Veacik îi privi, făcîndu-i atenţi, și îşi petrecu brusc şi cu 
forță degetele peste strunele chitarei. „Girafa“ socoti patru op- 
timi după această introducere şi se năpusti cu beţişoarele asupra 
tobei din faţa lui. Apoi Galea veni în faţa microfonului şi începu 
să cînte. Cînta cu o voce joasă şi, ca de obicei, în nici un fel. 
Totuşi, cei din sală se bucurară s-o vadă şi-o ascultară cu vizi- 
bilă plăcere. 

Cînd omul bea un pahar, începe să perceapă lumea din jur 
într-un mod uşor modificat, şi Galea cinta mizînd tocmai pe 
această modificare. Cit despre ceilalşi membri ai formaţiei, aceştia 
îşi făceau treaba frumos, cu multă siguranţă, și păreau a nu ţine 
seama deloc de cei din sală. 

Pe scaunul meu de pe estradă şedea acum un flăcăiaş despre 
care n-ai fi putut să spui cărui sex aparţine. 

Dacă l-ai fi îmbrăcat într-o rochie, ai fi avut în față o dom- 
nişoară de tip nordic, fără calităţi ieşite din comun. 

Chipul lui era, ca să zic așa, nedefinit: părea mai degrabă 
o schiţă pentru un viitor obraz. Pe nas, spre exemplu, ai fi putut 
să-i pui un nas mai ca lumea, iar pe întreg obrazul mai multă 
expresivitate. 

Băiatul nu mi-a plăcut. Şi nu mi-a plăcut nici graba cu care 
Veacik completase locul din orchestră rămas vacant. 

Am mai băut un păhărel şi-am stat să urmăresc cum mă 
absoarbe hăul ce se căscase în mine. Hăului i se adăugase acum 
şi un sentiment de umilință, iar acest lucru era totuşi mai de ac- 
ceptat decît numai hăul. 

Galea abordă penultimul cîntec al lui Veacik. Rochia îi 
scînteia, iar podoabele îi sclipeau ca niște diamante veritabile. 
Îşi sfîrşi cupletul şi trecu deoparte. 

Aici, de obicei, îmi venea rindul mie. Preluam din zbor ul- 
tima notă de la Galea, ca şi cînd aş fi împrumutat glasul ei. Im- 
provizam apoi șaisprezece măsuri și sfîrşeam suind într-un acord 
perfect. 

De cîntat, trebuie să cînt fără să ascult ceea ce cînt. Trebuie 
doar să simt totul. De regulă însă, cînt şi mă ascult. Mă ascult 
şi încerc să apreciez ceea ce aud. Verific, adică, armonia prin 


34 


calculul algebric, precum Salieri. Ultima notă o menţin îndelung. 
Apoi iau trompeta de la gură şi mă aşez pe scaun. 

De astă dată, scaunul îmi era ocupat de noul-venit. Băiatul 
ridică trompeta şi porni să improvizeze. 

Trompeta se dovedi să fie mai inteligentă decît el însuși, 
decît mine şi decît toţi cei ce ședeau primprejur. Ea ştia ceva 
tainic, necunoscut de nimeni. Cei din sală încetară să mestece și 
ciuliră urechile. 

Facultatea mea de a percepe lumea din jur părea acum că 
există în afara mea, ca o ceaţă, eu aflîndu-mă în interiorul pro- 
priei mele percepții. Îmi părea rău pentru viaţa mea, pentru dra- 
gostea mea, mă simţeam la fel ca în visul acela din avion, cînd 
mă văzusem zburînd spre pămînt și spintecînd norii. 

Sînt un profesionist. Cunosc totul în materie de muzică. Şi 
totuşi nu puteam să înţeleg cum făcea el ceea ce făcea. 

l priveam cu atenţie. Sta în picioare, mic şi firav, ca un 
şcolar-premiant la o olimpiadă. Apoi îşi luă trompeta de la gură. 
Nimeni însă nu-și închipui că ar fi vorba de un final. Și nici nu 
crezu Cineva că trompetistul s-a poticnit sau a uitat ceva. Flăcă- 
iașul sta dus pe gînduri. Şi era şi asta muzică. 

Pe urmă își duse din nou trompeta la buze. Ofră. Rămase 
din nou tăcut. Ascultă ceva numai de el ştiut. Și cînd nu mai 
izbuti să păstreze tăcere, cînd încordare: din el ajunse la pa- 
roxism, sui larg și puternic în acordul acela perfect. Îndată îl 
însoţi întreaga formaţie. lar asta n-a mai fost muzică, ci tan- 
dreţe, o atotcuprinzătoare tandreţe împletită cu extaz și recu- 
noștință. Ca după o noapte de dragoste. 

Galea veni din nou la microfon şi începu să cînte cupletul 
următor. După iinprovizaţia de mai înainte totul sună acum în- 
tr-altfel, avu un alt sens. Acelaşi parcă, dar aflat la un al nivel 
al spiralei. 

Cît despre trompetist, acesta se şi așezase — parcă din nou 
absent la ceea ce îl înconjura — pe scaunul meu, sprijinindu-șt 
trompeta de genunchi şi înălțîndu-și uşor sprîncenele. Băieţii con- 
tinuau să cînte, chipurile lor erau acum impasibile, ca şi cînd 
nu s-ar fi întîmplat nimic. Într-adevăr, oamenii se obișnuiesc re- 
pede cu frumosul. 

Ce bine s-a nimerit să pic eu cu avionul, m-am gîndit. ŞI 
pentr băiețandrul ăsta, și pentru formaţie, şi pentru cei care se 
află în sală, ca şi pentru cei ce vor veni aici în viitor. 

M-am ridicat şi-am pornit spre ieşire. Mergeam, temîndu-mă 
să nu mă observe cei din formaţie. Ajuns la ușă, am întors capul. 
Nu-mi dăduse nimeni atenţie. Pe aici se perindă multă lume... 


35 


Cei doi: străini de la masă mă urmăreau cu privirile. Le-am 
făcut semn, fluturînd mîna Se înveseliră şi-mi răspunseră la fel. 
Ne şi obișnuisem unii cu alţii. 

Am intrat într-o cabină telefonică şi-am format un număr. 
Avusesem de gînd să-l sun pe Anton, dar nu ştiu cum se făcu 
că receptorul l-a ridicat Mika. Am rămas tăcut. Ea însă pricep 1 
îndată cine e la aparat. 

— Cum te simţi ? mă întrebă cu compasiune. 

— Şi totuşi sînt trist, i-am răspuns. 

— Ba nu. Eşti fericit. Doar că nu-ţi dai seama de asta... 

Am aşezat receptorul în furcă. Inima mi-am simţit-o în git, 
aşa cum ţi se întîmplă cînd nimereşti într-un gol de aer. M-am 
concentrat şi-am început din nou să răsucesc discul. 

— Alo! răcni vesel Anton. 

Copiii se mulţumesc să trăiască în prezent. Ei n-au un trecut 
care să-i tragă înapoi: tocmai de aceea sînt în stare să zboare. 

— Antoane, i-am rostit eu numele. 

— Dar cine-i acolo ? 

— Tatăl tău. 

— Care tată ? 

— Ai mai mulţi? 

— Am doi. 

Am lăsat mîna în jos. Cîteva clipe, în receptor mai cloco- 
tiră niște voci. Apoi răsunară semnale scurte. 

Am desfăcut degetele. Receptorul continuă să atîrne în jos 
şi să se legene. Și, o dată cu el, se legănară și semnalele. 


Cînd am ajuns acasă, totul era cufundat în întuneric și li- 
nişte. Vecinii mei dormeau. Am calculat în minte care trebuie 
să fie ușa mea și-am pornit într-acolo, încercînd să nu mă abat 
în altă direcţie şi să nu mă lovesc de pereţi. Problema următoare 
consta în a scoate cheia din buzunar, a o viri în broască şi a 
deschide ușa. 

Am scos cheia, am vîrît-o în broască, dar ea nu voi să se 
răsucească. Stăteam locului, necăjit, privind încordat uşa. Și deo- 
dată am zărit un sigiliu, iar pe sigiliu, o plombă ca la un colet 
poştal. Am tras de plombă, s-o rup, dar, o dată cu plomba, cedă 
ŞI uşa. 

Odaia era a mea. Perdelele, ale mele. Canapeaua, a mea. 
Plapuma însă era a altcuiva. lar sub plapumă dormea Paşka Sa- 
modiorkin. 


36 


Ce să fi însemnînd treaba asta? De bună seamă, Șurocika 
înaintase la J.E. K.1 o cerere pentru extinderea spațiului locativ, 
cei de acolo îi vor fi spus „Să ne mai gîndim“ ‘, iar în timp ce 
ei stăteau să se mai gîndească, ea a ocupat încăperea. 

Alte locuri de dormit nu erau în odaie. lrebuia deci să-l 
eliberez pe cel existent ori să-mi înjshebez un altul. Mi-a fost 
milă să-l trezesc pe Paşka. M-am decis să petrec noaptea pe niște 
piei de animal, ca un sălbatic, aşternîndu-le pe podea. 

Anul trecut, aflat într-un sat, undeva chiar în partea cen- 
trală a ţării, am cumpărat de la un ţăran bătrîn şase piei de oaie 
argăsite. Voiam să-mi cos un cojoc din acelea care sînt astăzi la 
modă. Nu mi le-a primit însă nici un atelier. Nu fuseseră argă- 
site la fabrică, ci cu mijloace casnice. Miroseau a oaie şi a staul 
în aşa hal, încât dacă ai fi stat îmbrăcat într-un cojoc dintr-astea 
o zi întreagă, către seară ai fi căpătat amețeli, ba chiar ţi-ai fi 
pierdut cunoştinţa. 

De purtat pisile în cauză nu puteam, așadar, să le port. Dar 
de dormit o noapte pe ele se putea foarte bine, căci erau moi şi 
calde : două piei aveam să le pun dedesubt, două deasupra, una la 
căpătii şi una avea să fie de prisos. lar a doua zi dimineaţă aveam 
să mă înfăţişez vecinilor mei — spre bucuria și, totodată, spre 
amărăciunea lor. 

Șurocika se va uita la mine şi-mi va spune : „Neobrăzatule“. 
„Da' de ce? o voi întreba, justificîndu-mă. Doar nu sînt de vină 
că s-a întîmplat așa.“ „Așa nu putea să se întîmple decît cu tine“, 
îmi va răspunde ea. 

Pieile mele se aflau într-o valiză. Valiza, sus, pe şifonier. 
Am întins mîinile şi-am tras valiza spre mine. Deasupra ei așe- 
zasem însă nişte rachete de badminton. Rachetele alunecară și 
căzură pe podea. 

Pașka Samodiorkin se săltă brusc în capul oaselor. Pe gea- 
mul ușor luminat de afară al ferestrei i se contură limpede capul 
şi urechile clăpăuge. Instinctiv, m-am lăsat pe vine şi-am aplecat 
capul. 

— Mamă! făcu cu glas tare Pașka. Îşi cobori „picioarele de 
pe canapea şi fugi din odaie. În urma lui se învîrtej' spaima. M-am 
molipsit şi eu de spaima lui, m-am trîntit pe jos și m-am vîrît sub 
carapea. 

Canapeaua era joasă. Sub ea nu putea să încapă decît un ciine, 
dar nici acesta prea mare, cam cît un spaniel. Și totuşi am izbutit 


1 Abreviere de la Jilișcino ekspluataționnaia kontora — Oficiul pentru 
exploatarea spaţiului locativ (rus.). 


37 


să-mi fac loc acolo, între duşumea şi fundul canapelei. Stam cul- 
cat, cu capul întors într-o parte, ca să respir mai în voie. Prin 
poziția „en face“ a umerilor şi cea în profil a capului, semă- 
nam —- mi-am zis — cu chipul unui faraon egiptean sau al unui 
grec de rînd din antichitate, așa cum se pot vedea ele în fres- 
cele vremii. 

Aş fi putut, desigur, să mă ascund în spatele şifonierului sau 
după draperie şi să nu încerc astfel o asemenea incomoditate. Aș 
mai fi putut să nu mă ascund deloc. Mi-am imaginat însă cum 
vor intra îndată în odaie, ţinîndu-se de miini, Şurocika şi Paşka, 
şi cum vor du ei ochii cu unul venit de pe lumea cealaltă. Îna- 
inte de a pricepe despre ce este vorba, se vor înspăimînta şi vor 
răcni pe două voci, iar eu voi fi autorul spaimei lor şi al lacri- 
milor. 

Se auzi un fişiit moale de paşi. 

— Nu-i nimeni aici, zise Șurocika și aprinse lumina. 

Rachetele de badminton zăceau pe podea. 

— De ce te-ai speriat, prostuţule ? 

Șurocika şi Paşka se așezară pe canapea şi-am văzut drept 
în faţa mea patru călcîie. Paşka avea niște călcîie înguste, de un 
galben-trandafiriu, iar de la glezne îi pornea în sus pijamaua. 
Călctiele Șurocikăi erau vîrîte în ciorapi de lină. Zăcea în ea un 
fel de răceală, de aceea umbla totdeauna cu ciorapi de lină. 

— Ai visat, zise Șurocika. 

— Ba nu. Am văzut cu ochii mei. Zău. Parcă ar fi zburato 
pasăre... Simt și-acum o adiere pe obraz... 

Călcîiașele se legănară şi-mi pieriră din vedere. Dispărură 
şi ciorapii de lină. Asta însemna că Șurocika îl culcase pe Paşka 
şi se lungise şi ea alături. 

— N-ai să pleci ? o întrebă Pașka. 

— Nu plec, nu. 

— Să nu stingi lumina. Bine ? 

— Bine. 

— Si să nu pleci. 

— N-am să plec. Tu ştii a ce-ţi miroase părul ? 

— Ace? 

-— A pene mici și calde de pasăre. Iar tu tot miroşi a lăcră- 
mioare. 

— Ştii, am compus o poezioară, zise Paşka. „Greca fuge pe 
potecă după lupul fanfaron. Cade Greca pe potecă, lupul haț! 


de pantalon“. 
— Care pe care „haţ“? nu înţelese Şurocika. 
— Lupul pe Greca, o lămuri Pașka. Chiar nu se înţelege? 


38 


Au tot gungurit, au tot susurat, şi-au spus fel de fel de ni- 
micuri Care li se păreau amîndurora foarte importante. Odaia plu- 
tea în dogoarea tandreţei lor. Tandreţe care începu să mă apese. 
M-am simţit singur, mi s-a făcut şi mie dor de mama. 

Cînd, ajuns la maturitate, locuiam uneori cu ea sub același 
acoperiş — se întîmpla cînd și cînd ca ea să se mute la mine cu 
întreaga ei lume interioară — căpătam de fiecare dată impresia 
că în odaia mea a intrat un cal înhămat la o căruță plină cu 
lemne de foc. Căruţa părea că ocupă întreg spaţiul din odaie şi, 
ca să te poți mişca, e nevoie s-o ocoleşti întruna. Era incomod 
şi, mai ales, lipsit de sens. 

Acum însă am încercat o vie dorință să ies îndată de sub 
canapeaua plină de praf, să plec de aici. Să ajung apoi la gara 
Swel vski, să mă urc în trenul electric şi să cobor la Staţia unde 
coboram de obicei. Să bat la ușa acee: cunoscută și să-mi îngrop 
obrazul în umărul cald al mamei. Mama îmi va pune dinainte 
o farfurie de ciorbă fierbinte de fasole, se va așeza în faţa mea 
şi va începe să mă siciie: că nu sînt aşa cum ar dori să fiu, că 
nu mă aflu acolo unde ar trebui să mă aflu, că nu am relaţii cu 
Oamenii cu care ar trebui să am... Și totuşi, orice mi-ar spune ea, 
sunetul vocii sale va însemna totdeauna pentru mine un singur 
lucru : că ea mă iubeşte... 


Se lăsase linişte. Pașka sta gata să adoarmă, împăcat. Am în- 
chis la rîndul meu ochii şi-mi păru îndată că mă trage cineva de păr 
spre hăurile somnului. Şurocika se ridică de pe canapea. M-am 
speriat că va observa îndată o pereche de ghete încălțate pe nişte 
picioare străine. Dar ea nu observă nimic. Stinse lumina şi ieş 
fără zgomot afară din odaie. 

Am mai stat culcat vreo zece minute, încercînd să nu 
adorm. Pe urmă am început să mă mișc încet, parcurgînd cîte 
Cimci-şase centimetri la fiecare mişcare. M-am împins astfel pe 
mine însumi de sub canapea. Pe urmă m-am ridicat cu băgare 
de seamă în picioare. Cîteva clipe am stat locului, apoi am por- 
nit spre uşă. Distanţa era de vreo şase pași. l-am parcurs în 
optsprezece minute : cîte trei minute pentru fiecare pas. Mer- 
geam ca pe un cîmp minat, mișcîndu-mi cu prudenţă picioarele 
şi distribuindu-mi greutatea în aşa fel, ca să nu fac să scîrțiie du- 
şumeaua. Cînd am ieșit pe palier, am încercat o ușurare identică 
probabil cu cea pe care o încearcă un cosmonaut scăpînd de po- 


vara suprasarcinilor de la lansare şi ajungînd în starea de impon- 
derabilitate. 


39 


— De ce-ai venit ? mă întrebă mama. 

Sta în faţa mea într-o rochie de mătase vaporoasă uzbecă, 
deşi n-avea cu uzbecii nici o legătură. Cît despre modelul ro- 
chiilor sale, pe acesta nu şi l-a schimbat niciodată. Îşi făcea tot- 
deauna rochii drepte, cu guler englezesc şi cu nasturi. Rochia 
asta, uzbecă, era şi ea cu guler englezesc şi cu nasturi. Mi-am dat 
seama că mama nu aflase nimic despre cursa 349 Moscova-Adler. 

— S-a întîmplat ceva ? m-a întrebat ea, speriată. 

— Da, i-am răspuns. Mi s-a făcut dor de voi. 

— Piotr ăsta e aşa de scîrbos, îmi şopti, tiitîndu-se înapoi, 
la uşa care dădea în odaie. Are o mutră de parcă i-ar fi virit 
cineva un cactus după ceafă. 

În vestibul intră Elena. Mama tăcu brusc. Elena era palidă 
şi părea istovită. Nu se vedea la ea nici o urmă de fericire. 
Undeva, în casă, răcnea un copil. 

— E băiat ? le-am întrebat eu. 

— Fetiţă, zise Elena. O cheamă Svetka. 

Pînă să ajung la ei, îmi mai venisem în fire, ba căpătasem 
chiar o anume insensibilitate, aşa că, cinstit vorbind, îmi era pe 
deplin egal dacă-i vorba de-un băiat sau de-o fetiță. 

— Te felicit, i-am spus soră-mi şi-am îmbrăţişat-o. 
Ciîndva, în copilărie, mă iubise ca o turbată. Acum îl 
bea la fel pe Piotr al ei. Nu ştia să iubească de fiecare dată decît 
o singură persoană. Cel mai important lucru pentru ea era să-și 
poată pune devotamentul în slujba cuiva. Să aibă, adică, în faţă, 

un obiectiv de acest fel. 

Copilul continua să răcnească cu aceeaşi intensitate şi folosind 
aceleaşi intonaţii de pînă atunci, ca şi cînd ar fi fost introdus în 
el, ca într-o mașină electronică de calcul, un anume program. 

— Du-te şi hrăneşte-l, porunci mama. 

— Nu mă duc, refuză cu încăpăţinare soră-mea. 

— Îi dai seama, copilul urlă de la zece seara, iar dumnealor 
nu vor să-l hrănească. Păi așa o să-și distrugă plămînii. 

— N-o să şi-i distrugă, zise Elena. Copiilor le prieşte ur- 
latul. 

Mama, arborînd o mină jignită, se duse la bucătărie, iar eu 
am intrat în odaie, ca să-mi cunosc nepoata. 

— Înţelegi, a încurcat ziua cu noaptea, mă lămuri Elena. 
Ziua doarme, iar noaptea cere de mîncare. Dacă am s-o hrănesc 
noaptea, 0 să i se formeze un reflex condiţionat, şi-atunci gata ! 
Adio viaţă ! Va trebui să-i adopt programul. 

Venirăm în dreptul căruciorului. Nepoată-mea se născuse 
recent. Încă nu-i fusese cumpărat un pătuc, astfel că locuia tem- 


40 


porar în cărucior. Obrăjorul îi era roşu de încordare şi se mişca 
de parcă ar fi fost de cauciuc. 

— Şi cît timp o să urle aşa? am întrebat-o pe soră-mea. 

— Pînă o să înţeleagă că altfel n-are cum să fie. 

Din odaia de alături apăru Piotr. Era îmbrăcat. Pesemne că 
nici nu se culcase. Toată casa se afla sub teroarea noului omuleţ 
care voia să schimbe rînduiala zilei şi nopţii după cum poftea el. 

Piotr avea aşternută pe chip o expresie uşor încordată și em- 
fatică. Părea, într-adevăr, că poartă sub cămaşă un cactus şi că 
senzaţia asta dezasreabilă îi tot distrage atenţia. 


Piotr nu era nici talentat, nici semitalentat. Era un om al 
datoriei şi își îndeplinea în permanenţă datoria. Omul ăsta mă 
cam plictisea. lar eu, pesemne, îl plictiseam pe el. 

— Te-a ars soarele, zise acum, ca să-şi demonstreze într-un 
fel atenţia faţă de mine. 

— Am fost în sud. 

Cobori ochii — un pic în jos şi un pic lateral — şi, privin- 
du-i chipul, mi-am dat seama cu ce plăcere ar fi plecat și el în 
sud, departe de soacră şi de nevastă. Elena îl privi cu blindeţe, 
şi-am priceput că-i intuise şi ea gîndul. Îl iubea şi intuia tot ce 
se petrecea în mintea lui. 

Piotr o privi înfricoşat. Pricepu că ea pricepuse şi se sperie, 
de parcă l-ar fi prins cineva cu mîna în buzunarul altuia. 

— Poate, totuşi, o hrăneşti ? întrebă el, ca şi cînd şi-ar fi 
retras brusc mîna din buzunarul străin şi şi-ar fi ascuns-o la spate. 

— Nu, zise cu asprime Elena şi în ochi îi apărură lacrimi. 

M-am decis să-mi iau nepoata în braţe şi s-o legăn. 

— Nu pune mîna pe ea! Elena stopă mişcarea sufletului şi 
a miinilor mele. Tu, inimă bună, ai să vii şi-ai să pleci, iar dum- 
neaei o să mi se urce în cap. 

Mă uitam la căruciorul dinaintea mea, la omuleţul acela în- 
dărătnic, ce se zvîrcolea în scutece ca un peștişor. 

Dacă aş fi avut un copil cu Mika, acesta ar fi atras-o spre 
el şi ar fi eliberat-o de mine. Am fi fost şi împreună, și separați 
unul de altul: o variantă ideală. Aşa că dreptate, de bună seamă, 
a avut ea, şi nu eu. 

— Era cît pe ce să cad cu avionul, le-am spus celor doi. 

M-am aşteptat ca după această comunicare, ei să-şi frîngă 
mîinile şi să izbucnească în plins. Ba chiar s-o facă de două ori: 
o dată, la gîndul întricoșător că aş fi putut să-mi pierd viaţa, 
iar a doua oară, de bucurie că am rămas viu şi nevătămat. Elena 
însă tăcu, .cufundată în gînduri. Păru că nici nu m-a auzit. 


41 


— Era gata-gata să pic cu avionul, am repetat eu. 

— Văd, totuși, că ai scăpat... dădu glas Piotr. 

— Eu n-am spus că am picat. Am spus: „Era gata-gata să 
pic“. 

— Noi umblăm zilnic pe trotuare, iar maşinile gonesc la un 
metru de noi, zise Elena. Asta înseamnă că şi noi sîntem mereu 
gata-gata să fim călcaţi de ele. 

De răspuns îmi răspunsese mie, dar de fapt continua în st- 
nea ei să se certe cu Piotr. 

M-am dus la mama, la bucătărie. Pe masă însă nu se afla 
ciorbă de fasole, ci un castron cu piftie. Piftia era transparentă, 
cu insulițe mici de grăsime. Am vrut să mă așez pe un taburet, 
dar mama îl trase de sub mine. 

— Nu vezi că sînt scutece acolo ? Vii şi te aşezi cu pan- 
talonii tăi murdari... Cine ştie pe unde te-ai mai aşezat pînă 
acum... 

Am trecut pe un alt taburet. 

Mama m-a iubit totdeauna mai mult decît pe Elena, pentru 
că semănam la chip cu tata. Acum însă s-a născut Svetka şi a 
scos-o cu totul din viața mea. Doar sînt un om matur. Nu mai 
încurc ziua cu noaptea. Nu solicit o permanentă prezenţă a cuiva 
în preajma mea. Acum, mama se mulțumește să ştie că totul e în 
ordine și poate să n-aibă nevoie de mine arii de zile. Eu însumi 
am învăţat-o cu treaba asta. 

Deodată, ori poate datorită extenuării nervoase, memoria îmi 
aduse tam-nisam in minte imaginea unei perechi de cai aflaţi 
cîndva, mai demult, pe malul abrupt al unui iaz. Se î însera. Caii 
stăteau cu capetele plecate şi se oglindeau în întregime în apa 
iazului. Eu cu Mika ne oprisem pe malul celălalt. Fa își plecase 
capul pe umărul meu. Ne uitam la cai. Se uitau și ei la noi. Stă- 
team de-o parte şi de alta a iazului și ne uitam unii la alții. 

M-am ridicat de pe taburet și m-am dus la chiuvetă, să beau 
un pic de apă. Mama însă îmi smulse cana din miini. Pe cană 
era desenat un iepure. 

— E a copilului. Am opărit- -0. 

Brusc, ţipetele Svetkăi încetară. Poate că obosise. Sau poate 
că pricepuse, într-adevăr, că altfel n-are cum să fie. Că ziua va 
fi totdeauna zi, iar noaptea noapte. 

în bucătărie, călcînd cu băgare de seamă, intră Elena. Ră- 
maserăm încordaţi ; aşteptam ca Svetka să înceapă iar a răcni, 
supunînd la chinuri pe cei din jur prin totala ei lipsă de apărare. 

— Piotr e un leneş fără pereche, mi se adresă mama. Toată 
seara nu face decît să șadă și să citească ziarul. 


42 


— Bine, dar asta o fac toţi bărbaţii! îi luă apărarea Elena. 
De ce îi cauţi nod în papură ? 

Mama stătea locului şi se înverşuna tot mai tare. Venise în 
casa Elenei cu gîndul de a-i hărăzi acesteia întreaga sa viaţă, iar 
dumneaei nu-i aprecia abnegaţia. Şi mi-am mai dat seama că mama 
e geloasă pe ginere-său și că, în fundul sufletului, nutrește dorința 
de a o îndepărta pe Elena de el. Şi totuşi voia s-o ştie pe Elena 
fericită. 

— E tare hapsîn, mi se adresă din nou mama. Dă în casă o 
sută cincizeci de ruble pe lună și-atit. Trăieşte din ei cum poți. 
— Də’ de unde să mai aducă? Să se apuce de furat? 

— Vrea să-mi dau şi eu întreaga pensie. 

— Ba nu vrea nimic. 

— Are o mutră, de parcă ar fi dormit cu capul pe trunchi, 
zise mama, epuizîndu-și toate argumentele. 

— Vezi cum face! mă privi necăjită soră-mea. 

— Plec. 

Mă grăbeam să plec cît timp Svetka mai dormea molcom. 
Mi-ar fi fost jenă să plec dintr-o casă unde răcnește un copil. 

— Cum adică, pleci ? se miră mama. Atunci de ce ai mai 
venit ? 

— Mi-a fost dor de voi, am repetat eu. Dă-mi, te rog, cheile 
de la locuinţa ta. 

— Pentru ce-ţi trebuie ? 

— Vreau să-mi iau de-acolo „Îndrumătorul constructorului 
de maşini“. 

— Ce să faci cuel? 

— Cum ce să fac ? Doar sînt inginer, nu ? 

— Vrei să părăseşti formaţia ? 

Veni și Piotr. Bucătăria se transformă brusc într-un cîmp 
electric cu particule avînd sarcini diferite, care se ciocneau între 
ele. 

Cînd eram gata să ies pe uşă, mama îmi strecură în buzunar 
o portocală. Se jenase să mi-o dea făți, întrucît trăia aici pe 
banii lui Piotr, fără să-şi pună pensia la dispoziţia familiei. 

Portocala îmi umflă buzunarul şi-mi produse impresia că aş 
fi furat-o. 


Mi-am luat rămas-bun. Elena îşi puse un şal pe umeri şi veni 
să mă conducă. 

Cînd eram mici, plecam la școală împreună. Elena îmi ducea 
servieta, căci eram un copil firav. Mama ne făcea sandvişuri di- 
ferite : mie, cu salam sau caşcaval, iar Elenei îi presăra nişte za- 
hăr pe felia de piine şi îl uda cu un pic de apă ca să nu se îm- 


43 


prăştie. Odată, în recreaţia mare, Elena descoperi în ghiozdan un 
sandviş cu omletă. Își dădu seama că mama încurcase pachețelele, 
dar nu miîncă omleta, ci mi-o aduse mie, la un alt etaj al clădirii. 

— Ai să răcești, i-am spus acum i-am sărutat-o pe 'obraz. 

— Ştii.. Ea e tot timpul nemulțumită. Asta îl irită pe Piotr 
şi nu-i mai vine să șadă acasă. Îmi dau seama că nu mai face 
deosebire între mine şi ea. A ajuns să ne identifice... 

— Nu le da atenţie, am sfătuit-o. 

— Nu pot s-o fac. Mă aprind tot timpul de ea, ca un chi- 
brit de cutie. Am obosit... 

Soarele apăru deasupra pinilor. Era uşor încins, tînăr, parcă 
abia atunci trezit din somn. 

— Iar de mine nimeni n-are nevoie, am rostit cu ochii la 
Elena. 
— Ştii... ea bodogăneşte întruna: ba că e hapsîn, ba că e 
leneş... Chiar dacă are dreptate, spune şi tu : ce nevoie am eu s-o 
ştiu ? 
— Nimeni n-are nevoie de mine. Nimeni. 

— Dar nici tu n-ai nevoie de nimeni. 

Soarele se rupse de coroanele pinilor şi pluti încet, ca să 
ajungă la timp în înaltul cerului. 

— Gata, am plecat. 

— Mai vino, îmi zise Elena. 

Şalul o acoperea ca un văl de tristeţe, şi ea se depărtă, pur- 
tîndu-și tristeţea pe umeri. 

Am pornit și eu de-a lungul potecii. Verdeaţa dimprejur era 
tînără şi sclipea. 

Curînd, am ajuns pe peronul de scînduri al stației şi-am stat 
să aştept sosirea trenului electric. Nu departe de staţie, scînteiau 
în soare cupolele unei biserici. Se zice că aici a locuit cîndva un 
patriarh. 

„Oare o fi adormit Svetka ? m-am întrebat. Sau doar s-o fi 
odihnit niţel şi-a reînceput să răcnească cu puteri sporite? lar 
Elena stă și-acum cu chipul împietrit în dreptul căruciorului şi 
nu vrea să-și înţeleagă fetița. Lingă Elena stă maică-sa, care, la 
rindul ei, nu vrea să-și Înțeleagă fiica.“ Oare ce poţi să le pre- 
tinzi unor străini cînd nici oamenii cei mai apropiaţi nu se pricep 
să se înțeleagă între ei ? 

Sosi trenul. Am intrat în vagon și m-am așezat pe o banchetă 
neocupată, cu spatele spre locomotivă. Vagonul era aglomerat. 
Oamenii se duceau la muncă. 

În fața mea şedea o fetiță de vreo zece ani, împreună cu 
maică-sa. Fetiţa se uita pe fereastră, iar în ochii ei luminoși se 


44 


reflectau arborii, casele, cerul. Ochii erau pestriţi deosebindu-se 
unul de celălalt în funcţie de ceea ce se perinda dincolo de fe- 
reastră. Femeia se uita şi ea afară, dar nu vedea nimic. Sufletul 
îi era adormit. 

Mi-am adus din nou aminte de Svetka şi m-am gîndit: copiii 
plîng pînă la o anumită vîrstă, iar după aceea încep să pună în- 
trebări. Ceva mai tîrziu, încetează să le mai pună cu glas tare şi 
încep să şi le pună lor înșile. Și de plîns, pling tot aşa: în 
sinea lor. 

Dacă acum, de pildă, ar pune cineva aici, în vagon, un aparat 
care să înregistreze şi să amplifice sunetele — s-ar constata că 
vagonul este plin de plînsete şi întrebări. Oamenii pling și în- 
treabă cu gura închisă. 

Ajuns la Moscova, am coborit și m-am îndreptat spre metrou. 
Mi-am mutat trupul din vagonul trenului în metrou, apoi mi 
l-am urcat într-un autobuz și-am mers astfel și-am tot mers, pre- 
cum Greca pe poteca aceea a lui. 

La un moment dat, autobuzul se opri. Şoferul sări jos din 
cabină şi se duse în treaba lui. Am coborit şi eu, m-am uitat 
primprejur și-am zărit în faţa mea clădirea aeroportului. 

Oare de ce am venit aici ? Poate că voiam să ajung la cursa 
de care aveam nevoie şi m-am grăbit să n-o scap? 

Am intrat în clădire. Am urcat la etaj. M-am aşezat într-un 
fotoliu. În afară de mine, în sala de aşteptare nu se mai afla decît 
o singură persoană : un bărbat mustăcios cu o șapcă atît de mare, 
încît ar fi putut să servească drept platformă de aterizare pentru 
un elicopter. 


La poalele Kikimorei stă un şir de oameni. Mi se află aici 
toate neamurile, precum şi cei înrudiţi cu mine din punct de ve- 
dere spiritual. Eu merg de-a lungul șirului și înmînez fiecăruia 
cîte un băț lung, cum ar fi cozile de mătură. În virful beţelor sînt 
fixate cutii goale de conserve, iar în lăuntrul acestora se află cîte 
un ciorap muiat în benzină. Aprind ciorapul şi obțin o făclie cu 
flacără aprigă. 

Înmînez fiecărui ins cîte o făclie şi pornesc cu toţii, tăcuţi, 
în şir indian, să urce spre vîrful Kikimorei. 

Trec într-o parte și-i privesc cum se perindă încet pe dina- 
intea mea. 

Iat-o pe mama. 

— Mamă, îi strig, să trăieşti mereu ! 

— Bine, consimte mama. 

Iat-o pe Mika. 


45 


— Curînd vom îmbătrîni și totul se va rezolva de la sine. 
Mai rabdă-mă, te rog, îi zic eu. 

— Şi tu pe mine, îmi răspunde Mika. 

Iată formaţia mea, în frunte cu Galea. 

— Vino cu noi ! îmi strigă ei. 

— Pentru ce aveţi nevoie de mine? 

— Fără tine nu putem să trăim ! 

Iată copiii : Anton, Vadik, Pașka Samodiorkin şi încă un bă- 
iețel, prost îmbrăcat, cu o figură cunoscută. 

— Uitaţi-vă pe unde călcaţi ! le strig eu. 

Dar ei înaintează, egoişti ca toţi copiii, și privesc în sus, spre 
pălălaia flăcărilor. 

Iată cei doi străini. 

— Dă-mi mîna, mă roagă bătrînul. Mi-e frică. 

Intru şi eu în rînd și îi întind mîna. 

Iar de cealaltă parte, băieţelul cel cu figura cunoscută, prost 
îmbrăcat, îmi întinde mîna mie. Mă uit la el cu luare-aminte şi 
mă recunosc pe mine, copil. El mă trage în sus, şi eu merg în 
urma propriei mele copilării. 


— V-am recunoscut ! 

Am ridicat privirea. Înaintea mea se oprise prințesa-broscuță, 

Purta o bluză de atlaz liliachiu şi o fustă gri. De-abia se du- 
cea la lucru şi încă nu-și pusese halatul. 

— Data trecută nu v-am recunoscut, dar apoi mi-am adus 
aminte. Aşi fugit însă chiar atunci... 

Era și mai frumoasă decît o ştiam, totuși, de astă dată mi-a 
plăcut mai puţin. Avusesem timp să mă dezobisnuiesc de en. 

— Cred că faceţi o confuzie... am mormăit eu. 

— Nu sînteți Klimov ? mă întrebă, privindu-mă ţintă. 

— Ba da. Dar de unde mă cunoaşteţi ? am întrebat-o cu o 
sinceră nedumerire. 


— Păi sînteţi trompetist. V-am văzut la restaurant. În for- 
maţia aceea. Am acasă şi un disc... 


— Vă place cum cînt? 

— Sînteţi ge-ni-al ! Îşi scutură pumnii mici, strînşi, căci ad- 
miraţia deborda din ea. Genial! repetă pe acelaşi ton categoric, 
ca și cînd ar fi trebuit să apere un adevăr indubitabil. 


Chiar mi-a venit s-o cred. 

— Spune-mi, ai un prieten ? am întrebat-o. 
— Acum nu. 

— Vrei să fiu eu acela? 


46 


Se potoli brusc; deveni gravă. Mă privi cu neîncredere și 
totodată cu speranţă. Eram un om nou, încă unul în viaţa ei, 
iar asemenea oameni aduc cu ei speranţe noi. 

M-am ridicat din fotoliu şi-am pus mîinile pe umerii ei. Pal- 
mele însă îmi lunecară pe atlazul bluzei. Atunci le-am lăsat în 
jos. l-am privit lung chipul sfios — cu aceeaşi neîncredere şi 
speranţă. 

Cine este această fată ? O prinţesă ? O broscuţă ? 

Trebuie, fireşte, să aibă un nume. Am întrebat-o : 

— Cum te cheamă ? 

— Dar pe tine? 


Un cîine bătrin 


La sanatoriu, Inna Sorokina nu venise pentru tratament, ci 
ca să-şi găsească un bărbat. Sanatoriul era unul cu circuit închis, 
fiind destinat personalităţilor sus-puse, aşa că îşi putea afla și ea 
acolo un bărbat sus-pus. Singura condiţie pe care şi-o pusese era 
ca bărbatul respectiv să nu treacă de virsta de optzeci şi doi de 

i. În rest, vorba raidei, directoarea lor, totul „avea loc să fie“. 


Inna mergea pe treizeci şi doi de ani. Nu era nici prea mult, 
nici prea puţin : depindea de felul cum judecai lucrurile. Ca să 
mori, de pildă, era prea devreme, iar ca să intri în Comsomol, 
prea tirziu. Pentru măritiş, ultimul tren. Iată, trenul pleacă din 
gară, şi prin faţa ta ajunge să lunece ultimul vagon... La mater- 
nitatea unde lucra Inna, femeilor de treizeci de ani li se zicea 
„primipare vârstnice“. 


Căsătorită Inna n-a fost niciodată. Bărbatul pe care îl mai 
iubea și-acum şi în care își pusese toate speranţele dăduse înapoi 
într-un mod foarte simpatic, invocînd tot felul de motive obiec- 
tive. Într-adevăr, motivele „avuseseră loc să fie“, dar cu ce o 
încălzea pe ea treaba asta ? Doar erau motivele lui, şi nu ale ei. 


În ziua de astăzi, se cade să arăţi cu zece ani mai tînăr decît 
ești în realitate. Numai persoanele lipsite de prea multă cultură 
arată așa cum le e virsta reală. Inna nu era o persoană de acest 
fel, totuşi îşi trăda vîrsta datorită greutăţii de prisos. Cîntărea, 
adică, cu zece kilograme mai mult decit ar fi trebuit să cintărească. 
Un oarecare străin îi şi spusese într-o zi: „Tu este pusin grasulia, 
repezita si are ochii [oarte frumosi“. 


Era, într-adevăr, o blondă „pusin grasulia“, înaltă şi cu părul 
vopsit. Şi-l vopsea cu o soluţie iugoslavă, făcîndu-l să arate al- 
băstriu şi sclipitor, ca la păpușile de la magazinul „I eipzig“. Din 
cînd în cînd, înceta să-l mai vopsească : ba datorită unei stări de 
spirit proaste, ba pentru că i se isprăvea vopseaua și îi era lene 
să se ducă la magazinul iugoslav. Atunci pornea să-i crească de 
la rădăcină propriul ei păr de culoare castanie. Creştea aşa aproape 
de-o palmă, şi-atunci capul îi devenea bicolor : pe jumătate cas- 
taniu, pe jumătate platinat. 

În momentul de faţă, părul îi era vopsit cu îngrijire, spălat 
şi montat într-o coafură denumită „scuturcanța“. Procedeul 
consta în a-ţi spăla părul cu un șampon pe bază de mușeţel şi a 


48 


ţi-l scutura apoi cu putere, ca să se usuce în mod natural şi în 
voie, fără să mai suporţi după aceea agresiunea coafezelor. 

De purtat, Inna purta o pereche de blugi albi, din import, 
precum şi o cămașă modernă de borangic indian, veşminte care o 
făceau să semene cu un hamal din India, singura deosebire fiind 
că hamalii indieni sînt niște bruneţi uscăţivi, în timp ce ea era o 
blondă trupeşă. 

Intrînd pentru prima oară în sala de mese, Inna privi în ju- 
rul său şi constată cu stupoare că cei aflaţi în sală păreau a face 
parte din filiala unui azil. Bătrîneţea era înfăţişată acolo în toate 
variantele, în întreaga ei diversitate. Vîrsta medie a celor pre- 
zenţi, era după cum socoti ea în gînd, cam de o sută unu ani. 

Îşi dădu seama pe loc că avea să-şi irosească concediul fără 
nici un rezultat practic și că banii aruncaţi pe bilet erau nişte 
bani aruncaţi pe fereastră, de altfel ca şi cei cheltuiţi pentru ca- 
doul oferit muieruştii care i-l procurase. 

Fu așezată în dreptul unei ferestre, la o masă de şase per- 
soane. În faţa ei şedea o băbuţă, în trecut clovn de circ, arborînd 
o chelioară trandafirie în creștetul capului, precum şi o pereche 
căsătorită, el avînd o înfăţişare de alcoolic care s-a lăsat de bău- 
tură. Avea nişte dinţi de o lungime variabilă şi, datorită lor, o 
limbă cu zimţi, ca o creastă de dinozaur, precum şi obiceiul de 
a se linge mereu pe buze. Nevastă-sa zîmbea şi ea fără încetare, 
încercînd, pesemne, să se facă plăcută Innei, pentru ca aceasta 
să nu-i fure, Doamne fereşte, fericirea întruchipată de fostul al- 
coolic cu limbă zimțată. Femeia era îmbrăcată ca o pupăză, de 
parcă n-ar fi venit în sala de mese a unui sanatoriu sus-pus, ci 
s-ar fi pregătit de un marş printr-un teritoriu plin de băltoace. 

Fu servit un dejun excelent, cu diverse delicatese. Pentru 
Inna însă acest amănunt nu mai prezenta importanţă, căci ea Îşi 
dorea o hrană pentru suflet şi nu pentru trup. Dorea să se în- 
drăpostească şi să se mărite, iar în lipsa dragostei, măcar să-și 
înjghebeze o situaţie. Se ştie că natura a calculat în aşa fel viața 
omului, ca el să poată creşte şi educa două generaţii : pe copiii săi 
și pe nepoți. Tocmai de aceea, totul trebuie făcut la timp. De exis- 
tența acestei rînduieli implacabile Inna îşi dăduse seama în zilele 
concediului de odihnă anterior, pe care şi-l petrecuse la țară. Mai 
întîi, timp de vreo trei săptămîni, fuseseră acolo buni de cules 
fragii. Venise apoi rîndul afinelor, în timp ce puţinele boabe de 
frasă rămase parcă se umpluseră cu apă. Urmase zmeura, după 
aceea ciupercile. Aveai impresia că toate aceste daruri ale verii 
se aflau aşezate în şir indian, iar personajul aflat la uşă le dădea 
voie să iasă unul cîte unul şi numai pentru un anumit răstimp. 


49 


Cam tot aşa se întîmplă şi cu viaţa omului. Pină la paisprezece 
ani ești copii. De la paisprezece la douăzeci și patru ești adoles- 
cent. De la douăzeci şi patru la treizeci și cinci te numeşti tînăr. 
Mai departe, Inna se ferea să-și arunce privirea. După calculele 
ei, pînă la sfîrşitul tinereţii nu-i mai rămăseseră decit vreo trei 
ani, de aceea trebuia neapărat să semene ceva, ca să mai izbu- 
tească a cultiva ceea ce avea să răsară. 

Din punct de vedere exterior, Inna era o blondă înaltă. Din 
cel interior, o mitocancă naivă. Naivitatea și mitocănia sînt nişte 
însuşiri diametral opuse. Naivitatea e legată de puritate, iar mi- 
tocănia, de cinism. La Inna însă toate acestea izbuteau cine ştie 
cum să convieţuiască : naivitatea cu cinismul, inteligenţa cu pros- 
tia, cinstea cu tendinţa spre minciună. De fapt, nici nu era o 
mincinoasă, ci mai degrabă o mitomană. La prima vedere, pare 
acelaşi lucru, şi totuși sînt nişte noţiuni cu totul diferite. Prin 
scopurile pe care le urmăresc. O mincinoasă minte atunci cînd 
minciuna o poate ajuta să realizeze ceva. Minciuna reprezintă 
pentru ea o armă. Un mijloc. Pe cînd mitomana minte doar aşa, 
pur şi „simplu. Neavînd nici un scop. Persoanelor cu care făcea 
cunoştinţă le spunea, de exemplu, că lucrează nu la o maternitate, 
ci la un centru de cardiologie, întrucît inima i se părea a fi un 
organ mult mai de soi decît acela cu care au de a face moaşele. 
Mai demult, în copilărie, evita să le spună celor din j jur că mama 
ei e îngrijitoare la un magazin. Le spunea că este actriță de cinema 
şi face dublaj (motiv pentru care nu putea fi văzută pe ecran). 

Naivitatea Inna şi-o manifesta mai ales prin felul în care pu- 
nea întrebări. Era în stare să oprească în drum o ţărancă Și s-o 
întrebe : „Ia spune-mi, e plăcut să locuieşti la ţară ?“ Ori să-l în- 
trebe pe un alcoolic care s-a lăsat de băutură: „Nu- -ți pare rău 
după votcă ?“ Întrebările în sine nu constituiau nimic reprobabil. 
Inna era, într-adevăr, o citadină, nu locuise niciodată la ţară, nu 
era nici alcoolică şi o interesa tot ce izbutea să afle din proprie 
experienţă. Auzind însă cîte-o asemenea întrebare de-a ei, insul 
respectiv o privea lung și se străduia să-și dea seama: o fi chiar 
proastă femeia asta, ori numai o face pe proasta ? 

Cît priveşte mitocănia, aceasta căpăta la ea cele mai variate 
nuanţe. Uneori era o mitocănie veselă, alteori încîntătoare, dăru- 
indu-i un anumit şarm, alteori inteligentă şi de aceea un pic 
cinică. Dar cel mai adeseori era o mitocănie obişnuită, mitocă- 
nească, izvorîtă din contactul ei permanent cu oamenii şi devenită 
o trăsătură de caracter. Cînd făcea de gardă la sala de travaliu, 
abia izbutea să le suporte pe gravidele ei care răcneau ca nişte 
elefanţi în junglă şi gifîiau aidoma unor cai sleiți de puteri. Gra- 


50 


videle se temeau de ea și încercau să se comporte cît mai frumos, 
ba chiar s-a întîmplat de cîteva ori să și nască acolo, în sala de 
travaliu, evitînd s-o mai cheme o dată în plus la căpătiiul lor. 

S-ar mai fi putut, de asemenea, ca această mitocănie — ai- 
doma unei complicaţii ivite după o boală — să constituie o ca- 
renţă a unui suflet care nu-și găsise încă un punct de sprijin. De 
vindecat această carenţă n-ai f putut s-o vindeci decît prin du- 
ioşie și prin insuflarea unui sentiment de stabilitate. Să-i fi tele- 
fonat, adică, din cînd în cînd, la serviciu, un soţ iubitor (Şi care 
să-i fie, într-adevăr, soţ) şi s-o întrebe: „Ia spune, ce mai faci ?“ 
Iar ea să-i răspundă : „Ce să fac ? Bine“... Ori același soţ s-o mîn- 
gîie pe cap ca pe-o pisică și să bombăne fără supărare: „La ce 
țui-oi fi vopsind mereu părul ? Și-aici vrei să umbli cu minciuni? 
Numai de minciuni te ţii.” 

Trecuse o săptămînă. Vremea se menținea frumoasă. Pe Inna, 
lipsa de preocupare și timpii morţi ce-i grevau sufletul ajunseseră 
s-o plictisească peste măsură. În fiecare dimineaţă, după micul de- 
jun, se așeza pe-o bancă la intrare şi aștepta: doar-doar o mai 
sosi cineva. Să fi sosit adică Acela care trebuia să sosească. Doar 
nu putea să n-o facă pînă la urmă, de vreme ce ea îl aştepta cu 
ATITA nerăbdare. 

Femeia-clovn venea şi ea să se așeze alături. Inna îi îndrugase 
că e de meserie psihanalist. Astăzi, de exemplu, bătrina îi spusese 
că a visat o găină spintecată și o întrebase cam ce ar fi putut să 
semnifice un asemenea vis. 

— Ştii, se făcea că i-am scos ficatul, iar apoi mi-am dat 
seama că-i chiar ficatul meu. Că-mi scot chiar mie măruntaiele... 

— Da' ia spuneţi-mi: pe Kuprint l-aţi cunoscut? 

— Pe Kuprin ? se miră femeia-clovn. Ce legătură are Kuprin 
cu cele ce discutăm acum ? 

— Păi ştiu că-i îndrăgea mult pe circari... 

Bătrîna tăcu cîteva clipe, apoi întrebă : 

— Ce credeţi : după moarte există viaţă ? 

— Eu nu sînt Sfîntul Petru. Eu sînt psihanalist... 

— Dar psihanaliştii ce zic ? 

— Că există. 

— Serios ? se bucură bătrîna. 

— Sigur că da. Altminteri, de ce ar exista toate astea? 

— Care „astea“ ? 

— Păi Astea. Toate cîte se văd. 


1 Kuprin, Aleksandr Ivanovici (1870—1938) — prozator rus: şi sovietic. 


51 


— Ca să fiu sinceră, gîndesc şi eu la fel, mărturisi în şoaptă 
femeia-clovn. Eu zic că toate Astea reprezintă începutul Celor- 
lalte. Altminteri, la ce bun să existe Astea. 

— Ca să fie petrol. 

— Petrol ? Cum adică petrol ? 

— Foarte simplu. Cărbunii de pămint se ştie că provin din 
plante. Din turbă. Pe cînd petrolul provine din oameni. Și din 
fiare. 

— Dar eu nu vreau să ajung petrol. 

— Parcă e după dumneavoastră... 

— Bine, dar adineaori aţi spus „există“ ? lar acum imi vor- 
biţi despre petrol, se supără bătrîna. 

Chiar în clipa aceea, la capătul aleii apăru o „volgă“. Se în- 
dreptă către corpul central. Ba, mai bine zis, păru că zboară în- 
tr-acolo, fără să atingă cu roţile cărarea asfaltată. Inna ciuli ure- 
chile. Să zboare în felul ăsta nu putea decît soarta. Ajungînd în 
dreptul, clădirii, maşina stopă. Într- adevăr, nu opri normal, nu 
frînă, ci stopă brusc, de parcă ar fi fost ţintuită. Keieşi clar că la 
volanul ei nu putea să se afle decît un superman, stăpînind-o 
precum un cow-boy mustangul. 


Portierele mașinii se deschiseră şi, de ambele părţi, ieşiră în 
același timp o bătrînă cam hippy la, înfăţişare, cu nişte picioare 
subţirele şi îmbrăcată cu o rochie din stofă de blugi, precum și 
feciorul ori poate soţul ei, avînd un barbişon à la eu Și 
„Cam antipatic tipul“, îl califică în sinea ei Inna, deși calificativul 
nu era tocmai potrivit: omul avea în el, într-adevăr, ceva res- 
pingător, dar în acelaşi timp te şi atrăgea. Cum ar fi, de exemplu, 
sfecla : e şi dulce, și sălcie în acelaşi timp. 

Omul îi luă bătrînei valiza din miîini şi urcară amindoi trep- 
tele clădirii. 

„E bărbatu-sau“, conchise Inna. Nou-venitul arăta, ce-i drept, 
cu vreo douăzeci de ani mai tînăr decît însoțitoarea lui, dar la 
vîrsta lor, cam de şaptezeci şi respectiv cincizeci de ani, diferența 
nu-ţi sărea în ochi așa cum ar fi fost dacă era vorba de cincizeci și 
treizeci de ani. Inna știa de asemenea că astăzi au ajuns la modă 
bărbaţii mai potriviţi să-ţi fie feciori. De regulă, asemenea legături 
aparent lipsite de trăinicie rezistă ani de zile, așa cum se întimplă 
cu sa dale provizorii. Iraida, de pildă, directoarea lor, era cu 
şa ptesprezece ani mai mare decît bărbatu- -său şi tot „timpul sta cu 
frica în sîn ca el să nu-şi găsească alta mai tinără şi să n-o pără- 
sească. Bărbatul ei sta şi el cu gîndul la acelaşi lucru şi tot adulmeca 
după vreuna mai tînără, pentru care s-o lase pe Iraida. Situaţia 


52 


dura cam de douăzeci de ani. O vremelnică permanenţă, cam aşa 
îți venea să-i zici... 

La masa de prînz, cei doi se așezară separat: băbuța, în cen- 
trul sălii, supermanul, chiar lîngă Inna. „Înseamnă că nu sînt 
rude“, gîndi ea, apoi încetă să-l mai ia în seamă. Supermanul se 
așezase în așa fel, încît nu ajungea în cimpul ei vizual, dar nici 
ea nu făcu vreun efort ca să remedieze situaţia. Fixind peretele 
de dinaintea ei, se duse acum cu gîndul la munca de la materni- 
tate şi la omul pe care încă îl mai iubea. Deşi acesta aproape că 
încetase să mai existe pentru ea, totuşi era în viață, nu murise. Ar 
fi putut deci să-l cheme aici, la sanatoriu. Nu-i venea însă s-o facă, 
întrucît n-avea rost să continue o partidă pierdută. 

Pe urmă își aduse aminte şi de nou-născuţii dela maternitate, 
care înfășaţi fiind, păreau a fi nişte sardeluțe și tot ca sardelele 
zăceau unul lingă altul în căruciorul pe care ea îl muta dintr-un 
salon într-altul. Ca să nu se tot fîţiie încolo și încoace, vîra în 
el de două ori mai mulţi copilaşi decît se cuvenea să facă, ba îl 
mai și purta cam tot de două ori mai repede decit suna dispoziţia. 
Aplica, cum s-ar spune, o anume raţionalizare. Căruciorul însă 
zdrăngănea în aşa hal, încît mamele o întrebau îngrozite: „Da: 
n-o să-i răsturnaţi ?“ 

Nou-născuţii aduceau a bătrîni, mai bine zis, a ei înșiși la 
bătrîneţe. Uitindu-se acum la femeia-clovn, care şedea în faţa ei, 
şi aducîndu-și aminte de nou-născuţi, Inna își dădu seama că na- 
tura face de-a lungul vremii cîte un cerc perfect. Totul revine 
adică la începuturile sale. Nou-născutul îi este ae trebuință mamei 
sale mai mult decît orice pe lume, în timp ce oamenii ajunși la 
adînci bătrînețe nu mai sînt chiar atît de necesari celor din jur, 
acest lucru fiind şi el cît se poate de firesc, întrucît natura este 
permanent interesată ca generaţiilor vechi să le ia locul cele noi. 

Femeia-clovn mesteca antreul rece cu o lăcomie copilărească. 
Inna se gîndi că la vîrsta ei ajungi să preţuiești viaţa numai pen- 
tru că o trăieşti, totuși ar fi vrut s-o întrebe: „Da? cum poţi să 
trăieşti fără dragoste ?“ 

— Da' unde mi-e peştele ? întrebă supermanul cel antipatic. 

Întrebarea o pusese fără să se adreseze cuiva anume. Așa cum 
procedează filozofii. Inna însă își dădu seama că întrebarea o pri- 
vea direct; ducîndu-se cu gîndul aiurea, consumase două an- 
treuri în loc de unul: pe-al său și pe-al lui. Ridică la el ochii ei 
mari, pătrunși acum de sentimentul vinovăţiei. El îi întîlni pri- 
virea, se simţi jenat la rîndul lui şi se priviră astfel cîteva clipe 
lungi. Și abia acum ea își dăduse seama că-l vede cu adevărat. Şi se 
gîndi şi el tot așa. 


53 


El îi văzu ochii şi buzele pline, încărcate virf de prana, de 
misteriosul suflu vital. Şi i se păru că e suficient să se atingă de 
aceste buze ori numai s-o privească în adîncul ochilor pentru ca 
suflul acela să-i pătrundă și lui în trup, făcînd ca trupul să-i de- 
vină uşor ca în tinereţe. Atît de uşor, încît el să poată ajunge în 
pas alergător chiar şi la Moscova. 

Iar ea observă că bărbatul de lingă ea nu are cincizeci de ani, 
ci mai puţin. Vreo patruzeci şi cinci. Şi că are în el ceva de ado- 
lescent. Un adolescent cu părul înspicat. Un intelectual la prima 
generaţie. Un raznocineţ 1. Se vedea clar că se ocupă de o muncă 
intelectuală, dar tot atît de clar că bunicul său obişnuise altcîndva 
să stea pînă la genunchi în bălegar și să mînuiască furca. Ba chiar 
şi el avea ceva din aceştia care mînuiesc furca, de unde pesemne 
şi bărbuţa lui : la Dobroliubov. O mască, adică. Menită să as- 
cundă ţăranul din el. Dar, de fapt, ce rost avea s-o facă ? Dimpo- 
trivă : ar fi trebuit să se mîndrească cu asta. 

Și mai observă că nu-i deloc o sfeclă. Ci o cu totul altă le- 
gumă. Dar nicidecum o poamă. Dimpotrivă, un om cumsecade. 
Asta o vedeai din prima clipă. De fapt, se ştie că pe oamenii cum- 
secade îi cunoşti numaidecît, ca şi pe escroci. 

Se uită lung la el, sesizîndu-i aerul copilăros, proveniența 
modestă, îi privi părul de culoare bej ce începuse a bate spre 
suriu ; (străinul pe care ea îl cunoscuse zicea unei asemena culori 
„culoare administrativă“), ochii supuşi, obişnuiţi să treacă cu ve- 
derea toate ofensele, culoarea „administrativă“ a barbișonului și 
mustăţii. 

— Cum vă cheamă ? îl întrebă în cele din urmă. 

— Vadim. 


Mai demult, poate chiar în copilărie, numele acesta îi plă- 
cuse, apoi încetase să-i mai placă, şi-acum ar fi fost plicticos să 
revină la dezamăgirea de-atunci. 

— Pot să vă zic altfel? îl întrebă. 


— Cum? 

— Adam. 

El rîse molcom. Era un rîs ciudat. Parcă ar fi rîs în taină. 
— Dumneata fiind Eva ? 

— Nu. Mă cheamă Inna. 

— In-na... rosti el încet, insistînd pe „n“. 


1 Denumire dată în Rusia la sfirşitul szc. XVIII şi în sec. XIX intelec- 
tualilor care nu făceau parte din nobilime, ci proveneau din familii de țărani, 
negustori, preoți etc. 


54 


Numele ei i se păru nespus de frumos. Un nume străbătut 
de lumina soarelui, ca un bob de strugure. 

După ce masa luă sfîrșit, se ridicară şi ieşiră din sală îm- 
preună. 

Casa de odihnă era înconijirată de-o cărăruie căreia Inna îi 
zicea „rondul hipertensivilor“. Vilegiaturiştii obişnuiau să iasă pe 
cărare ca niște gîndaci din găurile lor şi să se preumble acolo în 
cerc, ţinîndu-se unul după altul. 

Inna şi Adam îşi ocupară și ei locul în şirag. La un moment 
dat, venind din faţă, trecu pe lîngă ei femeia-clovn la braţ cu 
băbuţa „hippy“. Bäbuța avea prinsă la piept o broșă de malachit, 
bună să te arunci cu ea în apă. Nu te mai ridicai în veci la supra- 
faţă. Cele două bătrîne îi ocoliră cu privirea, ca şi cînd ar fi de- 
senat în jurul lor un oval în care i-ar fi zăvorit pe amîndoi. Pe 
urmă se depărtară. Inna simţi nevoia să întoarcă capul. O făcu 
şi el, şi îşi dădură amîndoi seama că bătrînele au procedat aidoma, 
sucindu-și pîturile. Păru în felul acesta că fuseseră legaţi tuspatru 
printr-un fluid comun. Inna vru să scape din el. 

— Să plecăm de-aici, zise. 

— Hai să mergem cu mașina la rîv, propuse el. 


Drumul care ducea spre malul rîului trecea printr-un lan 
de secară. Secara era, într-adevăr, aurie, aşa cum spune cîntecul. 
Spicele şi tulpinile zgîriau caroseria. Inna se uit: cînd în stînga, 
cînd în dreapta, şi i se părea că ochii ei au căpătat proprietatea 
de a vedea lucruri de două ori mai interesante ca pînă atunci. 
Avea senzaţia că participă la un eveniment deosebit, deși nu e 
chiar aşa de mare scofală să treci cu mașina printr-un auriu lan 
de secară. 

Din mijlocul lanului se înălță alene o pasăre neagră, greoaie. 

— Uite-o; cioară, făcu Inna. 

— Ba e un corb, o corectă Adam. 

— Da2’ cum faceţi deosebirea ? 

— Dumneata crezi, probabil, că corbul e soţul ciorii. Nu-i 
adevărat. E cu totul o altă pasăre. Care așa se şi numeşte: corb. 

— Şi-atunci soţul ciorii cum se numeşte? 

— Important nu e cum se numește. Important e ce este, de 
fapt. 

Adam zîmbi. Inna nu-i văzu zîmbetul, dar simţi că a zim- 
bit, căci prin maşină păru că adie o bucurie molcomă, sfioasă. 

Apoi, stîrnit de vuietul maşinii, se ridică din lan un cîrd 
întreg de corbi, dar nu zbură prea sus, păsările dîndu-și seama, 
pesemne, că maşina se va depărta îndată şi-atunci se vor putea 


55 


lăsa din nou printre spice. Păru, așadar, că doar se săltaseră niţel, 
lăsînd maşina să treacă. Se abătură în zbor planat peste ea, mă- 
turîndu-i cu aripile capota. 

Nu constituia, desigur, nici acesta cine ştie ce eveniment: 
să treci cu mașina pe lingă un cîrd de păsări. Dar în viaţa Innei 
el nu avusese loc niciodată. Și chiar dacă ar fi avut loc, ea nu 
l-ar fi băgat în seamă. În ultima vreme, fusese mereu preocupată 
de clarificarea raporturilor ei cu omul pe care-l iubea și, ca atare, 
vorba Iraidei, „era mereu apucată de biţiială“. Acum biîţiiala îi 
pierise ca şi cînd n-ar fi existat niciodată. Împrejurul ei se afla 
acum lanul auriu de secară, se roteau în zbor păsările, zîmbea cu 
sfiiciune Adam. 

Ajunseră la rîu. 

Inna cobori pe mal. Veni la marginea apei. Apa era străve- 
zie ca sticla. Mai încolo, în adînc, doi peşti mari pluteau nemiș- 
caţi, bot în bot. Mîncau ceva ori poate se sărutau. 

Inna nu văzuse niciodată, în condiţii naturale, nişte peşti atît 
de mari. i 

— Ăştia-s avaţi, zise Adam. Omul ăsta le ştia pe toate. Se 
vedea cît de colo că era legat sufletește de natură și tocmai de 
aceea cunoştea despre ea tot ce ar trebui, de fapt, să cunoască 
fiecare. 

— Da' cu mina poţi să-i prinzi? întrebă Inna. 

— Pentru ce ? se miră Adam. 

Într-adevăr, pentru ce? gîndi ea. Ca să-i duci bucătarului ? 
Dar la sanatoriu masa este şi așa foarte bună. 

Adam scoase din portbagaj un scăunel pliant și o saltea 

neumatică. Salteaua era în culori aprinse — albastru cu gal- 

i — şi provenea din import. Inna își dădu seama că e din 
import, pentru că cele autohtone împrăștiau, de obicei, un miros 
urit, de cauciuc, miros care nu dispărea niciodată. 

Adam umflă salteaua și i-o oferi Innei, iar el se așeză pe 
scăunelul pliant chiar lîngă apă. Își scoase cămașa. 

Inna stătu o clipă pe gînduri, apoi se apucă şi ea să-și dea 
jos bluza de borangic indian. Își desfăcuse însă numai doi nasturi și 
nu izbutea să-și elibereze capul. 

Adam o văzu cum se zbate, ridicîndu-și în sus brațele albe, 
superbe, şi întoarse repede capul. Nu se cuvenea s-o privească 
atunci cînd ea nu-l vedea ce face. 

Se abătu o adiere caldă. Pe apa rîului porniră valuri mici, 
părînd a fi nenumărați omuleţi strălucitori, năpustiţi spre mal cu 
fanatism şi neînduplecare : oastea lui Gingishan cu suliţele înăl- 
țate. 


56 


Inna își eliberă capul, apoi îşi scoase blugii şi pantofii. Se 
lăsă încet pe saltea, cufundindu-și parcă trupul în văzduh: în- 
tr-un văzduh plin de soare, de mireasma apei, de prezenţa lui 
Adam. Se simţea liniștită şi împăcată. „Biţiiala“ rămăsese în viaţa 
ei de pînă atunci, iar în cea de-acum toate drapelele erau înfă- 
şurate şi toți soldaţii lăsaţi la vatră, în afara celor ce se năpusti- 
seră acum spre mal, pe deasupra peştilor care se sărutau în adîncul 
apei. 

„Ce bine e“, gîndi Inna. Și mai gîndi că acest „bine“ se re- 
feră la „acum“. Și că fericirea e tocmai acest „acum“, plus „tot- 
deauna“. Prezentul plus sentimentul stabilităţii. Dar ar fi vrut 
să fie sigură că aşa va fi și miine, şi poimiine, şi peste un an. 
Pînă la mormînt și dincolo de mormînt. 

— Unde lucraţi ? îl întrebă pe Adam. 

Intrebarea nu izvorise dintr-o simplă curiozitate. Era, de 


fapt, unul din pilonii pe care pornise să-i așeze la temelia viito- 
rului său sentiment de stabilitate. 

— La un birou de patente. 

— Asta ce înseamnă ? 

— Uite, eu, de exemplu, mă ocup de vînzarea patentelor 
noastre în străinătate. 

— Adică ? Inna nu mai auzise pînă atunci de acest gen de 
activitate. 

— Cum să-ţi spun... Cînd noi facem ceva mai bine decît 
străinii, primim Solicitări să-i învăţăm și pe ei, îi explică Adam 
la un nivel de popularizare. 

— Da! noi ştim să facem ceva mai bine decît ei? 

— Cite vrei. Șampanie, de exemplu. 

Inna se sprijinise într-un cot și îl privea cu o expresie naivă. 

Cuvintele „birou de patente“ i se păru că-i aduc în faţa 
ochilor imaginea unor metropole luxoase, cu negri, cu valize aco- 
perite de etichete multicolore. 

— Soţia dumneavoastră lucrează și dînsa la biroul de pa- 
tente ? 

Era o întrebare de ordin general. Rolul soției lui în cadrul 
vieţii sociale n-o interesa cîtuşi de puţin. Ceea ce o interesa, de 


fapt, era dacă e sau nu căsătorit, însă nu-i venea să-l întrebe 
direct. 


— Nu, zise el. E ingineră. 

„Va să zică, e căsătorit“, îşi zise Inna, dar, spre mirarea ei, 
nu simţi nici un fel de dezamăgire. 

— Copii aveţi ? 


— Nu. 


57 


— Dece? 

— Pe vremea studenţiei, nevastă-mea a suferit o operaţie 
de apendicită. Neizbutită. I s-au format nişte aderenţe. Adică i 
s-au înfundat trompele, îi explică el cu candoare. 

— Bine, dar trompele i s-au înfundat dumneaei. 

— Nu înţeleg, o privi el nedumerit. 

— Zic: cu rampel înfundate e dumneaei, pe cînd copii nu 
aveaţi dumneavoastră. 

— Da. Şi ce pot să fac? nici acum nu pricepu el. 

„S-o laşi, să te însori cu mine și să faci trei copii pînă ce nu 
te-ai boşorogit de tot“, gîndi Inna. De spus însă, nu spuse nimic. 
Îşi ridică de jos bluza şi şi-o puse pe cap, ca să n-o încingă soa- 
rele. Adam continua s-o privească, aşteptînd ca ea să-i răspundă 
la întrebare, și deodată i se păru din nou că o vede abia atunci 
aşa cum era : trupeșă, tînără și voinică, culcată pe salteaua aceea 
în culori aprinse. Se gîndi fără voie la acelaşi lucru la care se gîn- 
dea și ea, și simţi că roșește. 

De astă dată, venind la masă, mîncară impreună. Totul, de 
fapt, rămăsese ca și pînă atunci: atit el, cît și ea se așezară la 
locurile lor dintotdeauna şi mîncară fiecare din farfuria ui Pînă 
atunci însă fusese fiecare de capul lui, pe cînd acum erau îm- 
preună. Cînd fu servit felul doi, Adam işi luă din farfurie roșia 
de seră aflată acolo şi o mută în farfuria Innei, ca și cînd Inna 
i-ar fi fost fiică și era de datoria lui s-o servească cu ceea ce era 
mai bun. Ea nu-l refuză, dar nici nu-i zise „mulțumesc“. Consi- 
deră, altfel spus, că era ceva care i se cuvine. Leguma aceea ro- 
tunjoară, semănînd mai degrabă a jucărie, păru să clarifice chiar 
din clipa aceea viitoarea distribuire a rolurilor : el avea să-i ofere 
totul, iar ea avea să primească acest tot fără a se arăta recunos- 
cătoare. Și totuşi nu puteai ști cine avea s-o ducă mai bine: cel 
care avea să ofere, sau cel care avea să primească. Căci oferind 
ceva, omul, într-adevăr, trebuie să se lipsească de obiectul res- 
pectiv, să zicem de-o roșie. Dar ca să facă asta, resursele necesare 
el și le extrage de fiecare dată din cupa BINELUI. 

O făcuse cîndva și Inna, o făcuse, într-adevăr. Oferise tot 
ce avea : tinereţe, speranţe. Dar cu ce se alesese? 

După-masă plecară pe la magazinele din preajma sanatoriu- 
lui. Inna ştia prea bine că la centrele comerciale suburbane poţi 
găsi și ceea ce nu găseşti la Moscova. La Moscova, fiecare vînză- 
tor își are clienţii lui, aceştia fiind chiar mai mulți la număr 
decît mărfurile. Aici însă, la o sută de kilometri depărtare, cli- 
enţii puteau fi mai puţini, așa încît mărfurile de valoare să ajungă 
şi pe tejghea. 


58 


Intrînd în magazinul cu pereţi de scîndură, Inna se în- 
dreptă spre secţia „Confecţii bărbătești“ şi văzu îndată ce căuta: 
un şir de costume finlandeze, din lină, de-o culoare gri-deschis. 
Dădu jos de pe suport unul din ele, măsura cincizeci, talia trei, 
şi i-l întinse lui Adam. 

— Duceţi-vă şi probaţi-l, îi zise. 

Adam nu ştia dacă are sau nu nevoie chiar atunci de costum. 
Inna însă se comporta în așa fel, de parcă ar fi ştiut-o mai bine 
decit el. 

Adam intră în cabină şi trase draperia. Se apucă să-și scoată 
hainele, încercînd un vag sentiment de nedumerire. Nu era obiș- 
nuit ca cineva să aibă grijă de el. Nevastă-sa nu-l îmbrăca nicio- 
dată şi nu se îmbrăca nici ea. Socotea că nu veșmintele omului 
au importanţă, ci valorile lui morale. Era o femeie cu exigenţe 
morale sporite. 

Inna dădu draperia la o parte şi îl examină cu privirea. Sa- 
coul ii venea ca turnat, însă pantalonii îi erau cam mari. 

Inna aduse îndată un costum mărimea patruzeci şi opt, 
scoase de pe umeraș pantalonii și i-i întinse. 

— Puneţi-i pe ăştia, îi zise. Scoateţi-i pe ceilalți. 

— De ce ? n-o înţelese Adam. 

— Pentru că vă sînt prea mari. 

— Zău? 

— Păi nu vedeţi? Mai poţi băga într-înşii un fund. 

— În schimb nu mă strîng, ripostă el nesigur. 

— Partea cea mai importantă din silueta unui bărbat e toc- 
mai fundul ! 


Nutrea, într-adevăr, convingerea că bărbaţii trebuie în toate 
timpurile să fugărească mamuţi cu sulița în mînă și, în conse- 
cinţă, să aibă pieptul lat, iar fundul jigărit, ca de iepure, un fun- 
duleţ oval, cum îl au copiii. 

În pantalonii cei vechi, fundul lui Adam arăta ca un gea- 
mantan, ori o asemenea privelişte îi poate spulbera oricărei fe- 
mei toate visurile. 

— Ăştia mă string, zise Adam, dînd la o parte draperia. 
N-am să pot sta pe scaun. 

Inna îl privi și nu-i veni să-și creadă ochilor. În faţa ei stă- 
tea un domn elegant, aducînd a suedez: un potentat al acestei 
lumi, care nu-și dă în vileag autoritatea. 

— Rămîneţi cu ei, îi porunci ea. Nu s-ar mai fi putut îm- 
păca cu revenirea lui la pantalonii de pe vremea bunicului şi la 
cămaşa fără pense, care îi flutura peste centură. 


59 


Luă umeraşul, puse pe el pantalonii măsura cincizeci și doi 
şi sacoul măsura patruzeci și opt. Se duse şi agăţă umeraşul pe 
suport. 

— Plătiţi la casă, îi zise lui Adam. 

— Cred că ar trebui s-o prevenim pe vînzătoare, opină el. 

— Cum s-o prevenim ? 

— Să-i spunem ce-am făcut cu costumul. Că are acum mă- 
suri diferite... 

— Și ce credeţi că o să vă răspundă? 


— Cine? 

— Vinzătoarea. Ce-o să vă spună ? 

— Nu ştiu. 

— Iar eu ştiu. O să vă spună să puneţi totul aşa cum a fost. 
— $i? 


— Şi nimic. O să rămîneţi fără costum. 

Adam tăcu. 

— Aveţi un corp cu măsuri diferite : la umeri măsura cinci- 
zeci şi doi, la şolduri patruzeci și opt. Asta am și cumpărat. Nu 
înțeleg de ce nu vă convine? Aţi vrea să purtaţi pantaloni prea 
largi sau un sacou prea strîmt ? 

— Da, dar în urma noastră o să vină un alt cumpărător, 
care n-o să aibă nevoie de măsuri diferite. Și-o să rămînă fără 
costum. N-ai voie, totuşi, să te gîndeşti numai la tine. 

— Da: cu ce sînteţi dumneavoastră mii prejos decît cum- 
părătorul ăla ? De ce, adică, el trebuie să aibă un costum ca lu- 
mea şi dumneavoastră nu? 

Felul în care era pusă problema îl descumpăni. Cinstit vor- 
bind, în străfundul sufletului său Adam se socotea, într- -adevăr, 
mai prejos de virtualul cumpărător. Ba Chiar toți oamenii i se 
păreau a fi mai buni decît el. Și încă un amănunt: el nu putea 
să se simtă niciodată fericit în detrimentul altuia, şi, prin ur- 
mare, nici în detrimentul cumpărătorului care avea să-i urmeze. 


— Păi... nu ştiu, făcu el descumpănit. 

— lar eu știu. Dumneavoastră vă place să vă creaţi greu- 
tăți, opină Inna. Dumneavoastră, vorba ceea, v-aţi lipsi de toate, 
numai să puteţi suferi oleacă. 

Îl luă de mînă și îl duse drept la casă. 

— O sută şaizeci de ruble, zise casiera. 

Adam scoase banii şi plăti. Casiera îi numără, apoi îi așeză 
în sertarul prevăzut cu despărţituri pentru bancnote de valori 
diferite. Și în tot acest răstimp el avu senzaţia că trece pe la un 
post de control prezentind documente false. 


60 


Inna merse spre vînzător şi îi întinse costumul cel vechi. 

— Ambalaşi-l, vă rog. 

Vinzătorul făcu la iuțeală un pachet, îl legă cu o sfoară şi 
i-l întinse. 

Ieşiră în stradă. 

Lîngă magazin se afla o mică piaţă de produse alimentare. 
Bătrîne îmbrăcate în negru ofereau spre vînzare mere în coşuri 
şi flori de ochiul-boului în găleți. 

Zărindu-i pe Inna și pe Adam, încetară să mai sporovăiască, 
de parcă s-ar fi pătruns de respect. Inna întoarse capul, încercă 
să-și privească însoţitorul cu ochii bătrinelor şi se pătrunse și ea 
de respect. Or, se ştie că respectul constituie cel mai important 
ingredient pentru prăjitura dragostei. 

— Excepţional !... exclamă Inna, desluşind într-însa, cu 
bucurie, izul ingredientului. 

— Zău? Adam se lumină la obraz şi uită pe loc cumpără- 
torul care avea să vină în urma lui la magazin. 

„Chiar așa, îşi zise el. De ce, adică, să fie altul şi nu eu ?* 
Îşi pusese în gînd încă mai demult să-și ia un costum, dar tot 
amina treaba asta pentru mai tirziu. Şi totuşi de ce să fie acest 
„mai tîrziu“ mai Pun decît „acum“ ? Dimpotrivă, e mult mai 
rău. „Mai tîrziu“ omul devine mai vîrstnic şi mai indiferent la 
toate. Totul în viaţă trebuie căpătat la timp. 

— Maintenant, zise Adam. 

— Poftim ? nu-l înțelese Inna. 

— În franţuzeşte, maintenant înseamnă acum. 

Inna se opri și îl privi lung. Nu voia nici ea să aştepte. 
Voia să fie fericită chiar în ziua aceea. Atunci. Pe loc. 

Adam se duse spre una din bătrîne şi cumpără un mănunchi 
de flori. Florile mişunau de gingănii, iar de pe tulpinile lor veş- 
tejite picurau stropi de apă. 

Inna suci mănunchiul, cercetîndu-l din toate părțile, apoi i-l 
restitui bătrînei, cerîndu-i banii înapoi şi cumpără cu aceşti bani 
o pungă cu mere de la bătrîna de alături. După ce plecară din 
piaţă, Adam zise, jenat că-i adresează o mustrare: 


— Cred că n-a fost un procedeu frumos... 

— Da să vinzi asemenea flori e frumos ? zise Inna, arun- 
cîndu-i o privire naivă din ochii ei verzi. 

„Să ştii că are dreptate“, se îndoi Adam. 


Seara, la sanatoriu rulau filme. Majoritatea, filme de dra- 
goste şi majoritatea, proaste. Ai fi zis că creatorii lor nu prea îşi 
dădeau seama de ce omenirea se află împărţită în bărbaţi și fe- 


61 


mei. Şi că au uitat de-a binelea cum se înmulţesc toți aceştia: 
poate prin altoire, ca plantele ? 

În ciuda acestei evidențe, persoanele aflate la casa de odihnă 
veneau seară de seară în sala de spectacole, se aşezau pe scaune şi 
îndurau filmul de la început pînă la sfîrșit, aşa cum ai îndura o 
conversaţie cu un interlocutor plicticos. Cu singura diferenţă că 
pe interlocutorul respectiv ţi-e jenă să-l laşi în plata Domnului, 
pe cînd de la film puteai să pleci oricînd. 

Inna și Adam se așezau alături şi rămiîneau în sală pînă la 
sfîrşit, nu pentru că i-ar fi interesat filmele acelea insipide, ci ca 
să mai stea niţel unul lîngă altul. Inna tot aștepta ca el să se 
arate interesat într-un fel: s-o atingă cu cotul, ori să-i prindă 
mina într-a lui. Adam însă sta ca de lemn, se uita înainte cu o ex- 
presie de om năuc, şinu îndrăznea să seatingă deea. Inna pricepu 
că aşa va putea să dureze mult și bine şi că € cazul să preia ini- 
țiativa. Nu mai întilnise în modesta ei experienţă o asemenea si- 
tuaţie. Povestea cu Adam constituia o excepţie. De regulă, Inna 
se afla într-o continuă defensivă, întrucît nu dorea să constituie 
doar un eveniment fugar în viaţa nici unui bărbat. Oricît de 
destoinic ar fi fost acesta. 

Luni, cel care proiecta filmele avea zi de odihnă. Vilegia- 
turiștii se așezară în faţa televizorului, iar Inna şi Adam o por- 
niră pe jos către un sat din vecinătate. La clubul de acolo. 

Filmul însă pe care ar fi vrut să-l vadă nu mai avea să ru- 
leze. În ziua aceea urma să se desfăşoare la club un proces de- 
monstrativ pe care îl organizase o brigadă mobilă a tribunalului 
raional. După cum află Inna, fochistul taberei de pionieri „Mu- 
şețelul“, instalată în preajma satului, îl omorise pe fochistul ca- 
sei de odihnă „Mesteacănul“, aflată și ea în apropiere. Amîndoi 
fochiştii erau chiar din satul acela, aşa încît din motive de ordin 
pedagogic şi profilactic, se hotărise ca procesul demonstrativ să 
aibă loc acolo, la club. 

Satul consta dintr-o singură uliţă şi această uliţă se adunase 
acum în sala clubului. Era lume multă, dar ici-colo se mai zărea 
totuși cîte un loc neocupat. Inna şi Adam se strecurară într-un 
colț, propunîndu-și să vizioneze şi ei spectacolul. Acea întristă- 
toare piesă de teatru. 

La o masă lungă, cu faţa spre sală, şedea judecătorul: 
bărbat cu părul negru, cu fruntea joasă, bine legat şi cu un nivel 
ideologic de nădejde. De o parte şi de alta a lui se aflau asesoa- 
rele populare : două femei cu coafuri complicate, ieşite din modă 
şi purtind taioare de crimplen. 


62 


În rîndul din față al băncilor, cu spatele spre sală și incadrat 
de doi milițieni, şedea inculpatul: fochistul de la „Mușeţelul“. 
— Da2’ de ce sînt şi milițieni? întrebă în şoaptă Inna. 

— Parcă poţi să ştii ?... zise în doi peri Adam. 

— Ce: 

— Poţi să ştii ce-i mai trece ăstuia prin cap? 

Inna îl privi pe „Mușeţel“ şi îşi dădu seama că n-ar fi putut 
să-i treacă prin cap absolut nimic. Era un ins pricăjit, slab ca un 
adolescent, nearătos, cu un chip şters, pe care se puteau desluși 
clar trăsăturile unui degenerat. Aveai impresia că stirpea lui ajun- 
sese la ultima expresie a degradării biologice și, ca atare, ar fi 
trebuit să i se interzică, în scopuri ecologice, de a mai avea ur- 
maşi. Sc dovedi însă că acuzatul are doi copii care îl iubesc. 
Şi că-i iubește şi el. 

Judecătorul îi ceru să relateze faptele. Cum se petrecuse, 
adică, totul. 

Inculpatul incepu prin a zice că în dimineaţa zilei respective 
se dusese la numărul șase, să ia o sticloanţă, şi că acolo se întîl- 
nise cu „Mesteacănul“. 

— Ce-i acela numărul șase? nu pricepu judecătorul. 

„Muşeţelul“ îl lămuri că e vorba de magazinul sătesc nr. 6, 
care se afla pe uliţa lor şi pe care lumea îl numea prescurtat: 
„numărul șase“. 

Judecătorul dădu din cap în semn că a înţeles și că răs- 
punsul îl satisface. 

„.„Mesteacănul“ venise la „Muşeţel“ și-i pusese pe obraz 
palma cu degetele răşchirate. („-Muşeţelul“ arătă modul în care s-au 
desfășurat faptele, lipindu-și palma de „obraz.) 

li pusese deci pe obraz palma şi, totodată, îi dăduse brînci, 
încît „Mușeţelul“ îşi pierduse echilibrul şi căzuse în noroi. 

Din depoziţia martorilor reieşi că victima, adică „Mestea- 
cănul“ era înalt de aproape doi metri şi cîntărea o sută şaisprezece 
kilograme. Celălalt nu era nici cît un picior de-al lui și, de bună 
seamă, nu fusese necesar decît un brînci mititel ca el să şi zboare 
cît colo. 

— Mai departe, ceru judecătorul. 

— Păi am cumpărat totuşi o sticloanţă şi-am plecat acasă, 
reluă „Muşeţelul“. 

ncordarea de care era cuprins aproape că-i dădea fiori ; 
totuși, simțind că se afla în centrul atenţiei generale, încerca, 
după cum i se păru Innei, un fel de inspiraţie. Din cînd în cînd, 
zîmbea strimb, cu o anume superioritate. Cei din sală erau nu- 
mai ochi și urechi. 


63 


— Pe urmă, în timpul zilei, am venit din nou la numărul 
șase. Și m-am așezat pe banca de-afară. 

— Cu ce scop ? întrebă judecătorul. 

— Cum „cu ce scop“ ? Cu ce scop m-am așezat, sau cu ce 
scop am venit? 

— Cu ce scop ai venit ? preciză judecătorul. 

— Ca să iau o sticloanţă. 

— Păi de dimineaţă mai luaseși una, îi aminti judecătorul. 

— Da. Am luat... fu de acord acuzatul. 

— Și ce-ai făcut cu ea? 

— Păi am băut-o, se miră „Muşeţelul“. 

— De dimineaţă? se miră la rindul lui judecătorul. 

— Păi da! se miră şi mai tare „Muşeţelul“, neînţelegînd ce 
poate fi aici de neînțeles. 

— Mai departe, solicită judecătorul. 

— M-am aşezat, va să zică, pe bancă, dar a venit şi el tot 
acolo, s-a așezat şi iar mi-a dat brinci. Uite-aşa, dădu „Muşeţelul“ 
dintr-un ia Şi-am căzut iar în noroi. 

Inculpatul tăcu posomorit, cufundindu-se în amintirea umi- 
linșei suferite. 

— Ce s-a mai întîmplat după aceea? 

— M-am dus acasă și-am luat un cuţit. Pe urmă am deschis 
fereastra şi l-am strigat : „Kolea, zic, ia vino-ncoa...“ Şi el a ve- 
nit. Eu mă dădusem lîngă ușă. El a bătut. Atunci am deschis 
ușa și-am virit cuțitul în el. S-a apucat de burtă şi s-a dus în- 
dărăt. S-a aşezat pe bancă. După aceea s-a culcat pe bancă. 

„Muşeţelul“ tăcu. 

— Şi pe urmă ? întrebă judecătorul. 

— Pe urmă şi-a dat sufletul, zise „Muşeţelul“, ridicînd din 
sprîncene. 

Expertiza medicală preciza că cuțitul nimerise într-una din 
arterele principale și că victima sucombase în zece minute, din 
cauza unei hemoragii interne. 

— Ai vrut să-l ucizi sau a fost doar o întîmplare? întrebă 
judecătorul. 

— Sigur că am vrut. Pe obrazul acuzatului fulgeră o tre- 
sărire nervoasă. 

— Poate că n-ai vrut decît să-l sperii? întrebă pe un ton 
blind, dar cu tărie, una din asesoare, indicînd parcă acuzatului 
răspunsul cuvenit. 

Dacă acuzatul s-ar fi pocăit în public şi ar fi spus că n-a 
vrut să săvirşească o crimă, că totul s-a petrecut întimplător, 


64 


atunci ar fi fost judecat conform unui alt articol din codul pe- 
nal şi ar fi fost condamnat la un alt termen. 

— Nu! făcu tăios „Muşeţelul“. Oricum, tot îl omoram. 

— De ce? întrebă judecătorul. 

— Pentru că m-a desconsiderat. 

Păru că aceste cuvinte acuzatul le pregătise dinainte. 

Cei din sală se foiră pe bănci ca un lan de secară în bătaia 
vîntului. Rumoarea stîrnită era în favoarea acuzatului. Da, așa 
e, „Mesteacănul“ îl desconsiderase pe „Muşeţel“, iar acesta îl uci- 
sese pentru că nu putuse găsi o altă soluție. Să se bată cu el nu 
putea, fiindcă era prea neputincios. Să se contrazică, nici atît, 
fiindcă era prea sărac cu duhul. Şi nici măcar să-l evite nu putea, 
căci tot satul nu era alcătuit decît dintr-o singură uliţă. Nu pu- 
tea, așadar, decît să-l lichideze. 

— Şezi, zise judecătorul. 

„Muşeţelul“ se aşeză, iar pe deasupra asistenței pluti ca un 
nor tulburarea lui, neputinţa şi ura faţă de cel mort. Ură pînă 
dincolo de mormînt. 

Judecătorul procedă la interogatoriul soţiei decedatului. Mai 
bine zis, al văduvei sale. 

Se ridică o femeie tînără şi trupeșă, pe nume Tonea. Avea 
un păr neted, de culoarea castanei, și niște ochi mari și frumoși. 
Inna se gîndi că dacă ai îmbrăca-o cum trebuie, femeia asta ar 
fi binevenită în orice societate. 

— Soţul dumitale era un beţiv? întrebă judecătorul. 

— Mai bea, răspunse Tonea. 

— Este adevărat că, beat fiind, te dădea afară pe zăpadă, 
în picioarele goale ? 

— S-o mai fi întîmplat, zise Tonea cu vădită neplăcere. Şi 
ce-i cu asta ? 

Pentru ea, faptul că bărbatul său fusese un beţiv şi un bă- 
tăuș nu constituia un motiv suficient pentru a fi ucis. Pe cînd 
judecătorul, i se păru ei, o întreba în așa fel, ca şi cînd ar fi 
vrut să-l compromită pe decedat, că n-ar fi vorba, chipurile, de 
cine ştie ce pierdere. 

— Acuzatul venea în casa voastră ? 

— Venea uneori. 

— Cu ce scop? 

Judecătorul voia să excludă ori, dimpotrivă, să descopere un 
triunghi amoros. Să caute, adică, motivul crimei într-un eventual 
sentiment de gelozie. 

— Nu-mi aduc aminte. 


65 


Într-adevăr, nu-şi mai amintea. De ce ar fi putut să se vizi- 
teze cei doi ? Ca să discute, poate, niște probleme comune ? Ori- 
cum, erau colegi. Fochiști amîndoi. Mai: degrabă însă, ca să se 
împrumute de bani pentru cîte-o sticloanță. 

— Cind venea, dumneata stăteai de vorbă cu el? 

— Poate că mai stăteam cînd şi cînd. Da’ de ce? 

Tonea nu izbutea să înțeleagă ce legătură putea să aibă cu 
procesul faptul că „Muşeţelul“ venea sau nu la ei, ori stătea ea 
de vorbă cu el sau nu stătea. 

Judecătorul o privi pe femeia trupeşă, aproape frumoasă, din 
faţa lui, apoi îşi mută privirea la „Muşeţel“ şi îşi dădu seama că 
apropierea dintre cei doi nu este posibilă nici măcar sub formă 
de bănuială. 

— Doreşti ca acuzatul să primească pedeapsa capitală ? 

— Cum va hotărî judecata, aşa să fie, răspunse Tonea, şi, 
pentru prima oară, ochii i se umplură de lacrimi. 

Ea nu voia să se răzbune, dar nici nu putea să ierte. 

— Tare neastimpărat a mai fost, i se adresă în şoaptă Innei 
o bătrînă care şedea alături. Ce putea ista să facă... 

Compasiunea bătrinei era adresată „Muşeţelului“, pentru 
că acesta era neputincios, aproape o stirpitură. Și pentru că de 
„Mesteacăn“ era prea tîrziu să-ți mai pară rău. 

Inna se uită ung, la bătrînă şi deodată şi-l imagină pe, acel 
„Mesteacăn“ neastîmpărat şi înalt de doi metri, care nu ştia ce 
să facă cu metrii acela ai lui şi cu cei douăzeci și nouă de ani pe 
care îi avea. I se părea strîmta pentru el ulița de acolo, cu numă- 
rul şase aflat în capătul ei şi cu banca aflată în faţa numărului 
şase. Pe banca aceea desfășurindu-se toate evenimentele sărbătoreşti 
şi toate dramele satului. Pînă şi de murit, a murit tot pe banca 
aceea : 

—  Şezi, rosti judecătorul. 

Tonea se aşeză plingînd, lăsîndu-și capul în jos. 

Începură depoziţiile martorilor. 

În faţă, ieşi vecina acuzatului, o muiere îmbrăcată cu un ha- 
lat de stambă şi etalînd o tunsoare din urmă cu douăzeci de ani, 
aşa cum îşi amintea Inna că arătase cîndva maică-sa. Se aşeză cu 
spatele la peretele lateral, ca să fie auzită și de judecător, şi de 
public, şi se apucă să povestească : 

— Dimineaţa, va să zică, am luat o pungă de celofan și-am 
dat fuga de-am cules nişte ciupercuţe. Pe urmă, le-am fiert în 
apă sărată și le-am pus în strecurătoare. Gîndind, adică, să le 
prăjesc cu nişte cepşoară. Şi-i zic lui Vasea: „Hai, dă fuga şi ia 
o sticloanţă...“ 


66 


— Iar o sticloanță ! exclamă revoltat judecătorul. Ce-o tot 
ţineţi întruna cu sticloanțele voastre 2... Chiar nu puteți trăi fără 
sticloanţe ? 

Martora amuţi, căscînd ochii la judecător. Maxilarul i se 
lăsă în jos, iar ochii i se făcură rotunzi, ca la un ursuleţ. Ea nu 
putea să înţeleagă supărarea judecătorului, iar acesta nu putea să 
înţeleagă ce anume nu înţelege femeia. 

Se lăsă tăcere. 

— Povesteşte mai departe, dădu judecătorul din mînă a le- 
hamite. 

— Păi cam așa a fost. Pe urmă îl văd că intră fuga în bu- 
cătărie și ia curul. După aceea nu ştiu ce-a mai făcut. Abia mai 
tîrziu, cînd am 'intrat la el în odaie, îl văd că şade sub pat... 

Judecătorul: desfăcu cîrpa în care fusese înfăşurat cuțitul ce 
se afla acolo, pe masă, în calitate de corp delict. Era un cuţit 
uriaș, cu mîner negru, de plastic. 

Sala amuţi. 

— Da... clătină din cap judecătorul. Cu un satir ca ăsta, 
doar la vinătoare de mistreți să pleci. 

Şi crima apăru în fața celor adunaţi în toată hidoșenia ei. 

„Muşeţelul“ fu condamnat la unsprezece ani de regim sever. 
Sentința o ascultă cu un zîmbet strimb. 

Judecătorul încercă față de inculpat un sentiment de silă şi 
dispreţ. Pe cînd asesoarele se uitau la acesta cu o expresie mai 
greu de definit. Ele știau prea bine ce înseamnă cuvintele „re- 
gim sever“ și îl priveau parcă prin această cunoaștere a lor. Pe 
cînd „Muşeţelul“ nu știa nimic și avea în faţă un drum, natura 
căruia nici măcar n-o putea bănui. 

Procesul luă sfîrşit. 

„Muşeţelul“ fu urcat în maşină, apoi mașina plecă. Lumea 
din sală se împrăştie, cu sufletele încărcate parcă de-o povară. 

Inna cu Adam plecară şi ei spre sanatoriu. 

Drumul trecea prin cîmp. 

Soarele se rostogolise pină aproape de orizont, era imens şi 
ostenit. Inna se gîndi că, ziua, soarele e de cüloarea flăcărilor, 
iar către seară prinde nuanţa tăciunilor pe cale să se stingă. Asta 
însemna Că și soarele ostenește spre sfîrșitul zilei, așa cum oste- 
neşte omul către sfîrşitul vieţii. 

De-a lungul cărării se legănau în adierea vîntului flori și 
ierburi : trifoiul, paniculele, traista-ciobanului, și fiecare fir de 
iarbă era de trebuință. De pildă, văcuţelor și albinelor. Pentru ca 
acestea să dea lapte și miere. Totul pe lume este deci de trebuință 
şi toate sînt legate între ele în marele crug al naturii. Sînt de 


67 


trebuinţă şi lupii — drept sanitari ai pădurii. Și şoarecii — drept 
hrană pentru măruntele animale de pradă. Dar pentru ce au fost 
Oare necesare aceste două vieţi tinere — cea a lui Vasia şi cea 
a lui Kolea? Acum, unul dintre ei se află în pămînt. Celălalt, 
deşi încă mai trăieşte, e pierdut și el, și dacă nu există o „altă 
viață“ despre care, cu atita durere de inimă, întrebase deunăzi 
bătrîna femeie-clovn, înseamnă că cei doi nu vor mai exista nici- 
cind, că au pierit pentru totdeauna. Și totuși se născuseră şi trăi- 
seră și ei pentru ceva. Măcar să fi dat în continuare căldură: 
doar erau fochiști și unul, şi celălalt. 

Oare cine o fi dirijind toate faptele astea? Și de ce acest 
„el“ să fi hotărît că rebuie să se întîimple numai AȘA ?... 

Intrară în pădure. Îi învălui îndată umbra şi răcoarea. 

Inna se opri și se uită la Adam. În ochii ei încremenise o 
teamă de animal hăituit. 


— Mi-e frică, zise ea. Mi-e tare frică... 


El ar fi vrut s-o îmbrăţişeze, dar nu îndrăznea. Inna făcu 
ea un pas înainte şi își lipi obrazul de umărul lui. Trupul lui — 
încîntătoare senzaţie — nu mirosea a nimic, așa cum nu miroase 
a nimic o dimineaţă geroasă sau un trunchi de arbore. 

Inna îşi puse mîinile pe umerii lui şi îl atrase spre ea, ca și 
cînd ar fi vrut să se contopească cu el într-o singură moleculă. 
Căci ce reprezintă, de pildă, hidrogenul sau oxigenul ? Nişte gaze. 
Ceva efemer. Pe cînd, unindu-se, ele dau cu totul altceva: o 
moleculă de apă. Adică un compus calitativ nou. 

Ar fi vrut şi Inna să devină un compus calitativ nou, ca să 


nu se mai știe atît de instabilă în lumea aflată sub acest soare 
ostenit. 


Adam o îmbrăţişă, şi braţele îi căpătară putere. Cei doi ră- 
maseră nemișcaţi printre arbori, năuciţi de apropierea şi asemă- 
narea dintre trupurile lor. Sîngele pulsa în AA vijiind şi într-un 
mod pe deplin identic. Și deodată, cu totul nepotrivit clipei ace- 
leia, în mintea ei răsări chipul omului pe care încă îl mai iubea. 
El o privea zîmbind cu aroganță şi pda ca şi cînd i-ar fi 
spus : „Halal femeie...“ „Aşa-ţi trebuie“, îi răspunse ea în gînd și 
închise ochii. 


— Adam... rosti încet Inna. 

El nu-i răspunse. 

— Adam! 

El nu se trezi nici acum : gemu doar, strangulat de tandreţe. 
Tandreţea îi urcase pînă în gitlej. 


68 


-— Ştii, nu pot să adorm. Nu sînt obişnuită să dorm cu 
cineva. 


— Poftim ? 


Adam deschise ochii. În odaie abia se încingea lumina slabă 
a zorilor. Umbra cercevelei se așternuse ca o cruce pe unul din 
pereţi. 

— Haide... Du-te la tine, îl rugă ea. 


El nu izbutea să se trezească. Dar nici nu putea să n-o as- 
culte. Doar ea îi spusese : du-te. Înseamna că trebuie să plece. 


Se ridică anevoie şi începu să se îmbrace cu hainele cele noi 
şi incomode. Inna îl privea printre gene. În lumina cenuşie care 
se abătea dinspre fereastră, Adam părea pe de-a întregul de un 
gri-argintiu. Avea milini și mişcări frumoase, iar după felul în 
care își încheia nasturii de la cămașă, îl vedeai că a fost și el 
odată copil, un băieţel răsfățat de mama. Inna surise şi se cu- 
fundă în apele somnului. Auzi ca prin vis cum se închide mai 
întîi o ușă, apoi alta. Își simţi starea de libertate la care ţinea 
ca la propria ei viață şi, gata să adoarmă, îi zîmbi acestui sim- 
țămînt. Miîngîindu-şi uşor umărul cu palma, constată cu mirare 
că atît palma, cît şi umărul nu-i mai sînt cele de pînă acum, ci 
cu totul altele. Pînă acum parcă nici nu-şi dăduse seama că are 
un trup, menirea lui fiind doar s-o slujească: picioarele — să 
poată umbla, mîinile — s-o ajute la lucru. lată însă că toate 
acestea, pînă la cea mai micuță geană, s-au dovedit a fi acum 
nişte ființe de sine stătătoare şi, mai ales, nefiind de trebuință 
numai ei. Mult mai de trebuinţă îi erau altui om. Și în timp ce 
se lăsa cuprinsă de somn, înţelese fără putință de tăgadă că e 
frumoasă și atotputernică. Cu alte cuvinte, se simţi pe deplin 
normal, căci tocmai aceasta e norma : să te simţi atotputernică 
ŞI frumoasă. Fot restul nereprezentînd decît o abatere de h normă. 


Păsările tăceau, ceea ce însemna că soarele încă nu răsărise. 
Norii se lăsaseră spre pămînt, lunecau repede, însă erau uşori şi 
străvezii. 

Liliacul înflorise de curînd. Chiar și de departe îţi dădea; 
seama cît de grei îi sînt ciorchinii şi cît de răcoroasă le e mi- 
reasma. Adam privi spre cer, şi ochii i se umplură de lacrimi. 
Plînse, gîndind IA soţia care îl aştepta acasă. I se făcu o milă ne- 
spusă de Svetlana Alexeevna a lui, cu care trăise douăzeci de ani 
ŞI care era un om de caracter. Ca idee, contează, desigur, nespus 
de mult să ai lîngă tine un om de caracter, dar iată că în unele 
situaţii ideea asta nu mai prezintă importanţă. El îşi dădea seama 


69 


perfect de bine că trebuie s-o părăsească, dar tot atît de bine că 
prin aceasta avea să-i pricinuiască un rău din cele mai mari. 

Merse pe alee spre pavilionul în care i se afla camera. Ar- 
borii fugeau spre cer : brazii — cu cetina deasă, mestecenii — cu 
frunzișul dantelat. Un mesteacăn zăcea la pămînt, iar rădăcinile 
lui dezgolite se împletiseră ca nişte gîturi şi capete de animal 
antediluvian. Pe unul din capete i) apucase durerea de dinţi şi se 
ținea cu o altă rădăcină-labă de falcă. „Inna“, gîndi Adam. 

Apăru un arici. raversă cărarea, rostogolindu-se ca un 
ghem, şi pieri iar în iarba înaltă. „Inna“, gîndi iar Adam. 

Întreaga natură, însuflețită și neînsufleţită, se contopise în 
mintea lui într-o singură imagine: Inna. 

Norii alergau, alergau, alergau... Adam se opri săturîndu-și 
ochii cu priveliștea cerului şi a pămîntului, şi sufletul îi fu cu- 
prins de-o avîntată mîndrie bărbătească, sentiment pe care, pînă 
atunci, nu-l mai încercase. Era acum mai fericit ca oricînd și ca 
niciodată nefericit. 


La micul dejun, Inna veni mai tîrziu ca de obicei. Adam şe- 
dea la masă, așteptind-o. 

Ea era neliniștită, tot întrebindu-se pînă atunci: oare cum 
va decurge această întîlnire, oare ce vor găsi să-și spună unul 
altuia ? Celălalt, omul pe care îl iubise, s-ar fi comportat ca şi 
cînd nu s-ar fi întîmplat nimic. Era atît de priceput la asemenea 
treburi, încît, odată, pînă şi ea s-a pomenit cuprinsă de îndoială 
Şi s-a tot uitat la el, încercînd să se dumirească. 

Acum, merse spre masă arborînd o ţinută dreaptă şi, pentru 
orice eventualitate, un aer pe deplin independent. Adam i se ri- 
dică în întîmpinare. Se opriră unul în faţa celuilalt și se priviră 
ţintă — ochi în ochi — rămînînd aşa vreme îndelungată, aproape 
o veșnicie. Ai fi zis că încheiaseră un rămășag : care din ei va 
rezista mai mult ? 

Cineva, foarte deștept, parcă însuși împăratul Solomon, a 
zis despre dragoste cam așa: taina aceasta e mare. O taină însă 
e ceva ce nu ştii, ce nu poţi să înţelegi. Pe vremuri, apa era şi 
ea o taină, pe cînd astăzi nu mai reprezintă decît două molecule 
de hidrogen şi una de oxigen. Aşa şi cu dragostea. Astăzi e încă 
o taină. Miine însă poate că se va ajunge la concluzia că, în ase- 
menea cazuri, valența sufletească a unei anumite persoane coin- 
cide perfect cu valența sufletească a altei persoane, cele două 
suflete formînd laolaltă o moleculă spirituală cu totul nouă. 

Adam și Inna continuau să stea nemişcaţi, nu-și mai luau 
ochii unul de la altul, şi inimile le băteau nebunește, pentru că 


70 


în clipele acelea avea loc o reacţie în lanţ, contopind cele două 
suflete într-o singură dragoste. 

— Pankratov ! La telefon! răcni o îngrijitoare din gîtul e: 
bine antrenat. 

— Pe mine mă cheamă, tresări Adam. 

— Cine ? se înfricoșă Inna. Avu impresia că în clipa ur- 
mătoare el va pleca şi nu se va mai întoarce niciodată, iar sufletul 
ei va rămîne iar de izbelişte, ca un copil de orfelinat. 

— Nu ştiu. 

— Pankratov ! răcni din nou îngrijitoarea. 

— Mă-ntorc îndată, zise el și plecă. 

Inna se așeză pe scaun şi cobori privirea în farfurie. 

— Por să vă întreb ceva? i se adresă femeia-clovn. Nu-i 
pusese direct întrebarea pe care avea să i-o pună, ci păru că cio- 
cănește mai întili, discret, la ușa Innei. 

Inna ridică privirea. 

— Am visat azi-noapte că m-a muşcat o pisică. 

— V-a durut ? 

— Groaznic. Și-a înfipt dinţii în mîna mea, încît pur şi 
simplu n-am știut ce să fac. Mi-era teamă să nu-mi sfişie mîna. 

— Trebuia să-i fi astupat nasul, interveni alcoolicul care li- 
chidase cu băutura. 

— De ce? 

— N-ar mai fi putut să respire şi şi-ar fi descleştat fălcile. 

— Uite că la asta nu m-am gîndit, înălță din sprîncene fe- 
meia-clovn. 

— Să ştiţi că mi-e și mie groază de pisici, dădu glas soția 
alcoolicului. Cînd trec pe lingă ele, niciodată nu ştiu la ce mă 
pot aştepta. 

Adam reveni la masă. Se așeză și începu să mănînce. 

— E un vis foarte bun, opină Inna. Spusese, de fapt, ceea 
ce ferneia-clovn ar fi vrut să audă. 

Nu e deloc necesar ca oamenii să ştie dinainte un adevăr 
neplăcut. El va ajunge şi așa pînă la ei. Oamenilor trebuie să le 
întreţii speranța. 

Femeia-clovn dădu veselă din cap, ferm convinsă acum că 
o pisică mușcînd — schimbări în bine înseamnă. 

— Soţia ? întrebă încet Inna. 

El afirmă tăcut. 

— Pleci ? 

El repetă gestul. 

— Definitiv ? 

— Doar pentru cîteva ceasuri. Mă duc și mă-ntorc. 


71 


Adam ridică ochii la Inna, și ea văzu intr-înşii că reacţia în 
lan a sufletului său se încheiase și acesta nu mai putea fi supus 
fisiunii de nici un fel de telefoane. Încercă să zîmbească, dar nu 
făcu decît să-și strimbe buzele. Obosise cumplit. 

— Nevastă-mea pleacă într-o delegaţie. Și n-are cui s-o lase 
pe căţeluşa noastră. M-a rugat s-o iau aici. 

— Cum o cheamă? 

— Pe nevastă-mea ? 

— Nu, pe căţelușă. 

— Radda... Se tot bucura mereu 1. De aceea i-am şi pus nu- 
mele ăsta. 

— E proastă? 

— De ce să fie proastă ? 

— Păi de ce se tot bucura mereu ? 

— Tocmai pentru că-i deşteaptă. Motivele de bucurie sînt 
mult mai greu de găsit decît cele de tristețe. Oamenii se iubesc 
în general pe ei înşişi şi de aceea au mereu impresia că le lipsește 
cîte ceva. Pe cînd un cîine își iubeşte stăpînul și dragostea asta 
îl bucură necontenit. 

— Am să te conduc, zise Inna. 

— Şi-ai să mă întîmpini la sosire. 


Adam reveni spre seară şi o duse pe Inna cu el în satul Ma- 
nino : chiar acela în care avusese loc procesul. 

Întrucît accesul cîinilor pe teritoriul casei de odihnă era 
strict interzis, Adam închiriase la o bătrînică, pe un preţ de ni- 
mic, o cușcă de care ea, neavînd câine, nu se mai folosea de mult. 
Radda însă refuzase să stea acolo de una singură și începuse să 
urle în așa hal, încît Adam fu nevoit să închirieze la aceeaşi bă- 
trînică şi-o odaie pentru el însuși. Masa avea s-o ia, ca și pînă 
atunci, la sanatoriu, iar de locuit avea să locuiască la bătrină. 

— Ce rasă e? îl întreabă Inna. 

— E un setter scoţian. 

Ea nu se pricepea la speciile canine și nu-și imagina cum 
poate să arate un setter scoţian, însă amîndouă cuvintele îi su- 
nară în ureche foarte plăcut. Cuvîntul „scoţian“ i se păru a fi 
şi mai străin decît cuvîntul „englezesc“. Îi aduse în minte ima- 
ginea unor blondini tăcuţi, care poartă fustițe scurte, în carouri. 

Drumul trecea printr-o rîpă. Pe fundul rîpei susura prin- 
tre bolovani un piîriu. Peste pîrîu trecea o punte de lemn cu 
balustrada tot de lemn. „Ca în Scoţia“, gîndi Inna, deși o rîpă 


1 Rada (cu un singur:„d“) — bucuroasă (rus.). 


72 


ca aceea s-ar fi putut afla în oricare altă parte a lumii. În afară 
de Africa. Ba poate chiar şi în Africa. 

— Da e frumoasă? îl întrebă pe Adam. 

— Foarte frumoasă, răspunse el cu multă convingere. Sînt 
sigur c-o să-ți placă. Nici n-ar putea să nu-ți placă. 

Deschise portiţa, dînd jos laţul de sfoară, şi intrară amindoi 
în curte. Un cîine mare și greoi, zîmbind cu toată gura şi dînd 
din coadă, li se repezi în întîmpinare. Ridică botul la Inna, de 
parcă ar fi vrut să spună : „Ei, ce-o să facem acum ? Sînt de acord 
cu toate“, iar Inna îşi dădu seama că ochiul drept al cîinelui e 
cuprins de albeaţă, semănînd cu un ou răscopt. În jurul botului 
rîzător îi răsăriseră peri albi, iar burta trandafirie i se bălăngănea 
<a o cîrpă. 

— E bătrînă ? îşi dădu cu părerea Inna. 

— Sigur, rosti cu nepăsare Adam. Are şaisprezece ani. 

— Da” cît trăiesc câinii ? 

— Vreo cincisprezece. 

— Înseamnă că are o sută zece ani? se miră Inna. E un cîine 
longeviv. 

El zîmbi fără să-i răspundă, fericit că asistă la întîlnirea din- 
tre două fiinţe dragi şi atît de necesare sufletului său. 

Din casă ieși bătrîna şi răsturnă pe iarbă niște resturi de terci 
şi câteva felii de pîine muiate în lapte. Radda le mirosi, apoi își 
privi nedumerită stăpînul. 

— Mănîncă, mănîncă, îi porunci Adam. Acum nu te afli 
acasă. 

Radda începu să mănînce, supusă, lucru care pe Inna o im- 

resionă neplăcut. Îşi zise că la porunca stăpînului acest animal 
Vitrina ar hăpăi orice, fără să aleagă. 

Sfîrşindu-şi cina, Radda mai adulmecă un timp iarba, ca să 
verifice dacă n-a mai rămas ceva acolo, apoi se uită iar la Adam, 
aşteptînd să fie lăudată. 

— Hai să facem o plimbare, zise acesta. 


Ieşiră pe uliţă. Cîinele alergă înainte. Inna observă că pentru 
a-şi face nevoia mică, Radda nu se opreşte locului, ca toţi cîinii, 
<i continuă să alerge, rășchirîndu-și uşor picioarele. Pesemne că-i 
părea rău să piardă timp pentru așa ceva. În drum căuta să ia 
cunoştinţă de orice îi ieşea în cale: petice de ziare, alţi cîini, 
lumea care trecea pe acolo. Ajungînd în dreptul cîte unui trecă- 
tor, îi adulmeca întîi şi întîi partea de jos a pîntecului, din care 
cauză omul se simţea penibil, arunca priviri jenate spre Inna şi spre 
Adam, iar Inna încerca senzaţia că asista la ceva indecent: 


73 


— Radda ! Fi! striga în asemenea cazuri Adam, cu o voce 
joasă, scîrţiitoare. Cînd era iritat, vocea lui parcă își pierdea so- 
noritatea şi devenea neplăcută, făcîndu-te să-ţi imaginezi cam cum 
arată el în general cînd îl apucă nervii. 

— Să mergem la rîu, propuse Inna. 

Adam deschise portierele maşinii. Radda sări îndată pe ban- 
cheta din față, unde pesemne şedea de obicei. 

— Dă-te jos ! îi porunci el, dar cîinele nici nu se clinti. Voia 
să se afle cît mai aproape de stăpînul său și, după cum se vede, 
se pricepea să nici nu audă ceea ce nu-i plăcea să audă. 

— Ar trebui spălată, zise Inna pe un ton mohorit. 

— Crezi ? se miră el, remarcîndu-i tonul. 

— Tu nu simţi? 

Drumul spre rîu rămăsese acelaşi, dar Inna nu reuşi să-și re- 
deştepte în inimă bucuria de altcîndva. Părea că o deranjează 
ceva, dar nu izbutea să-și dea seama ce anume. 

Pe Radda n-o deranja nimic. Sărind jos din maşină şi ajun- 
gînd pe mal, o apucă o bucurie de nedescris. Își făcu vînt şi se 
repezi în apă, înotă acolo cîineşte, cu botul ridicat deasupra va- 
lurilor mici, pe urmă sări iar pe mal şi se scutură cu putere. 
Stropii zburară peste Inna, iar în fiecare strop sclipiră toate cele 
şapte culori ale curcubeului. 

— Ia-o de aici, rosti Inna încet şi răspicat. 

S-o ia însă de acolo şi să rămînă el lîngă Inna ar fi fost cu 
neputinţă. Putea s-o ia, doar plecînd de acolo împreună. 

Adam se dezbrăcă, luă cîinele de zgardă şi intră cu el în apă. 
Inna, posomorită şi acum, rămase să şadă pe mal, privind cum 
el își pune în palmă puţin şampon şi începe să-și spele cîinele. 
Se gîndi că în seara aceea o va îmbrăţișa tot cu miinile astea şt 
se posomori și mai tare. Scăpînd în sfîrșit de spălatul cu șampon, 
Radda sări pe mal, se răsturnă pe spate și începu să se rostogo- 
lească pe pămînt, făcîndu-i parcă stăpînulu: său în ciudă: tu, 
adică, abia m-ai spălat, iar eu, uite, mă murdăresc din nou. 

— Fi! zise Adam, ieşind și el din apă. 

Inna nu înţelese de ce e nevoie de acest „fi“, dar uitindu-se 
mai bine, văzu că Radda se rostogoleşte peste nişte balegă uscată. 

— Ia-o de aici ! zise din nou. 

-— Chiar te supără ? încercă el să se dumirească. 

Inna îl privi lung şi deodată văzu limpede cît de bine seamănă 
omul ăsta cu propriul lui cîine : părul îi era şi lui cărunt și îngălbe- 
nit, iar pe chipul prelung expresia îi era tot atît de neprefăcută, 
firească. Și vădeau amindoi aceeași încăpăţinare. Din orice motiv 
ar fi izvorit dorinţele amîndurora, fie el cît de generos, nu făcea 


74 


mici Adam și nici Radda decît ceea ce voiau. Pînă şi devota- 
mentul lor — pe drept cuvînt un devotament de cîine — îi avea 
în vedere în primul rînd pe ei înșiși. 

— Da, zise Inna. Mă supără. 

— Şi-atunci cum o să putem trăi împreună ? 

— Unde ? nu-l înţelese Inna. 

— La Moscova. La tine. Doar n-am s-o pot lăsa în voia 
soartei. Va trebui s-o iau cu mine. 

Fraza nu putea fi interpretată decît ca o cerere oficială în 
căsătorie. Tot restul nu mai depindea, aşadar, decît de ea, de 
Inna. lată deci că nu venise degeaba la sanatoriu, dînd atâţia bani 
şi pe bilet, şi pe cadoul oferit cetăţencei care i-l procurase. 

— Încă nu te-ai mutat nici tu, rosti ea zăpăcită, și vrei să-ți 
ari și cîinele după tine... 


Hotărîră amîndoi ca pereţii din vestibul să-i îmbrace în lam- 
briuri de lemn, iar cei din dormitor în stambă, ceea ce va face ca 
dormitorul să pară o bombonieră. În sufragerie să pună tapet 
obişnuit, dar pe dos, ceea ce va face ca pereţii să fie albi. O aseme- 
mea sufragerie Inna o văzuse în casa unor străini pe care îi cu- 
moştea. Etajere hotăriră să nu cumpere, ci să înjghebeze chiar ei 
nişte rafturi din scinduri și cărămizi. Să pună, adică, scîndurile pe 
cărămizi și să le fixeze bine, ca să nu cada. Tot ea văzuse așa ceva 
într-o revistă străină. Hotărîră adică să nu cumpere nici un fel de 
garnituri, să nu aibă în casă nimic de prost gust. Totul să fie făcut 
cu mîinile lor, acţiunea reprezentînd în acest fel și un act de 
creaţie. 

Au mai hotărît totodată că vor începe să-și facă cuibul chiar 
din momentul în care Adam va divorța de nevastă-sa şi se va 
prezenta cu Inna la ofițerul stării civile. Ar fi putut să fie adop- 
tată, desigur, şi-o altă schemă : Adam să se mute la ea chiar acum, 
îmbrăcîndu-și tot acum şi dormitorul în stambă, dar Inna se temu 
în sinea ei că, în acest caz, el va tărăgăna povestea cu divorțul, ba 
în cele din urmă va dori să-şi păstreze ambele femei, așa cum fă- 
cuse omul pe care ea îl iubise. Și aceasta, pentru că fiecare femeie 
are ceva ce nu are cealaltă. 

Durata şederii la sanatoriu se apropia de sfîrșit. leşeau zilnic 
la plimbare tustrei: Adam, Inna şi Radda, şi, ca să culeagă mereu 
alte impresii, își găseau în fiecare zi cîte un alt itinerar. Ca să-i 
facă pe plac Innei, Adam se răstea la cîine, dar cîinele nu i-o lua 
în nume de rău. Lucrul cel mai important pentru el era ca stă- 
pînul să-i fie pe undeva pe aproape. Cînd stăpînul pleca și o lăsa 
pe Radda singură, în ea se năştea un sentiment asemănător cu 


75 


foamea, doar că foamea obişnuită o putea îndura, pe cînd foamea 
cealaltă, sufletească, nicidecum. Fiecare clipă i se părea o eterni- 
tate, iar în această eternitate inima i se umplea de durere și funcţi- 
ona seeată parcă de sînge, încît veniricolele, roase, păreau gata 
să-i iasă din uz. Şi Raddei i se părea că dacă starea aceasta nu va 
lua sfîrşit, ea va turba. Și vîrîtă înăuntru, în cuşca ei, se pornea 
să plingă, să scheaune amarnic. Bătrîna ieșea în curte, îi spunea 
ceva, dar Radda, disperată, nu auzea nimic. Abia cînd stăpinul i 
se întorcea acasă, inima ei primea un val nou de sînge şi totul se 
potolea. 

Adam își iubea mult cîinele, dar în prezența Innei se jena, 
ba chiar se temea s-o dea pe faţă. Încerca pentru Inna acelaşi sen- 
timent pe care îl încerca Radda pentru Ki În lipsa Innei, îl po- 
topea aceeaşi foame sufletească, şi de îndurat o îndura greu. Inna 
îşi dădea seama de asta, ba chiar își zicea că de-ar fi aruncat un 
băț între tufe şi ar fi strigat „Adam!“ el s-ar fi repezit îndată, 
împleticindu-și în goană picioarele, i l-ar fi adus înapoi în dinţi 
şi, ridicînd obrazul, ar fi așteptat ca ea să-i dea o bucăţică de 
zahăr ori să-l mîngîie pe creștetul capului. 

Conştiinţa puterii sale o încînta, făcînd-o în răstimpuri să se 
simtă chiar fericită, şi totuşi simţea în continuare că are în faţa 
ei un obstacol. Se străduia din răsputeri să-și dea seama despre 
ce este vorba, dar nu izbutea. La un moment dat însă, înțelese. 

Era într-o zi, pe la amiază. 

Ajunseseră cu tcţii pe un cîmp care aducea a stepă, plin de 
mătăsoase pămătufuri de colilie. Radda păru că simte ceva suspect 
şi îşi făcu loc cu băgare de seamă prin iarba înaltă. 

— O fi vreun şoarece, zise Adam. Sau o câîrtiţă. 

Îi strigă ceva câinelui, folosind parcă un termen vînătoresc. 
Radda se încordă toată și adulmecă neliniştită. 

— Umblă ca o suveică, i se adresă Adam Innei, ca şi cînd 
aceasta s-ar fi priceput la treburi cinegetice. 

Cîinele gonea vădind o înnăscută eleganță. Din locul în care 
se aflau cei doi, albeaţa de la ochi nu i se mai vedea, iar tulpinile 
înalte ale ierbii îi ascundeau şi pîntecul flasc. Nu i se zărea decit 
botul îngust, rasat, spatele cafeniu, precum și goana aceea inspi- 
rată de veritabil cîine de vînătoare. 

Adam o privea pe Radda cu dragoste şi mîndrie părintească, 
invitînd-o din priviri pe Inna să se alăture și ea acestor simţă- 
minte ce-i înfloriseră în suflet. Arăta în clipele acelea tînăr ca un 
student, şi lentilele ochelarilor îi scînteiau în soare. 

— Aleargă ca una tînără, zise el. Şi tocmai aceea fu clipa 
cînd Inna înţelese ce anume o deranjase pînă atunci. O de- 


76 


ranjase acel CA. Radda alerga CA o căţelușă tînără, deși era 
bătrînă. Şi tot astfel se putea spune și despre povestea ei cu 
Adam : că este CA o poveste de dragoste. În ciuda propunerii 
de adineaori legată de căsătorie și a pereţilor de stambă. Căci la 
mijloc nu era totuși dragoste. Nu era decît dorinţa de a iubi con- 
siderată drept iubire adevărată. Şi din nou îi apăru în faţă chipul 
celui pe care îl iubise. Păru atît de real, ca și cînd omul s-ar fi 
aflat chiar lîngă mesteacănul din preajmă. În ultima vreme, rela- 
țiile dintre ei s-ar fi putut compara cu un meci de box: care 
dintre cei doi avea să-și lovească mai tare adversarul. Cu diferenţa 
că meciurile de box respectă nişte reguli, pe cînd ei se înfrunta- 
seră neţinînd seama de nici o regulă și lovind deseori sub centură. 
Acum, de pildă, plecarea ei la sanatoriu fusese o lovitură pe care 
i-o dăduse ea. Dar iată că el s-a ridicat iar în picioare și s-a oprit 
acolo, lingă trunchiul mesteacănului, zîmbind strimb şi ştergîn- 
du-şi stropii de sînge de pe bărbie. 

Între timp, Radda continua să gonească prin colilia mătăsoasă. 

Adam radia ca şi pînă atunci, mijindu-și ochii. 

Şi numai ea, Inna, sta înfrîntă şi asurzită de pustiul care îi 
năvălise în suflet. Şi toate acestea se petreceau ziua namiaza mare, 
sub razele vesele ale soarelui din tărie. Şi undeva pe cimp tot în- 
cerca să scape de urmărirea cîinelui un nenorocit de şoarece. Sau 
o cârtiţă. 

Inna urma să plece de la casa de odihnă cu o săptămînă mai 
devreme decît Adam. Adam însă hotărî să-și întrerupă concediul 
şi să plece la rîndul lui la Moscova. Trebuia să rezolve o groază 
de treburi: să divorţeze, să se recăsătorească, să facă schimb de 
locuinţă, să stea de vorbă cu şefii lui de la instituţia la care lu- 
cra. Viitorul divorţ avea să-i frîneze întrucîtva ascensiunea pe 
scara prestigiului de care se bucurase pînă atunci. În actualul lui 
sistem de valori însă, această scară nu mai făcea nici două copeici. 
Căci prestigiul e ceea ce gîndeşte despre tine lumea din jur. Ce 
contează însă cele ce vor gîndi despre el, stind comod acasă, un 
Kravţov sau un Seleznev ? 

Legitimaţiile de serviciu, decoraţiile, epoleţii, briliantele, ba- 
nii — toate acestea omul le scoate seara și le pune pe masă ori 
le agaţă de spătarul scaunului — în cazul cînd e vorba de-un ves- 
ton militar. Totul însă ce putea fi scos și pus altundeva nu mai 
prezenta pentru Adam nici un fel de importanță. Importante ră- 
măseseră pentru el numai acele valori cu care se putea duce la 
culcare : sănătatea, o conștiință împăcată, echilibrul sufletesc. Şi 
e femeie. Mai precis, Dragostea. Și mai precis : copiii. Mulţi copii: 
trei, patru, cinci, cîţi o da Dumnezeu. Avea să-i ducă la grădina 


77 


zoologică, să le arate rinocerul de acolo și să le cumpere înghe- 
ţată. Avea să le clădească și-o căsuţă într-o poiană cu iarba verde, 
primprejur cu pini şi cu tufe de fragi. Vara avea să umble desculț 
pe covorul cald al acelor de pin şi să îmbătrînească încet, împăcat 
și fericit. Căci bătrîneţea e şi ea o felie de viaţă destul de mare, 
şi are avantajele ei, mai cu seamă că nici în tinerețe și nici la ma- 
turitate el n-a fost un om fericit şi a tot așteptat ca în viaţa lui 
să survină o schimbare. În tinereţe, împreună cu nevastă-sa, locu- 
iseră ani de zile cu chirie, mai întîi cu alte persoane în odaie, apoi 
în câte-o odaie separată făcînd parte şi ea din apartamentul altora. 
În felul acesta, el se obişnuise să se considere permanent doar un 
chiriaş temporar, asociind fără să vrea această senzaţie şi cu ima- 
ginea nevesti-si. 

Fiind odată la Vorkuta (trimis acolo într-o delegaţie), întîl- 
nise multă lume venită în acel oraş situat dincolo de Cercul po- 
lar ca să cîştige bani pentru a putea duce în viitor o viaţă mai 
bună şi a se întoarce apoi pe continent ca să înceapă această 
viaţă. Oamenii trăiau în plină noapte polară, sufereau de avita- 
minoză, îşi fereau ochii de șfichiuirile vînturilor îngheţate şi, 
în felul lor, erau fericiţi, deşi continuau să socotească acel mod 
de viață drept o variantă provizorie. Aşa treceau zece, douăzeci, 
treizeci de ani. Reveneau după aceea pe continent și, în scurtă 
vreme, se prăpădeau, căci după o anumită vîrstă nu mai poţi su- 
porta asemenea schimbări de climă. Organismul omului nu se mai 
poate adapta. 

Şi iată că acum Adam se decisese şi el să nu mai aștepte nici 
măcar o zi, ci să plece cît mai degrabă pe continentul său perso- 
nal, să-și îmbrace acolo dormitorul în stambă și, pînă ce n-a îm- 
bătrîni de tot, să zămislească copii. Căci nu are încă cincizeci 
de ani. Ba chiar a auzit că la această vîrstă bărbații zămislesc cet 
mai reușiți urmaşi, că nici un geniu nu s-a născut încă dintr-un 
tată tînăr. 

Revenind la Moscova şi urcînd scara spre apartamentul său, 
dori din toată inima ca Svetlana lui să nu fie acasă. Căci nu-și 
putea imagina cum va izbuti să-i spună că o lasă și pleacă. E ca 
şi cînd ai veni la omul tău drag şi, privindu-l drept în ochi, i-ai 
vîri un cuţit sub coaste, aşa cum făcuse fochistul acela din satul 
Manino. Ba în același timp să-i și spui: „Gata... asta a fost tot... 
acum nu te mai doare. Vezi ? Și ţie ţi-era frică...“ 

Pe Svetlana o găsi acasă, dar avînd-o în vizită pe Raika, 
o prietenă de-a ei. Faţă de un om străin nu era cazul să-i vor- 
bească. Ba chiar ar fi fost cu neputinţă. Adam n-o putea suferi 
pe această veritabilă spoliatoare care, cu un talent de miloagă ver- 


78 


sată, o jecmănea pe Svetlana de tot ce putea. Adam izbutise chiar 
să-i intuiască sistemul. Întiîi și întîi, prietena nevesti-si începea să 
se plîngă de propria ei viaţă, aducînd în sprijinul văicărelilor sale 
argumente atît de convingătoare, încît ţi se făcea, într-adevăr, 
milă de ea. Apoi se pornea să-ţi ceară scuze pentru îndrăzneala 
de-a fi venit să- ţi adreseze o rugăminte, şi o făcea cu atita sirg, 
încât îți, venea să-i îndeplineşti „pe loc orice dorinţă. Abia după 
aceea îţi adresa și rugămintea în cauză, ce pica, fireşte, pe un 
teren foarte bine fertilizat. În felul acesta proasta de Svetlana 
ajunsese în situaţia de a-i oferi oricînd și cămaşa de pe ea, ba chiar, 
dacă ar fi fost necesar, cu piele cu tot. Căci, cine ştie, poate că 
şi de piele va avea cîndva nevoie Raika pentru un eventual tran- 
splant. 

— N-ai cumva cincizeci de ruble ? îl întrebă acum în șoaptă 
nevastă-sa, aruncînd o privire peste umăr spre odaia din care 
ieşise. 

— Mai întîi, cred că ar trebui să-mi zici „bine ai venit“, 
opină Adam, gîndind totodată că, în momentul în care avea s-o 
părăsească pe Svetlana, această prietenă a ei ar fi fost în stare s-o 
facă şi pe ea bucățele și să-i ia pe rînd, astăzi mîinile, mîine pi- 
cioarele. Apoi ar pune-o să se radă în cap ca să-şi facă din părul 
ei o perucă, iar aici, în apartament, şi-ar aduce toate neamurile, 
obligind-o pe Svetlana să locuiască în toaletă și să se spele pe 
miîini în vasul de la closet. 

— Bine-ai venit ! Svetlana se lumină la faţă, apoi, așezîndu-se 
pe vine, o strînse pe Radda la piept. 

Cîinele stătu nemișcat o vreme, pătrunzîndu-i în trup căl- 
dura și dragostea stăpînei, apoi se duse încet și se culcă pe sal- 
teluţa sa. Călătoria îl istovise. 

— Te întrebam dacă ai cincizeci de ruble, șcpti iar Svetlana. 

— Am, dar nu-i dau, zise Adam. 

— Sst 1... îl privi ea înspăimâîntată. 

Adam intră în odaie. Raika sta așezată între perne. De cu- 
rînd, Svetlana cumpărase de la un magazin universal vreo zece 
perne și le îmbrăcase în huse albastre, de velvet. De acest velvet 
însă se lipea cu nemiluita păr de cîine, aspiratorul își manifesta 
neputința, și fiecare perişor în parte trebuia luat cu mîna. Într- 
adevăr, ori de cîte ori încerca nevastă-sa să creeze în casă o at- 
mosferă mai intimă, toate trebuiau să-i iasă exact pe dos. 


— Vadim, dar arăţi minunat ! exclamă cu deplină sinceritate 
Raika, ridicînd la el ochii ei mari şi obraznici. 


— Ce să mai zic de tine? spuse el ca să fie politicos. 


79 


Raika îmbrăcase o rochie cu decolteu mare. Purta totdeauna 
asemenea rochii, căci i se spusese, pesemne, cîndva că pieptul şi 
gîtul le are foarte frumoase. Pe vremuri o fi fost într-adevăr aşa. 
Acum însă, Raika mergea pe patruzeci şi nouă de ani şi vîrsta 
respectivă sărea în ochi tuturor, numai ei însăși nu. La întrebarea : 
„Ciţi ani ai?“, răspundea invariabil „Am şi împlinit treizeci şi 
şapte“, arborînd în acelaşi timp o expresie adoptată, pesemne, 
încă la grădiniță : aceea a unei copilițe senine şi fericite. Ba vor- 
bind şi cu acelaşi fel de voce: ca o fetiţă care abia a învăţat să 
pronunţe cuvintele. Auzind-o cum vorbeşte, lui Adam îi venea 
mereu s-o întrebe : „Nu vrei pipi, fetiţo ?“ 

— Vadim n-are bani, zise Svetlana cu un aer de om vinovat. 

— Ba am, ripostă Adam. Dar îmi trebuie și mie. 

— Mă duc la vecinii noştri: poate au ei, spuse jenată Svet- 
lana şi porni spre ușă. Avea un mers ciudat, de parcă picioarele 
i-ar fi fost prinse în chingi. 

— Da! ce ai la picioare? o întrebă Adam. 

— S-a încălțat cu pantofii mei, îi răspunse Raika. I-am cum- 
părat deunăzi şi-mi sînt mici. 

— Păi înseamnă că ei îi sînt şi mai mici. Doar știi prea bine 
că are piciorul mai mare Ca al tău. 

— De aceea i-a şi încălțat. Să mi-i lărgească. 

Adam îşi zise că n-are rost să continue discuţia. El şi Raika 
se aflaseră dintotdeauna la cote diferite şi n-ar fi putut nici- 
odată să se înţeleagă unul pe celălalt. Acum, de pildă, el se refe- 
rise la Svetlana, pe cînd Raika se gîndise la pantofii săi. 

— Ia spune, cum te mai simţi? Îl întrebă ea cu multă căl- 
dură. 

El îi aruncă o privire și avu impresia că, în cazul cînd va 
aduce vorba de proasta lui dispoziţie, ea îi va propune pe loc să 
i-o amelioreze. Faţă de Svetlana nu era numai o spoliatoare, dar 
şi o trădătoare. Într-adevăr, Svetlana nu se pricepea deloc la oa- 
meni, mai bine zis îi prefera pe cei cu care presupunea că ar fi 
putut să-și împartă necazurile, şi despre care credea că ar fi avut 
la rîndul lor nevoie de aşa ceva. Prietenia este însă un sentiment 
care presupune reciprocitate. Svetlana se împăca şi cu lipsa ei, iar 
atunci cînd se lovea de răutatea unor oameni, nu făcea decît să 
se mire și să fie nedumerită. Întocmai ca Radda. Fapt care de- 
monstra că aveau amîndouă aceeași fire. 

— Mă simt bine, zise Adam, privindu-şi mîinile, ca să nu 
fie nevoit s-o privească pe Raika. Dar tu cum o mai duci? 

— Eu? Eu am dat faliment. 

— Cum aşa? 


80 


— Mi-am tot făcut visuri și nu m-am ales cu nimic. 

— Dece? 

— Pentru că totdeauna am tins spre stele. Iar ele nu există. 

De fapt, „stelele“ în cauză, luate fiind la bani mărunți, nu 
erau decît nişte măgădăi obişnuiţi, pilangii, dar cu ifose şi cu firi 
dificile. 

— Tu câţi ani ai acum ? o întrebă: Vadim. 

— Am şi împlinit treizeci şi şapte. Raika clipi din genele ei 
lungi, iar colțurile gurii îi zburară în sus. 

Intră Svetlana şi se aşeză pe scaun nemaizbutind să stea în 
picioare. Picioarele i se umflaseră ca nişte perne. Părea istovită. 
— Stă nemiîncată, zise Raika. O toantă, nimic altceva. 

— Chiar stai nemiîncată ? o întrebă Adam. 

Nevastă-sa obișnuia să citească tot soiul de articole traduse 
din limbi străine privind foloasele pe care le-ar aduce omului 
scurte perioade de flămînzire și, din cînd în cînd, încerca să 
aducă. organismului său cîte un folos dintr-ăsta. 

— Astăzi, stau numai pe sucuri, răspunse Svetlana. 

— Treaba asta o face de patru zile, preciză Raika. În urmă- 
toarele patru zile are să bea numai ceai verde cu miere de albine. 
Pe urmă, încă patru zile, numai alimente date prin sită. Și după 
aceea ai s-o duci la crematoriu. 

— Poftim banii, Svetlana îi întinse o bancnotă. 

— Săptămîna viitoare ţi-i dau înapoi, promise Raika. 

— Să nu-ţi faci probleme. În cel mai rău caz, am să ie dau 
eu banii înapoi. lar tu ai să mi-i restitui cînd ai să poți. 

Adam se ridică şi trecu în bucătărie. Svetlana veni în urma 


lui. 
— Scoate pantofii ! zise el cu hotărîre. 
— Dece? 
— Pentru că te doare! Pentru că ai să faci cangrenă! 
— Ar fi penibil. După ce pleacă, îi scot. 
7 — Am să ți-i scot eu chiar acum şi-am să-i dau cu ei peste 
ot. 


— Bine, dar ce-i de făcut ? Doar Îi sînt mici. 

— Să-i ducă la un atelier de cizmărie. Să şi-i lărgească acolo. 

— Da, dar cei de-acolo toarnă în pantofi apă. Şi-i strică. 

Svetlana ajunsese acum şi ea pe poziţiile Raikăi și nu se mai 
gîndea la picioarele sale, ci numai la pantofii ei. Adam o privi 
lung. Slăbise, într-adevăr, iar ochii îi străluceau, încinși de-o fla- 
cără interioară, ca la fanatici. Se unsese pe obraz cu o cremă 
amestecată cu ulei de cătină, și obrazul îi era galben, ca la un om 
suferind. 


81 


Adam se lăsă pe vine şi-i scoase cu efort amîndoi pantofii. 
Erau mai mici decît piciorul ei cu cel puţin trei numere. 

— Apucă-te şi mănîncă, îi zise. 

— Mi-ar părea rău să mă opresc tocmai acum. M-am chinuit 
atîta... Nu mi-au mai rămas decît patru zile. 

„Peste patru zile am să-i și spun, gindi Adam. Altminteri, 
se prăpădeşte.“ 

Ajungînd la această hotărire, se mai linişti, şi nici chiar Raika 
nu i se mai păru o figură sinistră. Nu era decît o muiere neferi- 
cită, care umbla cu diverse şiretlicuri. 

Reveni în încăpere şi-i zise : 

— Să ştii că fiecare pierdere reprezintă totuşi şi-un câştig. 
Și invers. 

— La ce te referi, nu-l pricepu Raika. 

— La ceea ce ziceai adineaori : că nu te-ai ales, chipurile, cu 
nimic. Poate că ceea ce ai fi găsit, ar fi fost o marfă proastă. În 
fond, treizeci și şapte de ani e departe de-a fi bătrînețe. 

Raika zimbi în colțul gurii, fără să-i comenteze aprecierea. 

Adam se aşeză pe divan, între pernele cu huse de velvet. O 
clipă mai tîrziu, Raika şi Svetlana începură să ciripească, bîrfind 
pe diverse teme mondene, deși, la vîrsta lor, ar fi fost mai ni- 
merit să abordeze tema nepoților. O asemenea conversaţie pe 
Adam nu-l interesa. Închise ochii şi se cufundă în amintire ca 
într-o apă. 

„„Plecînd atunci de la proces, se întorseseră la casa de odihnă. 
Inna îi spusese : Nu pleca... Și se repezise să-l sărute, să-l sărute, 
să-l sărute, de parcă ar fi înnebunit: îi sărută fiecare deget, fie- 
care unghie, fiecare articulaţie. El nu mai izbutea s-o oprească, 
şi i se părea că a nimerit sub o turbată ploaie de primăvară, cînd 
cerul se amestecă cu pămîntul... 

Continua să șadă cu ochii închişi. Inima începu să-i bată cu 
putere, iar pe sub coaste, ca un câine părăsit, se porni să-i urle 
dorul. 

— Mă duc cu Radda să fac o plimbare. 

Îşi luă câinele şi plecă să caute un telefon public. 

Radda încercă, neîndemînatecă, să se strecoare şi ea în ca- 
bină, dar el n-o lăsă să intre. O împinse cu piciorul şi închise 
bine ușa. Voia să rămînă numai cu Inna. 

Se tînguiră semnale prelungi. Apoi îi auzi vocea. 

— Eu sînt, zise Adam tulburat. Ce faci ? 

— E urit la oraș, zise ea. 

— Da, e foarte urît. Am să vin chiar acum la tine. Însă nu 


sînt singur. 


82 


— Dx cu cine ? se miră Inna. 

— Cu cîinele. 

— Nu veni. 

— Dece? 

— Cîinele năpiîrleşte. 

De cabină se apropie un bărbat şi bătu tare cu o monedă în 
geam. 

— Te sun mai tîrziu, zise Adam. Nu putea să vorbească cu 
Inna cînd era deranjat. Nu putea, adică, să fie atent și colo, şt 
dincolo, trebuia să fie numai cu ea. 

Icşind din cabină, îşi dădu seama că Radda dispăruse. „Vine 
ea, își zise, n-are unde să se ducă...“ 

Rămase pe loc, aşteptind ca bărbatul din cabină să termine 
convorbirea. Mai veni apoi și-o femeie. Aşteptă să vorbească și 
ea, trăgînd fără voie cu urechea. Femeia răcnea în receptor, zl- 
cînd ca soţul ei nu mai iese deloc pe stradă, se plimbă doar 
pe balcon cîte-un sfert de oră pe zi. lar dacă iese totuși din casă, 
n-o face decît ca să se ducă să-și ia votcă, în timp ce plimbarea 
ca atare n-o poate suporta şi, în general, nu-şi poate suporta sta- 
rea de sănătate. Sănătatea e pentru el boală curată. 

Radda nu apărea de nicăieri. Adam se neliniști și se duse 
acasă. Nu era nici acasă. Cobori din nou și reveni la cabina tele- 
fonică, sperînd că Radda a venit între timp şi îl aşteaptă. Dar 
Radda nu era acolo. 

Traversă nişte curţi de trecere, urmărind cu ochii cîte un 
cîine singuratic sau pe cei adunaţi, ici-colo, laolaltă. leşi apoi în- 
tr-o piaţă. Blocul lor se afla în preajma unei gări. Adam se gîndi 
deodată că pe Radda ar fi putut s-o fure cineva venit din altă 
parte, s-o urce în tren și să plece cu ea. Eventual, la vinătoare. 
Setterii scoțieni sînt cei mai buni cîini de acest fel, și la piaţa de 
animale costă o sută de ruble. Traversă piaţa şi se duse spre pe- 
roanele de unde plecau trenurile electrice suburbane. Merse de-a 
lungul garniturilor, făcîndu-și loc prin mulţime şi strigînd „Ra- 
dda ! Radda !“, încât lumea întorcea capul după el. 

Apoi traversă din nou piaţa, reveni la cabina telefonică şi 
stătu acolo mai bine de două ore. Dăduse de cîteva ori să plece, 
apoi revenise la cabină şi stătuse acolo ca un stîlp. Ceasul de la 
gară ajunsese să arate ora unsprezece. 

În cele din urmă, intră în cabină, formă numărul Innei şi-z 
zise : 

— Mi-a dispărut cîinele. 

— Atunci vino, zise ea. 

— Nu pot. 


83 


— Dece? 
— Mi-a dispărut cîinele. 
Tăcură amîndoi, iar această tăcere era plină de neînțelegere 
Sa te iei : : z 
reciprocă. Adam se gîndi deodată că, probabil, cota lui se află 
într-o poziţie dintre cele mai proaste şi la răscruce de vînturi, de 
vreme ce nimeni nu vrea să-l urmeze acolo. 


În toiul nopţii, Vadim se trezi brusc, ca şi cînd i-ar fi pus 
cineva mîna pe umăr. leşi la suprafața somnului şi înţelese lim- 
pede : Radda îi fusese furată. Cineva o ademenise şi ea îl ur- 
mase, pentru că în cei şaisprezece ani câți avea nu dăduse nici- 
odată ochii cu răul și nici măcar nu ştia că acesta există. Vadim 
o cumpărase cînd ea abia împlinise o săptămînă și, împreună cu 
Svetlana, o iubeau ca pe un copil. N-o lăsau niciodată singură, 
n-o încredințau nimănui, iar dacă unul dintre ei pleca în conce- 
diu sau în delegaţie, celălalt rămînea cu ea. Acum, rămăsese doar 
cîteva minute singură pe stradă, şi cineva o furase. Hoţul .o che- 
mase la el şi ea se dusese. Vadim își imagină ce se va întîmpla 
cînd el, hoțul, își va da seama că Radda e bătrînă și aproape 
oarbă. O va alunga ? Sau o va ucide? Mai bine ar ucide-o. Dar 
dacă o va alunga? Imaginea Raddei îi reveni în minte: nu mai 
avea decît un ochi şi, în plus, o boală cronică de rinichi. El îi 
injecta, antibiotice și ea venea singură la el Şi-i întindea laba. Și 
își mai imagină zăpăceala şi nedumerirea ei în cazul cînd cineva 
s-ar apuca s-o bată. Într-adevăr, nedumerire, căci ea nu ştie ce 
înseamnă bătaie. 

Se ridică brusc în capul oaselor. O văzu pe Svetlana șezînd 
la fel. 

— Cum s-a putut întîmpla ? Ea întinse palmele spre el, plin- 
gind, ca şi cum ar fi vrut să-i culeagă răspunsul. Cum? 

„Uite-așa, îşi zise el în gînd. Pentru că v-am trădat pe amiîn- 
doi. Şi pe tine, şi pe ea.“ 

— Poate c-o să vină miine, zise. Poate că s-a rătăcit, 


Copilul răcnea din răsputeri, dar Peskariova cea de şapte- 
sprezece ani se duse foarte liniştită la toaletă. 

— Ai văzut? Chipurile, e mamă, zise nemulțumită Inna. 
Copilul zbiară, şi ei nici că-i pasă. 

— Încă nu s-a obișnuit, zise Iraida. E încă ea un copil. Bună 
să se joace cu păpuşile. 

La camera de gardă sună telefonul. Iraida ridică receptorul, 
rămase o clipă cu el la ureche, apoi zise : 

— Pe tine te cheamă. 


84 


Inna luă receptorul şi păli brusc. Singele îi fugi di 
şi inima i se zbătu, neizbutind să facă faţă. Era omul pe 
îl iubise. 

— Cînd şi unde? îl întrebă. Alte întrebări erau de pr 
mai ales că o aşteaptau sugarii. Cei care aveau dreptul să nu s 
în aşteptare. 

— La şapte, zise el. La turnul televiziunii. 

„De ce tocmai acolo ?“ se întrebă ea, ducîndu-se spre co- 
pilul care continua să răcnească. Apoi își aminti că cel care îi te- 
lefonase locuia prin preajma VDNH 1, ceea ce însemna că-i era 
foarte comod să ajungă la locul fixat. Dar că ea, în schimb, avea 
să traverseze în acest scop întreaga „Moscovă, asta pe el nu-l in- 
teresa cîtuși de puțin. Şi unde mai pui că omul se folosea de 
maşină proprie, în timp ce ea nu călătorea decît cu mijloacele 
de transport în comun. 

Inna luă copilul în braţe. Era înfăşat pînă la subsuori, doar 
mînuţele îi erau slobode, şi-acum şi le strînsese la piept, ca un ie- 
puraş. Avea icter postnatal, părul îl avea negru şi semăna leit cu 
un pui de japonez. Reveni apoi și Peskariova cea de șaptesprezece 
ani, își luă în brațe puiul de japonez și își dădu la iveală sînul 
feciorelnic. Copilul tresări, îşi repezi căpşorul în dreapta, nu ni- 
meri sfîrcul, şi-l repezi în stînga, nu-l nimeri nici acum şi doar a 
treia oară îl nimeri din plin și îşi lipi cu sete buzele de el. Inna 
gindi : bătaie lungă, bătaie scurtă, ţinta atinsă. La fel se întîmplă 
cu tirul de artilerie, şi procedeul se cheamă „furcă“. 

Puiul de japonez pompa în el laptele matern, gemînd de lă- 
comie. Inna simți deodată un acut sentiment de milă pentru co- 
pilașul ăsta, şi pentru mămica lui atît de tînără. I se făcu milă 
şi de toţi oamenii din lume, iar printre aceștia toţi şi de ea însăşi. 
Îşi dădu seama că întîlnirea care o aştepta nu avea să se soldeze 
cu nici un rezultat. Nici n-ar merita, prin urmare, să se ducă. 





— Ei, cum e? întrebă el, surizînd ironic. Te-ai odihnit? 

— M-am odihnit, răspunse Inna cu precauţie, încercînd să-şi 
dea seama în ce fel avea să se desfăşoare convorbirea. 

Cît timp călătorise spre locul întâlnirii, schimbînd trei mij- 
loace de transport, se tot întrebase cam ce-o să-i poată spune, 
revăzînd-o, omul acesta, şi ajunsese în sinea ei la trei variante 

osibile. Prima : el îi va spune cam aşa: „Am obosit să mă tot 
[upt cu mine, şi cu tine. Sufletul mi s-a scorojit ca un chibrit ars. 


2 Iniţiale sub care este cunoscută „Expoziţia unională a realizărilor din 
domeniul economiei naţionale a U.R.S.S.* 


85 


'espărțim niciodată. Sa ne cufundăm sufletele 

O u să-şi revină“. 
ZA sa OM ei 
nvaţat cu tine ca tiganul cu scinteia. Hai 
ï te ia.“ Atunci ea îl va întreba: „Dar 
a răspunde: „Nu există motiv mai im- 


„nai de nedorit : el îi va spune: „Inna, mai 

_ patru luni“. Atunci ea îi va răspunde cu multă 

„Dar nici o clipă mai mult“. După aceea, vor socoti 

ce zi se vor isprăvi cele patru luni şi vor stabili ora și 

intâlnirii de atunci. Vor stabili, adică, unde şi cum să se 
„uilnească, pentru a nu se mai despărţi niciodată. 

— Ei? făcu el. Ţi-ai găsit vreunul ? 

Inna îl privi cu luare-aminte, încercînd să-i descifreze în 
priviri măcar una dintre cele trei variante, dar pesemne că dis- 
cuţia urmase o altă schemă logică decît cea pe care ea o prevăzuse. 
Căci nu întrezări în ochii bărbatului nici una dintre prezumtivele 
variante. Pesemne că motivele lui rămăseseră totuși mai impor- 
tante decît sentimentul de dragoste. Și erau în continuare mo- 
tivele lui, și nu ale ei. Innei îi veni să-i răspundă: „Da, mi-am 
găsit“. După care el ar fi întrebat-o: „Și-atunci de ce-ai mai venit 
încoace ?“ 

Ea : „Dar tu de ce m-ai chemat >” 

El : „Ca să te văd“. 

Ea : „Acum m-ai văzut ?“ 

El : „Le-am văzut“. 

Ea : „În regulă. Pa.“ 

El : „Pa“. 

Şi-apoi ea va pleca. Și cîinii bătrîni ai altora vor sălta mereu 
de-aci încolo, bălăngănindu-şi burta, în jurul vieţii sale. 

— Nici n-am căutat aşa ceva, zise Inna. 

— Și-atunci de ce te-ai dat la fund atita vreme ? 

— M-am gîndit la noi. 

— Minţi. 

— Da” de ce să caut pe altcineva ? Nu te am pe tine? 

Acum el ar fi trebuit să spună : „Ştii, am obosit să tot stăm 
despărțiți“ etc. Dar el clipi cu vădită satisfacţie, ca un om care 
s-ar fi speriat că i-a fost jefuit apartamentul, însă aprinzînd lu- 
mina, s-ar fi convins că toate se află la locul lor. Clipi deci cu 
satisfacţie şi propuse : 

— Hai să vedem „Deșertul“. 

Filmul abia apăruse pe ecrane, jucau în el actori din cei mai 
apreciaţi. Bărbatul puse motorul în funcţiune și, privind peste 


86 


umăr, dădu maşina înapoi. Inna înţelese că programul avea să fie 
cel obișnuit. Acum vor intra la un cinematograf, după aceea se 
vor duce la ea, pe urmă el va pleca acasă. Întocmai ca pînă atunci. 
Cu singura diferenţă că, în trecut, ea se tot aflase în aşteptare, iar 
acum problema așteptării nu mai figura deloc pe ordinea de zi. 
Noua schemă arăta astfel: îți convine — bine, nu-ţi convine — 
iarăşi bine. Ar fi putut, desigur, să nu umble cu bănuieli și cu 
presupuneri, ci să-l întrebe direct. La o întrebare directă însă ar 
li putut să primească şi un răspuns direct, or, în acest caz n-ar 
mai fi avut rost să rămînă în mașină. Ar fi trebuit să coboare şi 
să plece. Nu-l văzuse însă pe omul acesta de-atita vreme... 

Ajunseră în dreptul unui cinematograf. 

— Du-te și vezi ce joacă, îi porunci el. 

Inna închise portiera și porni să urce treptele largi ale clă- 
dirii, îndreptîndu-se spre casele de bilete. La un moment dat îi 
veni să se întoarcă la el şi să-l întrebe: Da’ de ce eu? Care din- 
tre noi doi e bărbat ? Își aminti de ziua cînd fusese cu Adam la 
magazinul de confecţii. El deschisese larg în faţa ei uşa de la in- 
trare. Dincolo de ușă stătea un omuleţ pricăjit şi cam afumat, şi, 
neobservindu-l, Adam fu cît pe ce să-l doboare la pămînt. 

— Fii atent !... exclamase ea. 

— Să fie dumnealui atent, ripostase Adam. Trece o regină. 

Pe cînd acum regina a traversat întreaga Moscovă folosind 
trei mijloace de transport în comun, aleargă cu sufletul la gură 
spre casele de bilete, ca după aceea să-l ducă la ea acasă, să-l con- 
soleze şi să-i șoptească la ureche ce calităţi nemaipomenite poate 
să aibă. Și asta, în loc să ţină acum în braţe propriul ei pui de 
japonez... 

Orele de proiecţie se dovediră a fi nepotrivite, iar filmul 
prost, deşi italian. 

— N-aţi putea să-mi spuneți unde rulează „Deșertul“ ? 

— Sunaţi la zero cinci, o sfătui casiera. 

Inna se scotoci prin buzunare, găsi o monedă, se duse la un 
telefon public şi formă 05. Un glas de femeie înţeleaptă îi răs- 
punse fără întîrziere : 

— Telefonista treisprezece. Ce doriţi ? 

— Spuneţi-mi, vă rog, unde rulează filmul „Deşertul“ ? în- 
trebă Inna, mirată că femeia cu numărul „treisprezece“ o în- 
treabă şi o ascultă cu atîta atenţie și interes, de parcă nu s-ar 
fi aflat la serviciu, ci la ea acasă. 

— Sunaţi-mă, vă rog, peste zece minute, i se adresă femeia 
într-un mod foarte civilizat, ca şi cînd, într-adevăr, nu s-ar fi 


87 


aflat la serviciu, ci acasă și s-ar fi temut ca între timp.să nu-i 
dea-n foc cafeaua pusă la fiert. 

— Nu pot peste zece minute ! strigă Inna. 

Dar cealaltă așezase receptorul în furcă. 

Inna reveni la casiera de adineaori. 

— Spuneţi-mi, vă rog, n-aveţi unul dintr-alea... îşi mișcă ușor 
degetele, dintr-alea, cum le zice... meniul acela de filme? 

— Ce anume ? n-o înţelese casiera. 

— Cum să spun... foaia aceea | pe care scrie unde și ce rulează. 

— Ocoliţi clădirea : trebuie să fie pe acolo. 

Inna se depărtă și, ca să ajungă de cealaltă parte a cinema- 
tografului, coborî din nou scara. În urma ei veniră doi tinerei cu 
aer de oameni maturi sau poate doi oameni maturi cu aer de 
tinerei. 

— În trei zile am izbutit să vizitez trei oraşe: am fost la 
Erevan, la Tbilisi şi la Baku, zise unul dintre ei, adresîndu-se celui- 
lalt. 

.— Asta Înseamnă că n-ai fost nicăieri : nici la Erevan, nici 
la Tbilisi, nici la Baku, rispostă interlocutorul. Nu-i așa, fru- 
1N0as0 ? 

— Ba tot a fost undeva, zise Inna. În salonul avionului. 

Întoarse capul spre maşina parcată în dreptul trotuarului. Ar 
fi vrut ca El s-o vadă şi să-și dea seama că place și altora și, prin 
urmare, merită mult mai mult decît să umpli cu ea golurile din 
propria ta viaţă. Așa cum ai umple cu cîlți o sperietoare de ciori. 
Dar El n-o vedea. Se uita drept înaintea sa. Avea o privire moho- 
râtă şi concentrată şi părea că este propria lui victimă. 

Inna ocoli cinematograful, dar nu zări nici un „meniu“. Crezu 
că nu fusese atentă, și porni din nou în jurul clădirii, iscodind cu 
atenţie zidurile. Şi deodată își dădu seama că umblă roată, în 
cerc, întocmai ca un Cal în fundul unei mine. Îi povestise cîndva 
maică-sa că, odinioară, în mine, erau puși la treabă caii, umblînd 
tot aşa, în cerc, timp de zece, ba chiar şi douăzeci de ani. La un 
moment dat orbeau, fără să-şi da seama de asta, căci în mină era 
întuneric. În cele din urmă, erau scoși de acolo, dar nu mai puteau 
să vadă nimic : nici iarba şi nici cerul. Mai mult decît atît, chiar 
ajunși sus, continuau să umble în cerc, deşi lucrul acesta nu mai 
era necesar. Să umble altfel însă nu mai erau în stare. 

Inna ieși din cerc, traversă strada şi se duse spre staţia de 
autobuze. Curînd, unul opri în faţa ei. Se urcă şi se așeză pe un 
scaun mai înalt decît altele. Autobuzul se urni din loc. Inna se 
simți zgâlțiită cu putere şi pricepu că scaunul se afla deasupra 
unei roţi. Se ridică şi se așeză mai aproape de şofer, dar de astă 


88 


dată simţi la picioare o adiere fierbinte : pesemne că venea de la 
sistemul de încălzire. 

Se ridică din nou şi îşi continuă drumul stînd în picioare în 
mijlocul autobuzului pe jumătate gol. Se gîndea mereu la omul 
pe care îl iubise. Mai întîi el va crede că ea s-a așezat la rînd 
ca să cumpere bilete. Pe urmă, plictisit de atîta aşteptare, va 
cobori din maşină si se va duce s-o caute. N-o va găsi şi le va 
întreba pe casiere : „N-aţi văzut pe aici o blondă? Una înaltă ?* 
Pe urmă va ocoli clădirea, va urca din nou în mașină, va mai 
aştepta puţin şi, în cele din urmă, va pleca acasă. Doar în cel 
de-al doilea caz, dacă Inna n-ar fi plecat, adică, ar fi văzut mai 
întîi, împreună cu ea, un film, apoi ar fi însoţit-o la locuinţa ei 
şi-abia la sfîrşit s-ar fi dus acasă. Într-adevăr, oriunde s-ar fi 
aflat, omul acesta se întorcea tot acasă la el, ca un avion la ae- 
roportul de care aparţine. Căci şi avionul zboară cît zboară, pe 
urmă aterizează tot la aeroportul lui. Avioanele însă au un orar 
şi un grafic, pe cînd omul acesta zbura nestînjenit de nimic. Ni- 
meni nu-i cerea socoteală. Se bucura de libertate deplină, dar în 
cadrul unor obligaţii severe. Ca un vultur într-o grădină zoolo- 
gică. Reamintindu-și însă chipul lui posomorit, Inna își zise că 
nu e, de fapt, nici avion şi nici vultur. Ci pur și simplu un om 
nefericit. Şi că motivele lui sînt, într-adevăr, nişte motive foarte 
bine întemeiate şi că din situaţia în care se află, nu e de găsit, 
într-adevăr, nici o ieşire. Şi, în sfîrşit, că a iubit-o, așa cum se 
spune astăzi, „în felul său“. Poate că şi pe calul acela din mină 
l-o fi iubit cineva în felul său, ba poate că l-o fi şi compătimit, 
tot în felul său, şi chiar i-o fi dat să-i mănînce din palmă bu- 
căţele de zahăr sau de turtă dulce ? 

Ajunse cu autobuzul la o staţie de metrou, coborî şi intră 
în cea dintii cabină telefonică. Formă numărul lui Adam. Numă- 
rul era alcătuit numai din cifre cu soț, îl ţineai minte uşor, era 
simplu şi clar ca și Adam însuși. În receptor se porniră să cînte 
semnalele. Starea sufletească a ÎInnei era la fel cu cea de atunci 
din pădure, cînd porniseră spre casa de odihnă, venind de la 
proces. Ar fi vrut să-i spună şi acum: „Mi-e frică. Ocroteşte-mă. 
Salvează-mă. Naiba să-l ia pe cîinele ăla al tău: doar n-o trăi 
o veșnicie...“ 


Plecînd în dimineaţa aceea la serviciu, Vadim Pankratov nu 
izbuti să se apuce de lucru ca de obicei. Sta aproape culcat pe 
scaunul din cabinetul său, cu picioarele întinse pe sub birou, şi 
îşi zicea că termenul „depresiune“ provine de bună seamă de la 
cuvîntul „presă“. O presă grea îţi striveşte nervii, făcîndu-i să 


89 


nu mai reacționeze la nici un fel de excitanţi externi. Nici la ceł 
agreabili — cum ar fi colocviile cu colegii, nici la cei deza- 
greabili — ca, de pildă, senzaţia de foame. Aşa cum se întîmpla 
cu el acum : nu era în stare nici să mănînce, nici să se bucure de 
ceva. 

— Ce-aţi păţit ? îl întrebă Nisnevici. 

isnevici era șeful lui, fiind totodată şi un om de caracter. 
Felul lui de a se comporta i se schimba deseori, dar calitatea 
de om de caracter — niciodată. 

— Arătaţi de parcă vi s-ar fi întîmplat o nenorocire. 

— Aşi ghicit, zise Vadim. Mi s-a întîmplat o nenorocire. 
Mi-a dispărut cîinele. 

— A... Vă înțeleg perfect. rosti pe un ton grav Nisnevici. 
Am avut şi eu anul trecut un necaz asemănător: mi-a căzut mo- 
tanul de sus, din balcon. Mă credeţi, nici moartea soacră-mi nu 
m-a impresionat mai tare. E drept, soacră-mea locuia în alt oraș, 
adăugă el, ca pe-o scuză. 

Vadim mai rămase un ceas la serviciu, apoi plecă spre casă 
şi, În timp ce merse pe stradă, încercă pe neașteptate convin- 
gerea că, în lipsa lui, Radda s-a întors acasă. Mirosul, desigur, i i-a 
slăbit o dată cu vîrsta, totuşi nasul i-a rămas nas de câine, aşa 
că în momentul acesta, precis că se află acasă, Svetlana i-a și 
făcut o baie şi i-a dat să mănînce o supă cu „pelmeni“ 1 și cu 
bucățele de parizer. Cînd va ajunge acasă, îl vor întîmpina 
amîndouă. Vadim îşi imagină pe dată ochii lor: cei albaştri, ai 
Svetlanei, cei galbeni, ai Raddei. Și, fără voie, îşi iuți paşii. 

Ajuns în faţa ușii, rămase o vreme locului: prea tare îi 
bătea inima. Pe urmă se decise şi apăsă pe butonul soneriei. Ușa 
se deschise aproape în aceeaşi clipă, ca şi cînd Svetlana s-ar fi 
aflat tot timpul în spatele ei. Își repezi privirea spre ochii lui 
şi rămase aşa. Şi el pricepu că ea se așteptase să-l vadă însoţit de 
Radda. Pesemne că și în cugetul ei se născuse aceeaşi convingere 
ca și a lui de mai adineaori. Dar el venise de unul singur. lar 
ea se afla în casă tot de una singură. Acum îşi repezise privirea 
spre ochii lui şi rămăsese aşa. Și în privirea ei pîlpîise speranța. 
Speranţa aceasta rămase o clipă suspendată între ochii lor, apoi, 
neîmplinită, se nărui. 

Svetlana nu zise nimic, se întoarse şi intră la bucătărie. 

Vadim nu zise nici el nimic, se duse în cameră şi se culcă 
pe divan, cu faţa la perete. Poziţie pe care i-o dictase starea lut 
de depresiune. Închise ochii, pentru a stăvili accesul excitanţilor 


1 Un fel cde colțunaşi cu carne tocată. 


90 


externi, dar în clipa următoare revăzu privirea Svetlanei şi în- 
țelese cu toată luciditatea că asemenea priviri — cu totul iden- 
tice între ele — nu le putea schimba decît numai cu soția lui, 
cu ea și cu nimeni altcineva. Căci el cu Svetlana se aflau la 
aceleași cote şi oricit de plicticoasă, ba uneori chiar lipsită de 
speranță ar fi fost natura acestora, erau totuși cotele lor comune. 
Și el îşi zise că și în cazul cînd ar fi plecat de la Svetlana, tot 
ar fi revenit la ea după un răstimp, pentru că nu poţi pleca 
niciodată din faţa propriei tale conștiințe. Svetlana nu era numai 
omul lui, ci şi un om de caracter. Există, desigur, momente în 
viață cînd acest lucru nu mai prezintă importanță. Dar acestea 
nu sînt, într-adevăr, decît nişte momente. Căci dacă ai sta să 
faci un bilanţ — atît în zile negre, cît și în cele cenușii, ba chiar 
şi în cele trandafirii — a fi om de caracter rămîne singurul lucru 
Care prezintă importanţă. Căci a fi om de caracter înseamnă a 
avea conştiinţă. lar conştiinţa este Dumnezeu. Și Vadim era un 
om credincios. 

În odaie intră Svetlana şi în aceeaşi clipă se porni să sune 
telefonul. Era un ţirîit insistent, repetat la intervale scurte, aşa 
cum se întîmplă în cazul unor apeluri interurbane. Vadim simţi 
că la celălalt capăt al firulu: trebuie să fie Inna. 

— Spune că nu sînt acasă, o rugă pe Svetlana. 

Ea ridică receptorul, apoi întoarse capul. 

— Te caută cineva. 

— Doar te-am rugat... 

— Zău că nu pot. 

Avea dreptate : nu era capabilă să spună minciuni. A minţi 
era pentru ea la fel cu a rosti o frază în cine știe ce grai din 
Polinezia, pe care nu numai că nu-l cunoştea, dar nici măcar nu-l 
auzise vreodată. 

Vadim se ridică și luă receptorul. 

— Adam... auzi glasul Innei. 

Nu răspunse. Dar nu din cauza Svetlanei. Din cauza Rad- 
dei. Inna nu izbutise s-o îndrăgească, şi Radda se dăduse la o 
parte. Îi lăsase lui cale liberă. Așa încît, să continue acum legă- 
tura cu Inna, ca şi cînd nu s-ar fi întîmplat nimic, ar fi însem- 
nat s-o trădeze nu numai pe Radda, dar şi amintirea ei. 

— Adam... 

— Aici nu-i nimeni cu numele ăsta. Aţi greșit numărul. 

Puse receptorul în furcă. 

— Îl căuta pe unul, Adam... 

Se culcă din nou pe divan şi închise ochii. Şi văzu deodată 
nouri coboriţi jos, spre pămînt, care alergau, alergau. Iar în 


91 


preajma drumeagului zăcea un trist animal antediluvian, şi cu o 
rădăcină-labă se ținea strîns de-o rădăcină-falcă. 


Inna ieşi din cabina telefonică şi porni să traverseze strada. 
Cînd ajunse în mijlocul străzii, se aprinse lumina verde a sema- 
forului, şi torentul de mașini se revărsă pe dinaintea ei. 

Rămase în aşteptare printre ceilalți pietoni. Şi deodată, pe: 
banda din mijloc zări mașina celui pe care îl iubise. Se gîndi că 
el n-o așteptase nici măcar o oră. Cam patruzeci de minute însă 
tot o așteptase. Îşi dădu seama că o zărise și el. Îi adresă un surîs 
binevoitor şi totodată indiferent, ca unei cunoştinţe mai apro- 
piate şi dădu de cîteva ori mărunt din cap, vrînd parcă să spună: 
te-am văzut, te-am văzut, îmi pare bine. El pricepu îndată totul. 
Căci era un om inteligent : de aceea îl şi iubise ea atîta vreme. 
Pricepu totul, zîmbi și el, şi trecu mai departe. Curînd maşina i 
se pierdu printre celelalte maşini. 

Pe Inna o cuprinse brusc o odihnitoare stare de linişte. Îşi 
dădu seama pe neașteptate că între Adam şi omul pe care îl iu- 
bise a existat o stranie legătură, ca între două vase comunicante. 
Că prezenţa în viaţa sa a unuia dintre ei solicita numaidecit pre- 
zenţa şi a celuilalt. Cînd unul dintre ei o umilea, celălalt venea 
s-o înalțe. Cînd unul dintre ei încerca s-o nimicească, celălalt 
se repezea s-o salveze. Acum însă, cînd unul dintre aceşti oameni 
trecuse pe lingă viața ei, ea se pomeni că nu mai are nevoie nici 
să fie salvată și nici să-și mai afirme personalitatea. Or, asta în- 
semna Că nu mai avea nevoie nici de Adam. Adam nu avea preţ 
decît făcînd pereche cu un altul: de unul singur nu mai prezenta 
importanţă. Nu pentru că ar fi avut cine ştie ce defecte. Ca om 
prezenta, desigur, o anumită valoare. Pur şi simplu, el şi cu Inna 
făceau parte din specii diferite, ca, de pildă, o pasăre și o şopirlă. 
N-are importanţă cine e pasărea şi cine șopîrla. Important e nu- 
mai faptul că una zboară, iar cealaltă se tîrăşte. Una se simte 
bine înălțîndu-se spre cer, alta aflindu-se cît mai aproape de 
pietre. 

Se aprinse lumina roșie, şi pietonii porniră din nou să tra- 
verseze strada. Spre Inna veniră oameni de diferite vîrste şi în- 
fățişări, remarcîndu-se printre ei o blondă înaltă, bronzată, care 
semăna foarte bine cu chipul finlandezei de pe eticheta brînze: 
topite „Viola“. Îi atrase atenţia Innei pentru că se deosebea mult 
de alte femei de primprejur, dar şi pentru că semăna cu cineva 
foarte cunoscut. „Cu cine o fi semănînd? se întreba Inna, apoi 
brusc, își dădu seama: Cu mine!“ „Viola“ continua să vină spre 
ea, fixînd-o la rîndul ei cu privirea, pînă ce Inna pricepu că se 


92 


vede pe ea însăşi, reflectată în oglinzile unei vitrine din faţa ei. 
Îşi venea în întimpinare ei însăşi, privindu-se parcă cu ochii alt- 
cuiva : iată, trece pe stradă o femeie gata să împlinească treizeci 
şi doi de ani. Cam atît și pare să aibă. Nu mai puţin. Dar nici 
mai mult. Într-adevăr, la treizeci şi doi de ani încă nu eşti bă- 
trîn. Dar nici prea tînăr. Depinde cum priveşti lucrurile. Ca să 
ieși la pensie, e prea devreme. Ca să te înscrii în Comsomol — 
prea tîrziu. Ca să trăieşti însă și să porți în suflet speranţa, e toc- 
mai bine. Căci atîta timp cît trenul tău va goni mereu înainte, 
nu-ţi va dispărea nicicînd din priviri ultimul vagon al speranţei. 


Spune-mi ceva pe limba ta 


Eu nu arăt în nici un fel. 

Cînd mă aflu în mulțime, nu mă bagă nimeni în seamă, iar 
dacă mă bagă totuși în seamă cineva, nu întoarce niciodată capul 
după mine. Nu sînt băgată în seamă nici atunci cînd merg pe 
stradă de una singură. 

În taberele pioniereşti, eram totdeauna o pionieră de rînd: 
nu mă alegea nimeni nici măcar în echipele de prim-ajutor. 

În corul şcolii, stăteam totdeauna în rîndul din spate, iar 
vocea mi se afla pe undeva pe la fundul polifoniei. Cînd mă 
duceam la dans, mă vîram în cite un ungher şi mă uitam de 
acolo cum dansează cei mai frumoși băieţi cu cele mai frumoase 
fete. 

Mama mea vitregă visează să mă mărit cu oricine ar fi. 
Tata, dimpotrivă, se teme tocmai de așa ceva. 

Cu mama mea vitregă sînt aproape de-o seamă. Ea îl 
adoră pe tata, îi adoră defectele, trecutul şi, întrucît fac şi ew 
parte din acest trecut, mă adoră și pe mine. Tot ea zice că-i 
mult mai bine să te măriţi şi-apoi să dai divorţ, decît să trăieşti 
neştiind ce-i patima. Nu-i în stare să înţeleagă cum poate trăi 
cineva fără să iubească. 

În momentul de față al existenţei mele, stau la geam, cw 
ochii după acel „oricine ar fi“. 

Uite-l, trecînd prin curte și tîrînd după el un cablu, pe 
nenea Kolea, instalatorul de la JEK. Viaţa acestui om se îm- 
parte în perioade de cîte cinci zile. Timp de cinci zile la rînd, 
nenea Kolea bea de stinge, perioadă în care se trezește în el o 
personalitate cu totul deosebită. Nenea Kolea filozofează, se în- 
tristează, se bucură, protestează, trecînd extrem de uşor de la sta- 
rea de înduioşare la cea de furie. În următoarele cinci zile, ace- 
laşi nenea Kolea zace amuţit, cu nasul în tavan. De mîncare nu 
se atinge, zicînd că nu i-o primeşte organismul. Pe obraz îi ră- 
sare o barbă roșcată şi îi apar toate semnalmentele unui bătrîn în 
devenire. 

În cea de-a treia perioadă de cinci zile, umblă tăcut şi po- 
căit. Se apucă de orice treabă, și în mîinile lui de aur orice 
treabă sporeşte. În acest răstimp, nici nu-ţi vine să crezi că mat 
poate să arate şi altcumva. 


94 


Cele cinci zile se apropie însă de sfîrșit şi, brusc, nenea Ko- 
lca devine indiferent la tot ce-l înconjură. Priveşte visător în gol, 
apoi, cu totul din întîmplare, se îmbată criţă și o ia de la capăt. 

Astăzi, nenea Kolea se află în cea de-a treia perioadă, trage 
după el un cablu și, mînat de un sentiment de vinovăţie, e gata 
să lacă reparaţii în întreg microraionul. 

Curînd, dispare pe după colțul blocului. Un timp, strada 
rămîne pustie. Apoi, pe uşa scării a treia, iese cu o mapă în 
mină un alt vecin şi contemporan de-al meu. De prezentat, n-am 
fost prezentaţi unul altuia, de aceea nu ştiu cum îl cheamă. În- 
trucît însă îndeplinește o anume funcţie în cadrul vieţii noastre 
sociale, m-am obișnuit să-i zic „funcţionarul“. Are o „volgă“ fru- 
mnoasă, de culoare deschisă, iar pe chip, o expresie plină de-o 
importanţă provincială. 

Ca bărbat, omul mi-ar fi, desigur, mai potrivit decît nenea 
Kolea : aş fi putut deci să mă mărit cu el ca să divorţez după 
aceea, dar e deja căsătorit cu o tipă pe nume Raia. les uneori 
amindoi în curte şi se aşază pe-o bancă, să respire aer curat. El 
se uită în dreapta, Raia în stînga, semănînd în felul ăsta cu em- 
blema vulturului bicefal. Nu cred să existe pe lume o forţă care 
să-i determine vreodată să se uite fie unul la celălalt, fie amîn- 
doi în aceeași parte. Iradiază amindoi o plictiseală atît de con- 
vingătoare, încît izbutește să ajungă pină în dreptul ferestrei 
mele de la etajul al şaselea şi să mi se vînture pe lîngă obraz. 

Nenea Kolea e totuși de preferat. Cu unul ca el nu te poţi 
plictisi niciodată. 

Mama mea vitregă are o expresie : „Ăsta nu-i un cal pe care 
să pontezi“. Dacă i-aș adopta-o şi mi-aş închipui că viaţa mea 
e un hipodrom, că eu aş fi un jucător, iar calul cu pricina ar fi 
însuşi Domnia-Sa Succesul, ar reieşi că astăzi n-au pornit să 
alerge pe pistă decît niște cai ai altcuiva, ba pe deasupra și mar- 
caţi cu toţii de câte-o hibă. 

Odată, mergeam grăbită, împreună cu mama vitregă, pe 
stradă. Ne duceam să vedem un film. La un moment dat, l-am 
văzut zăcînd în faţa noastră pe un alcoolic din cartier: nu era 
nenea Kolea., ci un altul. Omul tot încerca să se ridice pe trotuar 
şi cădea la loc. Încerca iar să se ridice, cădea iar şi nu izbutea 
defel să priceapă ce anume îl împiedică să se scoale în picioare. 


Lumea care trecea pe acolo îl ocolea ca pe un obiect. 
M-am uitat la mama vitregă și i-am zis: 

— Dacă nu ne-am fi grăbit, l-am fi dus acasă, nu-i aşa? 
— Te cred, zise mama vitregă. 


95 


Ne uitarăm apoi amîndouă în urma noastră şi în cuget ne 
încolți mustrarea de conştiinţă. 

— la aminte, zise mama vitregă. Niciodată în viață să nu 
ajungi încălecată de-o situaţie. 

— Cum adică ? n-am înţeles- -0 eu. 

— Uneori se întîmplă să depăşeşti tu cîte-o situaţie din 
viață, să fii tu, adică, mai presus decit ea. Altădată se întîmplă 
invers : situaţia e cea care te depăşeşte. Încearcă, aşadar, ca ni- 
ciodată o situaţie să nu fie mai presus decît tine. 

Înaintea mea, pe pervaz, se lasă din zbor un porumbel alb. 
De fapt, e un pui de porumbel: seamănă mai degrabă cu o 
vrabie crescută peste măsură. 

Întredeschid încet fereastra, îmi frig degetele cu aerul geros 
şi mă aştept ca porumbelul să se sperie şi să zboare. Dar el stă 
şi nici nu clinteşte. Apoi întoarce capul şi mă priveşte drept în 
ochi. 

Jos, în faţa blocului, frînează un „moskvici“ albastru, şi 
din el coboară Alexandr Medvedev, fratele Sofkăi Medvedeva, 
îmbrăcat cu un cojoc albastru şi avînd îndesată pe cap o căciulă 
din blană de vulpe. 

Alexandr e cîntăreţ de estradă. Apare mereu la televizor, 
saltă vesel cu microfonul în mînă, îmbrăcat cu cîte unul din 
nemaipomenitele lui surtucele, iar toate fetele care îl văd pe mi- 
cul ecran sînt leşinate după el. 

Sînt zile cînd îl auzi la radio, îl vezi la televizor, ba îi ma: 
citeşti şi în presă opiniile exprimate în cadrul vreunei discuţii 
pe tema cîntecului actual de estradă. În felul ăsta capeţi impresia 
că lumea nu se preocupă decît de faptele unui singur om. 

Pesemne că din cauza unei activități atît de intense Alexandr 
mai şi oboseşte cîteodată. Asta îl face să se abată din cînd în 
cînd și pe aici, pe la părinţi, ca să-și regăsească rădăcinile și să-și 
reîmprospăteze prin intermediul lor forţele în vederea sarcinilor 
care îl aşteaptă în continuare. 

Odată, cam cu un an și jumătate în urmă, am trecut pe la 
Sofka să-i aduc ceva, ori dimpotrivă, să iau ceva de la ea. Uşa 
mi-a deschis-o Alexandr. S-a uitat la mine și mi-a zis: „lartă-mă, 
nu pot să dau mîna cu dumneata, mi-am udat-o cu votcă, îi pun 
javrei noastre o compresă“. 

La plecare, ştiu că am coborit pe jos pînă la etajul al doilea, 
m-am oprit lingă geamul de pe palier şi nu m-am mai putut 
mișca de acolo multă vreme. Aveam impresia că pe lingă mine 
a trecut, aidoma unei brigantine cu pînzele înălțate, un crîmpei 
dintr-o lume minunat de frumoasă și pe care n-o cunoşteam 


96 


deloc, iar eu am rămas să zac de una singură pe-o insulă ne- 
locuită. 

Venind a doua zi la atelier, le-am spus colegilor că l-am 
văzut pe Alexandr Medvedev. 

— Şi cum a fost? m-au întrebat fetele. 

— Era ud pe miini de votcă, le-am spus cu nepăsare. 

— Da: ce, ăsta bea votcă cu mîinile ? a dat glas Igor Kor- 
neev. 

Bineînţeles, ţipase în el gelozia. 

Porumbelul pășeşte mărunt de-a lungul pervazului, iar 
Alexandr Medvedev se așază pe vine şi cercetează o piuliță de 
la o roată a maşinii. 

Stau la fereastra odăiței mele cu tavanul jos, iar porumbelul 
cel tînăr şi alb îşi întinde peste mine aripa-i de zăpadă. 

N-o să mai treacă decît o clipă şi Alexandr o să se ridice 
în picioare și-o să plece. 

Smulg din şșifonier haina groasă a maică-mi vitrege şi plon- 
jez în blana ei fină. Haina asta se numeşte mantou. N-are pe 
ea nici un nasture : doar îi petreci o poală peste alta şi o ţii așa, 
cu mîna. Pe mînă trebuie să porţi o mănușă lungă, fiindcă mî- 
neca mantoului nu-ţi ajunge decît un pic mai jos de cot. 

Mama vitregă zice că de mantoul ăsta nu are nevoie decît 
ca să se „autoafirme“, iar cînd vrea să-i fie cald şi să se simtă 
comod, își îmbracă paltonul « cel vechi, de stofă. 

Blanamă sa în braţe, în clipa următoare mă fac nespus de 
frumoasă și nu mă mai simt a fi croitoreasă la un atelier de con- 
fecţii pentru copii, ci soţia unui milionar local, pe nume Alex. 
Petrec cu neglijenţă o poală a mantoului peste alta şi-o iau la 
goană. Mai întii în jos pe scări, apoi pe trotuarul din faţa blo- 
cului. 

Alerg prin dreptul lui Alexandr, dar mă uit ţintă înainte, 

El întoarce capul și se uită la mine. El la mine, iar eu ţintă 
înainte. 

— Bună ziua. De ce nu saluți lumea ? 

De un timp încoace, îmi zice „tu“, pentru că sînt prietenă 
cu sora lui şi de-o seamă cu ea, deci reprezentanta unei lumi 
pentru el de-o importanţă cu totul secundară. 

Mă opresc, întorc încet capul şi îl privesc cu o nedumerire 
plictisită, ca şi cînd i-aş zice : de-alde voi, ăştia, cîntăreţi de es- 
tragă, se perindă pe aici cu duiumul. Dacă le-ai da „bună ziua“ 
tuturor, nu ţi-ar mai rămîne timp să faci nimic altceva. 

Alexandr se ridică şi vine spre mine: elegant, sosit parcă 
chiar atunci de peste hotare. 


97 


De fapt, Alexandr și Sofka sînt metişi. Tatăl lor e rus, iar 
mama spaniolă și o cheamă Rosita. A fost adusă din Spania în 
anul nouă sute treizeci şi şase, a trăit și a crescut aici, pentru 
ca într-o bună zi să întîlnească un flăcău rus şi, la ora ei as- 
trală, să zămislească un băiat. 

Alexandr şi Sofka seamănă foarte mult unul cu celălalt. Au 
aceleași trăsături. Pe chipul fetei însă, ele s-au combinat într-un 
mod banal, pe cînd Alexandr e o cadră de bărbat: are un ten 
delicat şi oacheş, iar ochii parcă îi sînt pictaţi: le poţi desluși 
fiece geană. 

Mă privește lung, ca şi cînd şi-ar face o socoteală în gînd, 
apoi îmi spune pe neaşteptate : 

— Ți-aşa adresao rugăminte. Promite-mi că n-ai să mă refuzi. 

— Depinde de rugăminte. 

— Vezi ? Ai şi început să te tocmeşti. 

— Cine ştie ce poţi tu să-mi ceri. 

Încerc să-mi ridic preţul, deși sînt gata să fac pentru el orice. 
Dacă mi-ar cere să fur sau să omor pe cineva, n-aş pregeta o 
clipă, deşi a doua zi „poate că mi-aş da cu pumnii în cap. 

— N-ai putea să mergi diseara cu mine la un restaurant? 

— Da' ce trebuie să fac acolo? 

— Nimic. Să stai şi să asculţi muzică. 

— Mă inviţi la ocină? 

— Ştii, îmi zice el pe un ton şovăielnic, îmi place o femeie. 
Va fi şi ea la masa noastră, împreună cu bărbatu-său. 

— E clar. 

— Ce-ţi este clar? mă priveşte el bănuitor. 

— Soţul respectiv va trebui să creadă că sînt prietena ta. 


— Te supără treaba asta ? 
— N-are decît să creadă, îi zic eu. 


În domeniul cosmeticii problema cea mai importantă e me- 
ticulozitatea. 


Meşterul nostru de la secția de rochii pentru fete zice că, în 
domeniul lui, măiestria unui croitor e de trei categorii. Prima 
e atunci cînd o rochie este cusută foarte simplu din cauza lipsei 
de fantezie şi a neîndemiînării croitorului. 


A doua — cînd totul e foarte complicat, pentru că meşterul 
în cauză poate să realizeze multe şi dorește s-o demonstreze. 

Şi a treia — cînd totul e din nou foarte simplu, dar de astă 
dată ca urmare a unei croieli clare şi precise şi a unei îndemînări 
desăvîrșite. 


98 


În momentul de față mă aflu în faţa oglinzii și mă fardez, 
dovedind o măiestrie de categoria a treia. Fardurile pe care le 
folosesc sînt franţuzeşti. Gustul îl am desăvîrşit. Partea cea mai 
slabă e însuşi obrazul meu. 

De fapt, nici nu am un obraz al meu. Vreau să spun că 
obrazul ca atare există, însă părţile lui componente n-au unitate, 
ci par sustrase de la mai multe chipuri diferite: ochii — de la 
unul, nasul de la altul, gura — de la un al treilea. 

Oftez din greu şi, nevenindu-mi să cred că voi reuși, mă 
apuc, totuşi, de treabă. Întii și întîi, timp de o jumătate de oră, 
îmi îngroș cu rimel genele. Apoi, luînd un ac, încep să mi le 
despart una de alta, lucru care îmi ia încă o jumătate de oră. 
Obrazul îmi seamănă acum cu un apartament în curs de reno- 
vare, cînd totul e dat peste cap și pare că aşa va fi în veci. 

Sfîrşind cu genele, iau o pensulă din păr de nurcă, schițez 
cu ea conturul ochilor şi, încetul cu încetul, ochii încep să-mi 
iasă tot mai mult în evidenţă, își schimbă forma, ba chiar şi ex- 
presia, iar eu capăt tot mai mult convingerea că asemenea ochi 
pot să facă cinste oricărui chip feminin. 

Cînd o fată nu se străduiește să placă, ea nici nu place. Cînd 
se străduieşte şi o face în mod vizibil. nu place nici de astă dată. 
Nu-i rămîne Ta decît o a treia variantă: să se străduiască „să 
nu se străduiască“. 

Toate fetişcanele din atelierul nostru se împart în două ti- 
puri : tipul „sufletist“ şi tipul „făţoşist“. Întemeietorul acestei 
clasificări este celebrul fizician Landau. Ne-am alăturat şi noi 
mișcării, ba i-am îmbogăţit și terminologia: tipului „făţoşist“ 
noi îi zicem „mutroman“. „Mutromanul“ este cel pentru care 
calitatea principală a unui om o reprezintă aspectul lui exterior. 
Expresia lui aparentă. „Sufletistul“ consideră, din contră, că omul 
trebuie să aibă în primul rînd un suflet bogat. 

În ceea ce mă privește, nu mă alătur nici uneia dintre aceste 
categorii. Mie îmi plac persoanele care mă plac și ele pe mine. 
Dacă se întîmplă cîndva să plac cuiva, omul respectiv mi se 
pare a fi şi deștept, și frumos. 

În ultimă instanţă, fiecare om se iubeşte pe sine. Pe sine în 
sinea lui, şi reflectat în alții. Treaba nu-i deloc de condamnat. 
Într-adevăr, cu cît se poartă mai frumos omul cu sine, cu atît 
mai frumos se va purta şi cu alţii. 

În afara categoriilor de „sufletişti“ și „mutromani“, ne mai 
împărțim şi în alte două categorii, pe care le-am denumit „so- 
fişti“ și „igorevişti“. 


99 


Întemeietorul „igorevismului“ este Igor Korneev. 

Băiatul ăsta se specializează în domeniul hăinuţelor pentru 
copii, dar mai mult decît orice pe lume îi place să facă excursii, 
să doarmă în corturi și să facă ciorbă de peşte într-un ceaun 
afumat. Nici în treaba asta nu-i nimic rău. Cînd pleacă în ex- 
cursie însă, Igor îşi pune pe el o cămaşă dintr-acelea cadrilate, 
da: care e gata să se desfacă în bucăţi de veche ce e, cortul îi este 
plin de şupirle și pinze de păianjen, iar ceaunul și cănile de ta- 
blă pe care le ia cu el arată în așa hal, ca și cînd ar fi încercat 
cineva, jucîndu-se, să răsucească din ele frînghii. 

„Igorevismul“ este, ca să zic aşa, o maximă simplificare exte- 
rioară, menită să ofere o maximă libertate interioară. E un fel 
de variantă a principiului ce-i guvernează pe hippies, dar în timp 
ce un hippy e jegos că aşa vrea el să fie, Igor arată astfel fără 
nici o intenţie prestabilită. Pur şi simplu nu se uită nici cu ce 
mănîncă, nici pe ce doarme. Așa cum o face, de exemplu, un cîine 
sau o pisică. Sau aşa cum o făcea, probabil, omul de Neanderthal. 
Realizările la care a ajuns omenirea în decursul mileniilor îl lasă 
pe Igor cu totul rage i 

„Sofismul“ îşi datorează existenţa Sofkăi Medvedeva, sora 
lui Alexandr. 

Într-o zi, Sofka a avut o criză de apendicită. Simţind du- 
rerea, s-a culcat pe divan și a început să şi-o asculte. Durerea 
creştea întruna. La un moment dat, a ajuns de nesuportat, apoi 
s-a preschimbat într-una confuză, iar Sofka s-a pomenit într-o 
stare confuză și ea, ceva între delir şi pierdere: cunoștinței. S-a 
constatat mai tirziu că i se perforase apendicul. În medicină treaba 
asta se cheamă peritonită. 

Cînd am venit la Sofka, la spital, am întrebat-o: 

— De ce n-ai chemat medicul de la bun începur? 

— Păi ăsta mi-ar fi intrat încălțat în casă, mi-a răspuns 
Sofka. 

Stind atunci pe divan, îl şi văzuse, de bună seamă, pe me- 
dic cum intră direct în odaie, fără să se descalțe, ba poate chiar 
fără să se şteargă pe picioare. Pe urmă, cum se duce la baie ca să 
se spele pe mîini, lăsînd, desigur, pe săpun mai multe dîre mur- 
dare. După aceea omul avea să-și ducă mîinile ude spre prosop 
şi să picure apă pe jos. Sfiindu-te, nu te-ai fi apucat să ștergi par- 
doseala chiar în faţa lui, stropii s-ar fi uscat şi, în felul ăsta, 
aveai să fii nevoită după aceea să le răzuieşti. În fine, ştergîndu-se 
cu prosopul pe mîini, medicul l-ar fi mișcat din loc. Păi mai 
bine să fi murit ea, Sofka, cu zile, decît să fi îndurat o asemenea 
batjocură la adresa maiestăţii-sale Curăţenia. 


100 


Și, într-adevăr, a fost cît pe ce să dea ortul popii. 

În apartamentul ei domneşte o curăţenie sterilă, ca într-o 
sală de operaţie. Pe orice om care îi calcă pragul ea nu-l privește 
ca pe o personalitate, ca pe un exemplar uman produs de na- 
tură, ci doar ca pe un izvor de necurăţenie, 

Cînd se apucă să tivească o rochie, capeţi impresia că fîşia 
respectivă de material nu este prinsă cu aţă, ci se menţine astfel 
de la sine, printr-o proprie forţă de atracţie. 

Meșterul nostru ne-o dă pe Sofka de exemplu şi ne îndeamnă 
să învăţăm de la ea. Sofismul însă e o trăsătură de caracter pe 
care omul trebuie s-o aibă din naştere ; să înveţi așa ceva e cu 
neputinţă... 

Poate că în neamul Sofkăi, cel din parte: mamei, vor fi 
existat niscaiva ţigani spanioli care au dus veacuri de-a rîndul o 
viaţă nomadă în maniera igoreviștilor, astfel încît sofismul a avut 
a gestație îndelungată, traversînd mai multe generaţii și abia în 
persoana Sofkăi a căpătat o expresie plenară. 

S-ar mai putea presupune, de asemenea, că un fenomen sur- 
prinzător ca acesta constituie rezultatul amestecului de sînge ru- 
sesc cu cel spaniol. Ori, poate, o expresie deosebită a talentului: 
dacă Alexandr a ajuns cîntăreţ, Sofka a devenit un veritabil geniu 
al esteticii în domeniul confortului. 

S-ar mai' putea presupune Şi că... 

În ceea ce mă privește, mă aflu pe o poziţie de mijloc : între 
sofism şi igorevism. Important pentru mine nu este unde mă 
găsesc, ci cu cine mă aflu în preajmă. Numai un om îl poate îm- 
bogăţi sufletește pe altul. Numai un om îţi poate aprinde sufletul. 


Între timp, obrazul meu e gata. Arăt acum de parcă abia 
. A 
m-aş fi întors de pe litoralul Crimeii sau al Caucazului. Genele 
mele zgîriic peretele din partea opusă a camerei. Părul mi se aş- 
terne ca o pînză continuă și lucioasă. 
Mă privesc în oglindă şi rostesc lungind vorbele : 
— Penelopa... Melpomena... 


Nu ştiu precis cine sînt cucoanele astea. Am impresia că Mel- 
pomena era protectoarea muzelor, iar Penelopa — soţia credin- 
cioasă a lui Odiseu, cel cu peregrinările. De fapt, nu-i vorba acum 
de vremea în care au trăit ele și dacă au existat într-adevăr, E 
vorba de numele lor : nişte nume lungi, stranii şi. cam sălbatice, 
aşa cum îmi este și obrazul cel neunitar, așa cum îmi sînt și stă- 
rile sufletești. 

— Penelopa... Melpomena... 


În cele din urmă, oftez şi gîndesc mai simplu. 


101 


„O, Doamne ! îmi zic. Nu e cazul, totuși, să fii o fată prea 
cumsecade. Trebuie, totuși, să laşi măcar un pic de dorit.“ 


Restaurantul era socotit chinezesc, însă muzica de acolo s-a 
dovedit a fi pe deplin europeană. 

Pe o estradă se adunaseră şase muzicanți pletoși. Aveai im- 
presia că nu veniseră acolo la ja Ci ca să se amuze copios, 
comunicînd veselia lor și celor din jur. 

— Fain agrement ! zise Alexandr. 

— Poftim? l-am privit eu mirată, părîndu-mi-se că mi-a 
vorbit în spaniolă. 

— Ascultă, îmi traduse el, și înceartă să te distrezi. 

Eu nu pot „să încerc“ a mă distra, dar, pentru orice even- 
tualitate, dau din cap. 

Chiar lingă mine se află cotul lui Alexandr și profilul lui cu 
o urechiuşă bine proporţionată. Îl privesc ca pe o persoană ado- 
rată de Sofka, și sentimentul mă umple de duioșie și tristeţe. 

— Cum te cheamă? 

Se apleacă spre mine. Are o expresie de parcă mi-aşi fi frac- 
turat piciorul şi-acum i-aş cere ajutor, iar el s-ar apleca cu o 
imensă compasiune, cu o atenţie dee faţă de apelul meu şi 
cu o fierbinte dorință de a-i răspunde pe loc. E jenat, pesemne, 
de faptul că mi-a cerut să-i fiu complice şi mă priveşte astfel toc- 
mai din această pricină. 

— Cum te cheamă în spaniolă ? 

— Alejandro. 

— Dar mai pe scurt? 

— Sacha. În limba spaniolă nu există sunetul „ş“. 

La drept vorbind, de ce mi-o fi cerut el să-i fiu complice ? 
Păi pentru că reprezint pentru el o persoană îndeajuns de apro- 
piată ca să-mi fi putut solicita un asemenea serviciu şi, totodată, 
indeajuns de străină pentru ca acest serviciu să rămînă între noi, 
ca un obstacol, pe viitor. 

— Spune-mi ceva pe limba ta. 

Cîteva clipe rămîne tăcut, întrebîndu-se, pesemne, cam ce 
ar putea să-mi spună. Pe urmă începe să vorbească. Vorbirea lui 
nu cuprinde, într-adevăr, nici un „ş“. Cuvintele i se revarsă, i se 
lovesc de dinţi, ricoşează, și ţi se pare că nu iau naștere în adîn- 
cul gitlejului, ci undeva între dinţi și buze. 

I-am privit chipul şi-am priceput că vorbirea îi seamănă per- 
fect cu propriii ochi și obraji. 

— Ce mi-ai spus? Vreau să-mi traduci... 

La masa noastră veni ospătarul. 


102 


Alexandr comandă aproape întreg meniul, de sus pină jos. 
Am priceput că este un om care dă dovadă de largheţe. Într-o 
asemenea largheţe însă, încap de toate. Şi bune, şi rele. 

A apărut, în sfîrșit, şi perechea. 

Ea se dovedi să fie o blondă înaltă, mlădioasă și zîmbăreaţă, 
cu pletele numai mătase zburătoare. Colţurile gurii şi ale ochilor 
îi erau săltate în sus și păreau, la rîndul lor, gata să zboare. 

El mi s-a părut a fi un tip simpatic, însă niţel cam răpănos. 
Unul din tagma igoreviştilor. 

Ea mă salută dînd din cap, cu o expresie fericită aşternută 
pe chip, apoi, cu aceeași expresie, îl privi ţintă pe Alexandr. 

— Faceţi cunoştinţă, ni-l prezentă pe bărbatu-său. 

La rîndul lui, Alexandr mă prezentă pe mine. Tuspatru ne 
întinserăm mîinile și ne rostirăm numele : Lilea, Slavik, Alexandr, 
Veronica. i 

— Numele Veronica se pronunță cu accentul pe „0“, mă 
corectă Slavik. Derivă de la denumirea oraşului Verona. 

— De unde ştii treaba asta? îl privi cu mirare Lilea. El se 
uită la ea și se cercetară astfel cîteva clipe. Pesemne că la ei 
procesul cunoaşterii reciproce încă nu se încheiase. 

Rostind consoanele, Lilea îşi alătură buzele cu o expresie na- 
ivă şi mişcătoare, iar ochii îi avea deschişi doar spre a se mira şi 
a lua cunoștință de binele din lume. Înfăţişarea ei părea că exer- 
cită o vrajă : mă uitam la ea așa cum s-ar uita un şarpe la fluierul 
îmblînzitorului. 

— Eşti elevă ? mă întrebă ea la un moment dat. 

— Sint croitoreasă, i-am răspuns. 

Ar fi trebuit s-o întreb și eu cu ce se ocupă. Dar n-am în- 
trebat-o. 

— Am fost invitată la Moscova, să particip la concursul „Alo, 
sîntem în căutare de talente“. 

Acum, ar fi trebuit să-i pun o întrebare legată de talentul 
ei, însă m-am abținut și de astă dată. Dar dacă nu i s-a găsit așa 
ceva ?... 

— Am avut un repertoriu prost ales, îmi zise. 

— Pur şi simplu, nu ştii să cînţi, interveni soţul. 

— Bineinţeles ! Tu nu-mi găseşti niciodată nici un fel de ca- 
lităţi. După tine, oricare altă femeie imi e superioară. 

— Ei, nici chiar aşa, ripostă Alexandr, deși ar fi trebuit s-o 
facă soţul. 

— De cîntat nu ştie să cînte aia, venită din Kazan. E o 
isterică şi nimic mai mult, zise, aferată, Lilea. Pur și simplu, a 
avut un repertoriu bine ales. 


103 


— Înseamnă că a plăcut întregului juriu, spuse cu diplomaţie 
Alexandr. 

Veni ospătarul şi umplu masa cu bunătăţi. Alexandr îmi puse 
pe farfurie un aperitiv chinezesc: niște ouă verzi, alterate după 
cine ştie ce procedeu chinezesc, cu o garnitură de rîme. 

— Astea au calorii sută la sută, mă lămuri el. 

Slavik turnă votca în păhărele. Ni le ridicarăm cu toţii şi 
ne unirăm privirile : ochii zburători ai Lilei, ochii de spaniol ai 
lui Alexandr, ochii mei neodihniţi, precum şi cei indiferenți ai 
lui Slavik, acoperiţi de scrumul unei plictisite politeţi. 

— În cinstea faptului că ne-am cunoscut, preciză Lilea. 

Băurăm cu toţii în tăcere. 

Gustul oului alterat era, într-adevăr, de ou alterat. Rimele 
cu sos de soia miroseau a baltă. 

Alexandr începu să-i vorbească lui Slavik despre jurii, con- 
cursuri, talente şi despre interdependența care există între aceste 
trei noţiuni. Vorbea cu patos, dar şi cu un uşor aer de căciu- 
leală, ca și cînd ar fi încercat să se justifice el pentru insuccesul 
Lilei. Slavik îl asculta tăcut, cu atenţie şi delicateţe. Părea că nu 
ţine seama nici de căciuleala lui Alexia, nici de natura proble- 
melor referitoare la concurs, ci numai de natura lui Alexandr 
însuşi, afişind faţă de acesta o politicoasă îngăduinţă. 

Lilea se uita primprejur cu o expresie naivă şi distrată. 

Eu şedeam nemișcată, îndeplinindu-mi cu corectitudine rolul 
de „paravan“. 

Omul pe care îl iei cu tine ca să salvezi aparențele se nu- 
meşte „paravan“... 

Eu eram, așadar, paravanul lui Alexandr, iar Slavik — pa- 
ravanul Lilei. Mai bine zis, nu paravan, ci umbrelă. O umbrelă 
pe care Lilea o păstrează la ea pentru caz de ploaie sau arșiţă. 
Pe vreme frumoasă, o pliază, de bună seamă, ȘI şi-o vîră în po- 
șetă. Aleargă prin viaţă cu umbrela în mînă, încercînd să-şi gă- 
sească un cămin statornic. 

La masa noastră veni un măgădău și o invită pe Lilea la dans. 

Ea se ridică de la masă, dar nu dintr-o dată. Mai întîi își 
îndreptă spatele şi îşi mişcă talia, de parcă şi-ar fi deşurubat-o din 
şolduri. Abia după aceea se ridică şi porni prin sală. 

Toţi bărbaţii care şedeau la mese încetară să mestece și în- 
cepură să-i trimită în urmă şi în întîmpinare fluide puternice. 
Aerul se făcu dens de atitea fluide, şi ea merse încet, desfăcîndu- 
le cu mîinile, cu umerii şi cu genunchii. Mişcările îi deveniseră 
lente şi elastice, ca ale unei pisici. 


104 


Slavik privea cu indiferenţă în urma ei, iar Alexandr își puse 
brayul pe spătarul scaunului meu, ca şi cînd ar fi „spus : tu ai ce-i 
al tău, eu am ce-i al meu şi de ceea ce-i al tău n-am nevoie. 

Muzicanţii se înveseliră şi începură să bocăne ca nişte smin- 
tiți. Toată lumea porni să salte, săltă şi Xlăgădăul, şi numai Lilea 
rămase nemişcată, cu ochii plecaţi, ca şi cînd ar fi stat să ab- 
soarbă în ea ritmul muzicii. 

În cele din urmă, ritmul îi pătrunse în trup, căpătînd prio- 
ritate faţă de propria ei fiinţă. Lilea își înălță braţele deasupra 
capului, cît erau ele de lungi, de parcă și-ar fi expus privirilor 
întreg trupul dumnezeiesc şi totodată parcă s-ar fi scuzat: ier- 
taţi-mă, zău, că sint atît de frumoasă, dar așa a fost să fie. Un 
timp nu făcu decit să tresară, înălțată pe picioarele ei lungi, apoi 
păru că depăşeşte brusc un hotar invizibil dinăuntrul ei și se avîntă, 
minată de i inspiraţie. 

Dacă ai sta să consideri dansul ca pe un mijloc de exprimare 
al propriei tale personalităţi, pe cel al Lilei ai fi putut să-l desci- 
frezi cam aşa : eu, viață dragă, iau totul de la tine. Iau de la tine 
totul şi îți dau totul. Nu-mi opresc nimic. Iert totul şi mă răzbun 
pentru tot. Am să calc peste cei doborîţi și-am să accept să fiu 
la rîndu-mi victimă și să simt gheata altcuiva pe obrazul meu... 

— Gata, a apucat-o, rosti Slavik pe un ton din cele mai obiș- 
nuite, fără vreo nuanţă admirativă, dar şi fără iritare în glas. Pe- 
semne că de trupul acesta dumnezeiesc şi de această inspiraţie 
divină a avut timpul să se plictisească pînă peste urechi. 

— E foarte frumoasă, i-am spus eu. 

— Zău? se miră Slavik. Acolo unde locuim noi sînt în vi- 
goare alte criterii estetice. 

— Da: unde locuiţi ? 

— În regiunea Murmansk. Comuna Karacearovo. 

— Serios ? nu l-am crezut eu. 

— Foarte serios, zîmbi Slavik. Avea un zîmbet şters. 

— Da” cu ce vă ocupați? 

— Eu sînt medic, zise Slavik, iar Lilea e laborantă. I-am 
fost şef, ba încă unul mare. 

— Ce face o laborantă ? l-am mai întrebat. 


— Analize. 

— Din care? 

— Siînge, urină etcetera. 

— Lilea are de a face cu urina ?! m-am mirat eu. 


—- În asemenea cazuri, urina trebuie privită ca un material 
de studiu, zise Slavik. 


105 


Lilea reveni, însoţită de Măgădău. Izbucneau din ea mici je- 
turi de fericire, iar colțurile ocbilor şi ale gurii amenințau să-i 
zboare cu totul de pe obraz. 

— Mi-e cald, se plinse ea, veselă nevoie mare. 

— Nu-i nimic. Emoţiile pozitive sînt ca și oxigenul: acce- 
lerează procesele de oxidare. 

L-am privit pe Alexandr și-am înţeles că pentru el orice 
bucurie a vieţii și orice fenomen al naturii nu există într-un mod 
de sine stătător, aşa cum sînt ele, ci îndeplinesc toate cîte un rol 
de serviciu şi toate sînt puse în serviciul lui, al lui Alexandr. 

Muzica e pentru pet agrement. Miîncarea — o anumită 
cantitate de calorii. Bucuria — o seamă de emoţii pozitive. Și în 
clipa aceea am simțit pe neașteptate o vie dorință de a mă vedea 
în cortul lui Igor Korneev. De-a sta acolo liniștită, cu ochii la 
stele, mîngîind o gingaşă şopîrlă cu pielița ca malachitul. 

Alexandr turnă votcă în păhărele. 

— De aici vei începe să cucereşti Moscova, îi declară el 
Lilei. 

— Da' la ce bun s-o cucereşti ? îl întrebă Slavik. 

— Păi altceva ce să faci ? făcu Alexandr. 

— Câte nu-s de făcut pe lumea asta? 

— Tu judeci ca un bătrîn, zise Lilea. 

— Bătriînii sînt mai inţelepţi decît tinerii, ripostă Slavik. 

— Bătriînii sînt mai vîrstnici decît cei tineri, zise Alexandr. 
Eu, de pildă, am să fiu bătrîn numai atunci cînd am să îmbătri- 
nesc. Acum însă am treizeci de ani și n-am să mor niciodată. 

— Cum adică, n-ai să mori ? l-am întrebat eu. 

— Aşa. N-am să vreau. 

— Şi totuşi ai să mori. 

— Ba nu. Am să apelez la toate forţele de rezervă ale orga- 
nismului și-am să rămîn în viaţă. 

M-am uitat la el cu un fior mistic. 

— Să bem ! ne aduse el aminte. 

Băurăm cu toţii votca străvezie, arzătoare și ne concentrarăm 
asupra mîncării. 

— Cînd Leonardo da Vinci venise să se angajeze în serviciul 
unui demnitar, i-a spus cam aşa: „Eu mă pricep să construiesc 
avioane și să pictez mai bine decît oricare altul“, rosti Alexandr. 

— Pe vremea aceea nu existau avioane, preciză Slavik. 


— Mă rog. Aparate de zburat. Nu despre asta e vorba. Ci 
de faptul că Leonardo îşi cunoştea foarte bine posibilităţile. Vreau 
să spun că și fiecare dintre noi trebuie să ni le cunoaştem tot atît 


106 


de bine, lucru ce nu are nici o legătură nici cu modestia, nici cu 
lăudăroşenia. 

Lilea asculta, sorbindu-l cu ochii ei albaștri, neliniştiţi. 

— Acum, eu cînt mai bine decît mulți alţii, dar în curînd 
am să cînt mai bine decît toţi, își continuă Alexandr monologul, 
trecînd de la Leonardo la el însuşi. Iar dacă o să apară cineva 
care o să cînte mai bine decît mine, am să mă las de estradă 
şi-am să fac altceva. 

— Aparate de zburat, i-am sugerat eu. 

— Exact. Aparate de zburat. Am să inventez un avion care 
n-o să sufere niciodată avarii. Ce-i drept, n-o să poată nici ateriza, 
dar nici n-o să se prăbușească vreodată. Și-atunci omenirea o 
să-mi înalțe un monument. 

— Da' la ce-ţi trebuie monument? îl întrebă Slavik. 

— Dumneata n-ai vrea să ţi se ridice unul? 

— Un monument? Nu, n-aş vrea. Sint adeptul micilor 
bucurii cotidiene. 

— Asta, pentru că nu eşti capabil de realizări măreţe, in- 
terveni Lilea. 

— S-ar putea, spuse calm Slavik. 

— Mă aflam odată peste hotare. Acolo, ca să câştige şi ei un 
ban, nişte înotători săreau de pe o stincă în apele unui golf. 
Numai că, plonjind în apă, trebuiau să ocolească în zborul lor 
un colț de stîncă. Pricepi ? îşi întoarse Alexandr spre mine chipul 
îmbujorat. Nu doar să cadă direct în apă, ci să-și dirijeze în așa 
fel trupul în aer, încît să nu se izbească de colţul acela. Și ce cre- 
deți ? M-am cățărat și eu pe stîncă și-am sărit. Şi-am ocolit şi 
eu colțul. E drept, chiar în ziua aceea am fost urcat în avion şi 
trimis acasă. 

M-am uitat la Alexandr. După cum îi arăta chipul, am înţeles 
că se află şi acum acolo, în virful stîncii. 

— Ştiţi de ce am sărit? 

— Ca să-ţi verifici posibilităţile, am presupus eu. 

— Pentru că în jur era lume multă, zise Slavik. 


— Exact, confirmă Alexandr. Opinia altora contează pentru 
mine enorm. Aș putea să și mor de faţă cu toată lumea. Să fiu 
urcat pe eșafod și să mi se taie capul, cu condiţia ca piaţa să fie 
plină de lume. 

Veni ospătarul și începu să strîngă de pe masă farfuriile 
goale. Alexandr îl fixă cu privirea și mi-am da t seama că ar fi 
vrut ca omul să nu plece. I-ar fi plăcut să mai rămînă ca să-l 
asculte şi acesta ce spune. Căci noi, cei trei, nu eram pentru el 


107 


numai Lilea, Slavik şi cu mine. Eram auditoriul. Şi cu cât ar fi 
fost auditoriul mai numeros, cu atît el, Alexandr, s-ar fi simţit 
mai bine. 

Băiatul ăsta era atît de plin de propria lui persoană, încît 
voia să împartă din ea și altora. 

Eu însă, cum spuneam, nu sînt în nici un fel. Nu am, aşadar, 
nimic din care să pot oferi altora. Ce-i drept, pot să adun, de 
exemplu, o grămadă de haine vechi şi să le pun petice în formă 
de frunzuliță sau inimioară. 

Acum, Lilea se duse să danseze cu soţul ei, iar eu am înţeles 
lin:pede : atît popasul lui Slavik la restaurant, cît și dansul lui de 
acum nu indicau decit faptul că ajunsese încălecat de situaţie. 

Un paravan înseamnă totuși o complicitate la un act de tră- 
dare. Slavik ajunsese complice la trădarea propriei sale persoane. 

— Chiar ai putea să inventezi un aparat de zburat? l-am în- 
trebat pe Alexandr. 

— Aş putea, răspunse el cu simplitate. Îmi reuşeşte orice 
m-aș apuca să fac. Pînă şi de stopat stopez mai bine decît soru- 
mea. La mine n-ai să observi unde-i stofă stopată şi unde nu e. 

—- Da’ de ce ești tu așa ? 

— Pentru că viaţa mi se pare un lucru foarte interesant. 

Lilea și Slavik reveniră la masă înainte ca dansul să se fi is- 
prăvit. Aflarăm că Slavik uitase să ia de la gazda lor cheile şi, 
ca atare, gazda nu se va putea duce la culcare. Ori s-a şi culcat 
şi va fi nevoită să se scoale, ca să le deschidă ușa. 

Lilea privea tăcută în gol. În ochi îi încremenise o expresie 
de animal încolțit. 

Există oameni-pisici, există şi oameni-cîini. Lilea nu era nici 
cîine, nici pisică. Aparţinea unei specii pe care n-o cunoșteam. 

— Eu nu m-am umilit niciodată, în faţa nimănui, zise, fixîn- 
du-mă pe mine. Nici nu ştiu ce înseamnă așa ceva. Tăcu brusc, 
parcă scoasă din priză. Eu sînt un om foarte mîndru. Tăcu din 
nou. Gazda mea însă e un fel de vacă sacră, căreia îi este permis 
totul. Ei totul, iar mie nimic. Îi spusesem clar lui bărbatu-meu: 
vezi, să nu uiţi cheile ! 

Tăcu iar, cu ciudă, și am văzut-o că plinge. Plînge anevoie, 
cu furie reţinută, ascunzindu-și-o în dosul cuvintelor şi al chipului: 
încremenit. 

Plingea pentru că nu reușise la concurs şi trebuia acum să 
revină în orbita micilor bucurii cotidiene. Să cerceteze urină la 
microscop şi s-o considere drept material de studiu. Ar fi dorit 


însă atît de mult să plonjeze cu capul în jos de pe-o stîncă! 


108 


În clipa aceea mi-a venit să-i zic: „Tot sărind așa, chiar 
dacă n-ai să-ţi rupi gâtul, într-un tîrziu ai să oboseşti. lar atunci 
cînd omul oboseşte, nu-l mai interesează cîtuși de puţin dacă se 
uită cineva la el sau nu“. 

Ospătarul ne aduse o mîncare gătită, care se numea „trepang 
cu sos“. Mîncarea n-avea nici un gust: parcă era orez fiert, fără 
sare. 

Pesemne că trepangul fusese preparat greșit, ori era congelat 
peste măsură. 

— Nu te necăji, i-am spus. Și să nu-ţi fie teamă de gazdă. 
Cel mai important lucru e să nu depinzi de părerea nimănui. 

Muzicanţii de pe estradă îşi ieșeau frumos din miri. 

Solistul vocal, cu plete lungi şi grațios ca o femeie, tresărea 
din tot trupul şi își slobozea cîntarea în cîte un strigăt răzle, de 
parcă ar fi emis nişte semnale de pe un tărîm numai de el ştiut. 

— Haid=m ! îmi propuse Alexandr să dansăm. 

Mi-am plimbat ochii peste masa de oameni care se legăna în 
semiobscuritate, cuprinsă de morbul veseliei. Veselia lor mi se 
păru însă nenaturală, crispată, ca înaintea unei calamităţi : a unui 
război sau a unei epidemii de ciumă. 

În timp ce ne strecuram printre mese, solistul tăcu, apoi în- 
cepu să fredoneze un cîntec lent. Muzicanţii se domoliră şi căpă- 
tară un aer languros. 

Alexandr mă îmbrăţișă, închise ochii şi își lipi obrazul de al 
meu, încercînd parcă să scape şi el de război şi de ciumă. 

Eu n-am închis ochii. Dimpotrivă, i-am deschis mai larg şi 
mi-am dat seama că nu eram eu cea pe care o îmbrăţișase. Şi mi 
s-a părut atunci că nimeni nu dansează, de fapt, cu partenerul 
său, că cei la care mă uit sînt dezbinaţi cu toţii, şi doar se prefac 
că sînt cuprinși de veselie. 

În jurul meu pluteau îmbrăţişaţi trădători şi complici, iar 
şuvoiul lent al muzicii venea de pe tărîmul ce se cheamă „Răs- 
plată“. 

Am făcut un pas înapoi şi mi-am eliberat umerii din îm- 
brăţișare. 

Alexandr își reveni și mă privi nedumerit. 

— Vin îndată, i-am spus. 

— Să te conduc? mă întrebă el. 

— Nu. Mă descurc eu. 

M-am îndreptat spre garderobă, dar, ajunsă acolo, mi-am 
dat seama că fisa cu numărul o uitasem la Alexandr. 

Dacă m-aş fi întors să i-o cer, m-ar fi întrebat: 

— De ce vrei să pleci ? 


109 


— M-aţi plictisit, i-aş fi răspuns. 

— Cum așa ? Dece? 

— Pentru că eu nu sînt cal. Eu sînt Penelopa. 

— Nu pricep nimic, ar fi spus Alexandr. 

— Nu pricepi pentru că vorbim limbi diferite. 

Garderobierul mă privea, în aşteptare. 

— La revedere, i-am spus şi m-am dus spre ușă. 

Pe urmă am ieşit în stradă. 

Împrejurul meu era o iarnă frumoasă, existînd ca atare, ne- 
depinzind nici de Alexandr, nici de alți oameni, oricît de talen- 
taţi ar fi fost ei. Părea că fulgii nu cad, ci stau locului, abia le- 
gănîndu-se prin văzduh... 

Deasupra mea se boltise umbrela cea veșnică — cerul. Şi 
părea că cineva mare şi bun mă priveşte lung şi ţine seamă de 
mine. 

Bluza mea de dantelă încetase să mai reţină căldură și tempe- 
ratura trupului meu ajunsese egală cu cea a aerului. Am inspirat 
adînc și am luat-o la goană de-a lungul străzii, tăind cu pieptul 
aerul geros şi simțind în picioare o îmbucurătoare putere. 

Rarii trecători se opreau privindu-mă cu mirare : îşi închi- 
puiau, pesemne, că fug de cineva sau încerc să ajung pe cineva 
din urmă. 

De fapt, asta şi făceam. 

Miine am să revin la atelier şi am să le spun fetelor: 

— Aseară am fost cu Alexandr Medvedev la restaurant și am 
mîncat trepang. 

Alexandr Medevedev însă nu se aflase acolo cu mine. 

De aceea am să le spun cam așa : 

— Aseară am fost la restaurantul chinezesc şi-am mîncat 
trepang. 

Trepangul însă n-a fost trepang. 

Și-atunci, ce-am făcut eu oare la restaurantul chinezesc ? 


Așa, dintr-o dată, nu poți să rezolvi nimic 


Fedkin se trezi într-o noapte cu senzaţia că-i un prost. 

Din somn te trezeşte uneori durerea de dinţi sau cineva care 
îți răcneşte brusc la ureche. Lui Fedkin nu i-a răcnit nimeni la 
ureche, iar dinţii n-ar fi putut să-l doară, întrucît purta proteză. 
Simţi pur şi simplu că-i un prost. Și nu doar în momentul acela, 
ci în general. 

Rămase culcat, amintindu-și tot soiul de aluzii făcute pe 
seama lui de către tot soiul de persoane. De obicei, nu ţinea 
seama de aceste aluzii și nu-şi concentra atenţia asupra lor, în- 
trucît nu credea că e prost şi ştia că cei Care solicită cite ceva 
îi înjură totdeauna pe cei de la care solicită. 

Privi lung în tavan. Tavanul era alb ca o coală de hîrtie : îl 
văruia Chiar el de două ori pe lună. Căci mai mult decît orice 
altceva îi plăcea să văruiască tavane: să stea pe cîte un obiect 
mai înalt și să vînture deasupra capului bidineaua — cînd încolo, 
cînd încoace. 

Îşi privi acum opera cu un sentiment de tristeţe elegiacă. 

Între timp, afară se făcu ziuă. 

Ziuă se făcu şi pentru cei proşti, şi pentru cei deştepţi. Fed- 
kin deschise un ochi de geam, se înălță în vîrfuri și ridică bra- 
jele. Asta însemna că trage aer în piept. Era vorba de obișnuita 
lui gimnastică de dimineaţă. 

După aceea se spălă pe ochi, se aşeză la masă, iar nevastă-sa 
îi aduse micul dejun. Micul dejun îl ia de obicei toată lumea: şi 
cei proşti, şi cei desteni. Nevastă, de asemenea, are tot omul. Ba 
uneori se întîmplă ca un prost să aibă o nevastă deşteaptă, iar un 
deştept o nevastă proastă. | 

Nevasta lui Fedkin nu era prea deşteaptă, dar în nici un caz 
nu era proastă. Acum, umbla de colo-colo, prin bucătărie. Părul 
îl avea strîns la spate într-o mică coadă de cal și prins cu un cer- 
culeț de gumă de A o sticluță de medicamente. 

Fedkin îi privi coada de cal şi simţi că-l mustră conştiinţa. 

„— Ascultă, Zina, i se adresă apoi. Rău ai făcut odinioară că 
te-ai măritat cu mine... 

— De ce ? se miră Zina şi se uită la Fedkin. 

— Pentru că sînt un prost. 

— Foarte bine, zise Zina. 

— Cum să fie foarte bine ? n-o înţelese Fedkin. 


a 


111 


— Aşa. Sînt mai liniștită... 

Se deschise uşa și în bucătărie intră Lina, fata lui Fedkin. 
Prenumele întreg îi era Lionella : i-l pusese chiar el. Părul fetei 
era bălai şi lung, genele, şi ele, bălaie şi lungi. 

— Tăticule, zise Lina. Vreau să mă duc la teatrul ţigănesc. 

— Du-te. 

— Ba nu: eu vreau să mă angajez acolo. După ce iau exa- 
menul de maturitate. Să joc, adică, în pie:e. 

— În care piese ? 

— Ei na... în Care piese... În „Aza, ţiganca“, în „Biciul 
frînt“... 

— Bine, dar tu nu eşti țigancă. 

— Ei şi ? La teatrul ăsta nu-i nici un ţigan. 

— Dar unde-s ţiganii ? se miră nevasta lui Fedkin. 

— Umblă cu cortul, zise Lina. 

„E proastă, gîndi cu indiferență Fedkin. Leit tat-su...* 


Lucrul cel mai important în viață este să-ți defineşti cu pre- 
cizie vocaţia. Aceasta, ca să-ți poţi corela exigenţele cu capaci- 
tățile. 

Cînd Fedkin ieși în dimineaţa aceea în stradă, ştia totul des- 
pre el. Brusc, îl năpădi un sentiment de linişte şi nu-i mai veni 
să-şi grăbească pasul. Merse încet, trăgînd aer în piept și privind 
în jurul său. Dacă ar fi fost deştept, ar fi recitat chiar nişte ver- 
sur, ca de pilda: „Octombrie-a sosit, se scutură pădurea, cad 
ultimele frunze de pe golașul ram...“ Fedkin însă nu cunoştea 
poezia lui Pușkin, de aceea nu făcu decît să gîndească : „Ce bine 
e, Doamne...* 


În hol, în faţa biroului, pe niște scăunele roşii, împletite, 
şedeau mai mulţi inși, fumau, discutau între ei și dădeau cu ne- 
păsare din miîini. Veniseră aici şi în ziua aceea, ca să „urgenteze“ 
şi să „dea din coate“. Unii dintre ei dădeau din coate de vreo doi 
ani şi mai bine. În primul an se necăjeau, ba chiar se îmbolnă- 
veau pe fond nervos. Pe la începutul anului următor, se împăcau 
cu situaţia, ba chiar găseau că această situaţie incertă are hazul ei. 

"Fedkin n-avea secretară, de aceea lumea intra la el direct de 
pe hol. El îi trimitea la şefa lui, iar aceasta la şeful următor, mai 
important, care avea ușa dublă la birou, precum și o secretară. 
Ajuns acolo, solicitantul se-mpotmolea între cele două uşi și era 
trimis înapoi, la Fedkin. 'Ireaba asta semăna cu circuitul apei în 
natură : apa se evaporă, ajunge în cer, cade sub formă de ploaie 
la pămînt etc. 


112 


Cînd -în hol apăru Fedkin, toată lumea tăcu, şi el înţelese că 
pînă atunci cei de acolo discutaseră pe seama lui. 

De obicei, trecînd pe lingă solicitanţi spre biroul său, îşi în- 
creţea fruntea, își confecţiona o expresie împietrită a chipului și 
privea concentrat în gol. 

De astă dată însă, nu mai privi în gol, ci se opri şi-i întrebă 
pe cei din jur : 

— Aşteptaţi ? 

— Aşteptăm ! răspunseră în cor solicitanţii : şi cei veniţi să 
„urgenteze“, şi cei Veniţi să „dea din coate“. 

Fedkin intră în birou şi închise uşa după el, dar ea se des- 
chise din nou și înăuntru își viri capul un tînăr subţiratic și 
nervos, despre care Fedkin ştia că este fiul nu ştiu cui. Tînărul 
obişnuia să roadă chibrituri, iar gămăliile lor făceau ca degetele 
să-i fie totdeauna cafenii. 

— Bună dimineaţa, îi zise tînărul. Mă mai cunoaşteţi? 

— Bineînţeles, zise Fedkin. Cum vă numiţi ? 

— Lesin. 

— Al cui fiu sînteţi dumneavoastră ? 

— Al lui Lesin, răspunse fără ocol tînărul. 

Fedkin nu cunoştea pe nimeni cu acest nume, 

— Spuneți- -mi, Îi zise, vă pricepeţi să tălmăciţi visele? 

— Nu mă pricep. 

— Luaţi loc, vă rog. 

— Vă mulțumesc. Lesin se așeză pe-un scaun. Bunica spunea 
că cel care visează un vis urit trebuie să zică : „Ptiu, ptiu, ducă-se 
cu noaptea... 

— Ptuu, ptiu, ducă-se cu noaptea, repetă Fedkin. 

— Ei nu, acum e prea tirziu, zise tînărul. 

Fedkin rupse. o filă din calendar şi începu s-o vopsească tac- 
ticos cu cerneală. Avu impresia că văruieşte un tavan. 

Lesin se uita la el și aştepta un moment potrivit ca să des- 
chidă vorba despre ic pei sale. Fedkin însă cunoștea aceste 
probleme și n-avea nici un chef să vorbească despre ele. 

— Părinţii vă trăiesc? se interesă el în cele din urmă. 

— Sigur că da, se miră Lesin. 

— Foarte bine, zise Fedkin. Dar dumneavoastră nu vă e 
ruşine să nu lucraţi de doi ani de zile ? 

— Păi dacă nu mă lăsaţi... 

— Eu? 

— Cine altcineva ? Ca să încep să lucrez, trebuie să-mi sem- 
naţi hiîrtia aceea. Dumneavoastră de doi ani de zile nu vreţi să 
mi-o semnaţi, iar eu tot de doi ani vin aici Ca la serviciu, vă tot 


113 


zîmbesc întruna şi mă tot prefac că nu se întîmplă nimic deosebit. 
Dumneavoastră îmi sînteţi un adevărat dușman ! Ochii lui Lesin 
căpătară o privire severă. 

— Ba nu vă sînt dușman, îl corectă Fedkin. Eu nu sînt decît 
un prost. 

— Asta în ce sens ? făcu nedumerit Lesin. 

— Ca intelect. 

— Aha. Vă înţeleg. Lesin îl crezu pe loc, ceea ce îl făcu pe 
Fedkin să se simtă jignit. Eu vă înţeleg, repetă Lesin, dar şi dum- 
neavoastră trebuie să mă înţelegeţi pe mine. De doi ani de zile 
eu nu fac nimic. Dacă dumneavoastră sînteţi prost, de ce să-mi 
fie afectate mie interesele ? 

— N-aveţi decît să vă găsiţi o altă ocupaţie. 

— De ce să mă ocup de ceva care nu-mi place ? 

— Eu toată viața m-am ocupat de ceva care nu-mi place. 

— Şi sînteţi mulțumit ? 

Fedkin medită o clipă, apoi zise pe un ton dezamăgit: 

— Mă cam plictisesc... 

— Dar ce v-ar place să fiţi? 

— Zugrav. 

— Cred că asta e o treabă mecanică, făcu Lesin cu un ușor 
dispreţ. 

— Da! ia încearcă mata, se indignă Fedkin, ia încearcă mata 
să văruieşti un tavan. Sînt convins c-ai să-l faci numai dungi- 
dungi. Pe cînd eu, dacă vrei să ştii, am o bidinea adusă tocmai 
din Franţa... 

Fedkin se apucă să-i vorbească despre bidineaua franţuzească, 
iar relatarea îi fu din cele mai captivante. Lesin îl ascultă dînd 
din cap, apoi îl povăţui: 

— În cazul ăsta ar trebui să daţi totul naibii și să vă faceţi, 
într-adevăr, zugrav. 

— Pe cine să dau naibii? vru să se edifice Fedkin. 

— Pe toţi. 

— Nu pot. Pe nevastă-mea, de exemplu, nu pot s-o dau 
naibii. În tinereţe a avut o sumedenie de pretenţii, și totuşi s-a 
măritat cu mine. 

— Dacă vă iubeşte, are să vă înţeleagă. Chipul lui Lesin că- 
pătă pe dată o expresie tristă, şi glasul i se frînse. Probabil că pe 
el o anumită persoană nu izbutea să-l înțeleagă. 


— Nevastă-mea poate că are să mă înțeleagă... Dar cunoş- 
tinţele ? Ele au să-și dea seama imediat că nu sînt decît un prost. 
Din şef ce sînt, să ajung zugrav... 


114 


— Atunci faceţi în așa fel ca să fiți concediat... Chipurile, 
n-aţi făcut faţă... 

— N-are să mă concedieze nimeni, zise gînditor Fedkin. Că 
doar nu sînt nici hoț, nici beţiv... 

— Bine, dar să fii prost e şi asta o treabă serioasă! Lesin îşi 
ridică arătătorul. Cel prost şi serviabil mai crunt e ca duşmanul. 

— Eu nu sînt serviabil. Sînt indiferent. Nu, nu... Fedkin se 
necăji de-a binelea. Treaba asta n-o să meargă... 

— Atunci adresaţi-vă direct şefilor dumneavoastră, îl povă- 
țui din nou Lesin, care avea în acest domeniu o experienţă de 
netăgăduit. Spuneţi-le : uite aşa şi pe dincolo... Poate că au să vă 
ințeleagă... 


Şeful lui Fedkin era o femeie. La serviciu nu prea venea la 
oră fixă, de aceea era cam greu de găsit. 

Fedkin nu voia să amîne pe altă dată rezolvarea cazului său 
— Îi era teamă să nu se răzgîndească între timp — aşa încît se 
duse la şefă acasă. 

Intrînd, de regulă, în cîte un bloc, nu folosea liftul, ci urca 
scările pe jos. Citise undeva că scările blocurilor pot fi comparate 
cu costișele munţilor, iar escaladarea acestora din urmă ar între- 
ține sănătatea. Mai ştia totodată că un om care străbate pe jos 
cite 15 kilometri pe zi trăieşte cu 15 ani mai mult. Mai mult 
decît cine, nu izbutise să clarifice. 

Şefa locuia la etajul al şaselea. Lui Fedkin i se păru că face o 
ascensiune pe Elbrus, începu să respire după toate regulile alpi- 
nismului — trei trepte — o inspiraţie, patru trepte — o expira- 
ție — și, expirînd, îşi țuguia buzele. 

Uşa apartamentului în care locuia ṣefa nu se încuia niciodată. 
De după ușă, o auzi acum strigînd cu o voce de bas: 


—  Uită-te la tine în ce hal arăţi ! Sportivule! 

Fedkin intră neauzit în vestibul şi se opri. 

Omul la care ţipa şefa era soţul ei, un bătrînel mărunt, cu 
nasul mare. Sta în fața nevesti-si cu o cască pe cap şi cu jambiere 
în picioare, semănînd astfel cu Ali-Baba sau cu vreunul din cei 
patruzeci de hoţi ai acestuia. 

— Ania, dă-mi odată șurubelul, îi zicea încet. Trebuie să 
plec la moto-cros... 

— Tu ești pensionar! răcnea Ania. ]a-ţi o undiţă și du-te 
la pescuit ! 


1 Citat din fabula „Sihastrul şi ursul“ de I. A. Krilov. 


115 


— Ania, dă-mi şurubelul, zicea încet Ali-Baba. Altminteri 
divorțez. Fii atentă : număr pîn-la trei... Unu... Doi... 

Şefa scoase un şurub din buzunar şi-l zvirii pe dușumea. 
Șurubul se rostogoli sub divan. Ali-Baba se culcă pe burtă şi în- 
tinse mîna să-l caute. 

— Bună ziua, Anna Grigorievna, o salută politicos Fedkin. 

Şefa se răsuci pe călcîie, îl privi ţintă, apoi întoarse iar capul 
şi îi strigă lui bărbatu-său : 

— Scoală-te imediat ! Mă compromiţi în faţa colegilor ! 

— Doi și jumătate, mormăi stînd și-acum culcat Ali-Baba. 
Găsi apoi ce căuta, se ridică în picioare, îşi potrivi casca şi părăsi 
cu multă demnitate apartamentul. 

— De curînd a luat cupa la concursul raional, zise cu mîn- 
drie în glas ṣefa. 

Fedkin tăcu politicos. 

— Ia loc, îi zise ea. Ce te aduce pe la mine? 

— Vreau să plec din serviciu. 

:— Unde să pleci ? 

— Să lucrez ca zugrav. 

— De ce ca zugrav ? se miră șefa. 

— Pentru că-mi place să văruiesc tavane. Ba chiar o fac 
foarte bine. 

— Păi n-ai decît să-ți păstrezi postul în continuare, iar ta- 
vane să văruieşti în timpul liber. 

— Nu. Eu vreau să văruiesc multe tavane. Și nu vreau cì- 
tuși de puţin să-mi mai păstrez postul. 

-— Te-a supărat cineva ? 

— Nu. 

— Şi-atunci ? 

— Ştiţi, eu nu corespund... ca intelect... 

— Cine a spus treaba asta ? tresări şefa. 

— Nimeni. Mi-am dat seama chiar eu. 

— Demult ? 

— Nu. Astăzi. 


— Află atunci că eu o ştiu de cincisprezece ani, zise şefa 
şi se ridică în picioare. De cincisprezece ani, de cînd lucrezi la 
noi. Şi te-aş ruga foarte mult să nu spui nimănui că eşti prost şi 
nici să-ţi prezinţi demisia. Altminteri, proastă am să fiu consi- 
derată eu, şi nu dumneata. 

— Văd că vă gîndiţi numai la dumneavoastră! se supără 
Fedkin şi se ridică la rîndul lui de pe scaun. Vă gîndiţi numai la 
dumneavoastră cînd e vorba de-o cauză comună ! 


116 


— Cauza comună nu poate să sufere de pe urma unui prost, 
zise şefa. 


Fedkin reveni la serviciu și, fără să mai intre în biroul său, 

se duse la șeful cel mare. 

eful avea părul cărunt şi un chip frumos, însă era cam mă- 
runţel de statură. Semăna bine cu Napoleon Bonaparte și, vorbind 
despre el, lumea nu-i zicea Mihail Ivanovici, ci Michel. 

Michel ăsta era veşnic grăbit şi veșnic în întîrziere. Cînd in- 
tra cineva la el în birou, se ridica totdeauna de pe scaun și 
zîmbea. 

Sistemul lui Stanislavski prevede două feluri de atitudini: 
una de sus în jos şi alta de jos în sus. Cînd discută cu subalterni: 
săi, orice şef aplică o atitudine de sus în jos. Michel însă aplica 
o atitudine de egalitate, așa încît cei care intrau în birou se în- 
curcau deseori, nemaiştiind care dintre ei e şeful. 

— Bună ziua, Mihail Ivanovici, îl salută Fedkin. 

Michel se ridică în picioare şi-i zîmbi. 

— Spune-mi ce ai de spus, dar numai în trei cuvinte, îl 
avertiză. Nu am la dispoziţie decît un minut și jumătate. 

Fedkin ridică palma şi, îndoind cîte un deget, zise : 

— Sînt un prost. 

Rostise, într-advăr, numai trei cuvinte. 

— Mai departe... îi propuse Michel. 

— Asta-i tot. 

— Dacă îţi dai seama că eşti prost, înseamnă că nu mai eşti 
prost. 

Fedkin vru să riposteze, dar timpul pe care i-l acordase Mi- 
chel se isprăvi. 

— Gata ! zise acesta. Trebuie să decolez spre India ! 


Ieşind din biroul lui Michel, Fedkin se pomeni în biroul se- 
cretarei. leșind din biroul secretarei, se pomeni afară, pe coridor. 

Pornind încet de-a lungul coridorului, se gîndi cît de oribil 
sînt zugrăviți pereţii de aici, cît de neglijent e văruit tavanul. 
Dacă ai face însă toate acestea aşa cum trebuie, de bună seamă că 
atit şefii, cît și toţi care vin pe aici ar căpăta pe dată o altă dis- 
poziţie. Doar se știe că tot ce-i frumos îți schimbă dispoziţia cit 
ai clipi. Or, în cei cincisprezece ani irosiţi pe te miri ce, el, Fed- 
kin, ar fi putut să văruiască nenumărate tavane, ba chiar să-i mai 
înveţe şi pe alţii cum s-o facă. Aşa însă timpul a trecut. A trecut 
mai mult decît i-a mai rămas de-aici încolo. Nu întîmplător dec 
s-a trezit el astăzi în toiul nopții... 


117 


În hol, în fața unor mescioare joase, şedeau pe nişte scăunele 
roşii, împletite, mai mulți inși, discutînd între ei și dind cu nepă- 
sare din miini. Cînd Fedkin ajunse acolo, toată lumea tăcu. Își 
dădu seama că cei dimprejurul lui discutaseră despre el. 

Vru să treacă mai departe, spre biroul său, dar n-o făcu. Se 
aşeză şi el pe unul din scăunelele acelea roşii, împletite, şi se căută 
de țigări. 

— Ei?! exclamă cu vioiciune Lesin, care şedea în faţa lui. 
Le-ai spus ? Din nu se ştie ce cauză, nu mai folosi faţă de Fedkin 
pronumele de reverență. 

— Le-am spus... 

— Şi 2 săriră plini de compasiune ceilalți. 

Fedkin plesni din limbă a dezamăgire. Păru necăjit. 

— Aşa, dintr-o dată, nu poţi să rezolvi nimic, îi ziseră cei 
din jur. 

— Aşa, dintr-o dată, nu poţi să rezolvi nimic, confirmă şi 
Lesin. Dă şi dumneata din coate! 


S-a lăsat, surie, ceața... 


— Potriveşte-ţi bretonul ! porunci Irka. 

— Cum ? o întrebă cu un aer vinovat Nataşa. 

— Cum, cum... O, Doamne! se enervă Irka, se şterse pe 
miîini cu poala șorțului şi-i dădu ocol Natașei. Mişcările îi erau 
uşoare, o atingea cu mîinile tot atît de uşor şi plutea în jurul ei 
o mireasmă fină de parfum franțuzesc. 

Irka avea o figură despre care se spune: „Nu-i în ea nimic 
deosebit, dar parcă are ceva“. De fapt, fata avea de toate: lucra 
la „Moskonţert“ 1, erau îndrăgostiţi de ea toţi recitatorii și cîn- 
tăreţii şi călătorea deseori peste hotare — cînd peste un hotar, 
cînd peste altul. Îşi pusese totodată în gînd să se mărite, ba chiar 
avea h dispoziție trei sau patru pretendenți. 

Cît despre Nataşa, figura acesteia era din cele despre care se 
spune : „Are în ea de toate, dar parcă îi lipseşte ceva“. Că are de 
toate considera maică-sa, precum şi alte cîteva persoane binevoi- 
toare, restul omenirii fiind de părere că, dimpotrivă, îi lipseşte 
ceva. Cu timpul, persoanele binevoitoare se alăturară restului ome- 
nirii, iar pe poziţiile anterioare nu se menţinu decît maică-sa. 
Aceasta obişnuia să-i spună: „Tu, fetiţo, ai un păr minunat: to- 
tul e ca omul să se obișnuiască cu tine...“ 

— Nu te mai cocoşa ! îi porunci Irka. 

Ieși din bucătărie, apoi reveni, ţinînd în mînă sticluța cu 
parfumul franțuzesc. Era gata totdeauna să-i ofere Nataşei şi pro- 
priul ei parfum, şi pretendenți, dar totul se sfîrşea de obicei fără 
nici un rezultat. Cîntăreţii cîntau cîntece de compozitori sovi- 
etici, recitatorii recitau : „O, viața mea, nu te-am visat eu 
oare?...“, iar scamatorii făceau scamatorii cu chibriturile... 


Pierzîndu-și încrederea în artiştii de estradă, Irka descoperi 
într-una din zile un bărbat adevărat. Un bărbat care navigase prin 
strimtoarea Bab-el-Mandeb şi se pricepea să vineze urși. = 

— Stai să te pufuiesc oleacă, zise Irka. 

— Nu-i nevoie... 

— Nepriceputo ! Irka porni să salte în jurul Natașei, mî- 
nuind pulverizatorul. 


1 Instituţie moscovită de impresariat artistic, 


119 


— Nu-i nevoie. Nataşei îi părea rău să irosească parfumul 
denumit „Chat noir“, ceea ce ar însemna în traducere „Pisica 
neagră“. Că tot nu ajung la nici un rezultat. 

— Nu se ştie, ripostă Irka. Omul ăsta a lucrat şi pe şan- 
tierul unei hidrocentrale, nu mai știu cum îi zice, în niște con- 
diţii din cele mai grele. Despre unii ca el Pahmutova compune 
cîntece, pe cînd noi o să-l vedem în carne şi oase. 

— Poate că n-o să-l vedem ? zise cu speranţă în glas Nataşa. 

Chiar atunci ţirîi soneria de la ușă. 

Nataşa continua să șadă pe taburetul scund de la bucătărie și 
timp de cîteva clipe, avură amiîndouă o aceeaşi expresie rătăcită. 
Pe urmă, Irka se repezi în vestibul, şi de acolo răsunară glasuri. 

Nataşa continua să șadă pe taburetul scund de la bucătărie şi 
nu ştia ce să facă. 

Nu demult absolvise conservatorul, ştia să cînte descifrînd 
o partitură la prima vedere, să scrie o partitură audiind pentru 
prima oară o melodie și să distingă nota cea mai de jos din orice 
fel de acord muzical. Stînd însă acolo, în bucătărie, se gîndea că 
nimeni n-are nevoie de aşa ceva şi că ea nu-i capabilă să schimbe 
ceea ce poate să facă cu ceea ce nu poate să facă. 

În sfîrşit, se deschise uşa şi în bucătărie intră bărbatul cel 
adevărat, constructorul unei vieţi mai bune. 

Nataşa observă că omul poartă o cămașă albă şi moale, ne- 
scrobită... Părul îl avea castaniu, pieptănat simplu, chipul însă îi 
era nemișcat și părea că îngheţase într-o expresie de om jignit. 

— Faceţi cunoştinţă, zise Irka. 

— Tolea, întinse mîna constructorul. 

— Nataşa, îi strînse ea degetele uscăţive şi aruncă o privire 
spre Irka. 

— Luaţi loc, zise aceasta pe un ton degajat. 

Tolea se aşeză, cufundîndu-se într-o muţenie trainică. Din 
cînd în cînd, ridica ochii spre perete, ca să-i mute îndată spre 
tavan. 

— Spuneţi-mi, începu Irka, aţi navigat, într-adevăr, prin 
strîmtoarea Bab-el-Mandeb ? 

— Păi am navigat, răspunse Tolea după un răstimp de gindire. 

— Da' cum, cum, cum ? sări, radioasă, Irka. 

Tolea tăcu vreme îndelungată, apoi zise : 

— Într-un costum de scafandru. 


— De ce într-un costum de scafandru? zise încetişor, cu 
mirare în glas, Nataşa. 


— Păi, că aşa trebuia... făcu pe un ton nemulțamit Tolea. 


120 


— Aşi fost şi la vînătoare de urşi? Irka nu lăsa conversaţia 
să lincezească. 

— Păi am fost... 

— Da cum? 

Irka voia să confirme faptul că i-a venit în casă un bărbat 
adevărat. 

— Cu pușca, zise Tolea. 

— Şi nu vă era frică ? îl întrebă încetişor Nataşa. 

— Nu mai ştiu. Am fost mai demult. 

Între timp, Irka servise cafeaua. 

— V-am adus nişte coniac, zise constructorul. Da’ l-am lă- 
sat pe scară. 

— De ce pe scară ? înălță Irka din sprîncene. 

— Nu ştiu, zise constructorul, şi Nataşa își dădu seama că 
omul se sfiise să aducă băutura în casă. 

Irka ieşi pe palier şi zări sticla în dreptul uşii. 

— Puteau s-o fure, zise revenind în casă. 

— Păi da... făcu nepăsător constructorul. 

— Nu vă e foame ? îl întrebă încetişor Nataşa. 

— Rău de tot ! zise Tolea şi se înveseliră cu toţii. 


După ce sticla fu pe jumătate golită, Tolea se uită pentru 
prima oară la Nataşa și zise : 

— Am nimerit aseară într-un grup... ştii ce fată era acolo... 
Venise şi-un tip cu ea: înţolit cu niște nădragi de piele... Du- 
mitale unul ca ăsta nu ţi-ar fi pe plac. 

— De ce ? întrebă Natașa. 

— Dumneata ai o figură serioasă... 

„Ba tocmai că mi-ar place“, gîndi ea, dar nu zise nimic. 

— Şi, şi 2... Irkăi îi părea bine că lui Tolea i se dezlegase 
limba. 

— Cam începuse s-o facă pe nebunul. Zicea: nouăzeci la 
sută din om îi numai treaba aia... Mă rog, vă daţi seama... 

— Care treabă ? nu-l înţelese Irka. 

— Rahatul. Și-atunci i-am zis: „Ie-aș ruga să nu-ţi extinzi 
conţinutul asupra altora“... 

Tolea tācu din nou. Nataşa își dădu seama că se mai simte 
şi acum jignit. 

— Nu trebuia să-i acordaţi atenţie, îi zise. 

— Asta cam aşa e, fu de acord Tolea. 

— Unde locuiţi ? 

— Nicăieri. 

— Cum „nicăieri“ ? 


121 


— Uite-aşa. Navighez. 

— Dar casă aveţi? 

— Am avut. Acum nu mai am. Hai să mai bem. 

Își ridicară cu toţii paharele. 

— Într-o zi, nevastă-mea mi-a spus : „M-am săturat de tine“. 
Şi-am plecat de-acasă. 

— V-a părut rău ? îl întrebă Irka. 

— De cine? 

— De soţia dumneavoastră. 

— Mi-a părut. Tolea miji ochii. Tare rău. Într-o noapte 
m-am trezit plingînd. Îmi curgeau lacrimile de nu mi le puteam 
opri. Doamne, mi-am zis, oare eu oi fi ăsta ?... 

Tăcură cu toţii, gîndind fiecare la propria lui viață. Numa. 
Irka nu era în stare să se gîndească la viaţa ei. 

— Chiar nu se putea rezolva altcumva? îl întrebă ea pe 
Tolea. 

— Cred că nu. Fără nevastă eu mai pot să trăiesc. Da' fără 
meseria mea — n-aş putea. 

— Vă înţeleg, zise Natașa. Într-adevăr, treaba asta ea era în 
stare s-o înţeleagă. 

Irka suci butonul aparatului de radio. Cînta o orchestră sim- 
fonică. 

Tolea avea ochi albaştri şi păr castaniu. În spatele lui, 
atirna perdeaua de la fereastră, dincolo de dur se întindea 


— pînă hăt departe — oraşul, iar Şi mai încolo, unde se sfîrşeau 
străzile, porneau să se desfăşoare cimpiile şi se aflau alte sate şi 
orașe. 


Nataşei i se păru deodată că simte cu întreaga ei ființă acest 
spaţiu imens, fără sfîrșit. 

— În general, n-o duc rău, continuă să vorbească Tolea. Rău 
e că nu mai primesc nici o scrisoare. Cînd pe navă ne sosesc scri- 
sori, e ca şi cînd ți-ar întinde cineva o parimă de pe mal. Zici că 
nici nu te mai îneci, nici nu păţeşti altceva. Da’ cînd nu-ţi vine 
nici o scrisoare... 

— Vreţi să vă scriu eu ? îl întrebă Nataşa. 

Tolea nu-i răspunse. Nu avea nevoie de scrisorile ei. Altfel 
ar fi stat lucrurile în cazul unui răvaş de la nevastă-sa sau, în cel 
mai rău caz, de la prietena tipului cu pantalonii de piele... 

Tolea ăsta ştia să facă o mulțime de lucruri: să vîneze urşi, 
să coboare la fundul mării în costum de scafandru. Ştia, adică, să 
ducă o viață interesantă, dar nu știa să vorbească despre ea în- 
tr-un mod tot atît de interesant. Şi nu putea nici el să schimbe 
ceea ce putea să facă cu ceea ce nu putea să facă. 


122 


— Nu-i nimic, zise Irka. Totul o să fie bine. 
Încerca o vie dorință ca tuturor să le fie numai şi numai 
bine. 


Fetiţa vecinilor de la etaj se pregătea să plece la grădiniţă. 
Îşi adunase jucăriile în mijlocul odăii, și-acum stătea de vorbă cu 
ele. Cuvintele nu i se distingeau, dar vocea și intonaţiile i se au- 
zeau perfect. Apartamentele se aflau într-un bloc, şi acustica era 
dintre cele mai bune. 

Nataşa sta culcată, ţinea ochii deschişi, asculta glasul fetiţei 
și se gîndea la propria ei viaţă. La ziua în care, cu un an în urmă, 
Igor îi propusese s-o ia de nevastă. Consimţise pe loc, căci Igor 
nu era un pierde-vară şi ar fi realizat amîndoi în viaţă multe lu- 
cruri frumoase. A doua zi însă, el i-a telefonat, ca să-i ceară 
scuze şi să-i spună că s-a răzgîndit. 

— Nu te superi ? a întrebat-o. 

— Ei na... zise Nataşa. Sigur că nu mă supăr. 

Zic unii: războiul... Se poate întîmpla însă ca și în viaţa 
normală, printre vizite şi veselie, totul să ia sfîrşit doar prin cî- 
teva vorbe spuse la telefon. 

— Scoate-mi-o-o-o ! răcni de sus fetiţa. Pesemne că i se pu- 
nea o hăinuţă, și copilul protesta. 

În odaie intră din bucătărie mama Natașei. Lucra la un spi- 
tal ca soră medicală şi-i plăcea să se ocupe de cei cu boli grave. 
Faţă de ceilalți bolnavi adopta o atitudine vădit dispreţuitoare. 

Trase acum cu urechea la ţipetele fetiţei din vecini și zise: 

— O, Doamne, oamenii ăștia i-au zdruncinat copilului în- 
treg sistemul nervos. 

Dacă ar fi avut ea o nepoată, bineînţeles că nu i l-ar fi 
zdruncinat, ci ar fi trăit numai pentru binele ei. 


— Auzi, mămico, îi zise Nataşa, vrei să am un copil? 
— Cine să ţi-l facă ? 

— Eu. 

— Proasto ! concluzionă mama. 


— De ce-mi vorbeşti urit? N-am făcut decît să te-ntreb. 
Tocmai atunci sună deșteptătorul, anunţind o nouă zi. 


Școala superioară de muzică se afla într-o veche casă boie- 
rească. Altcîndva, locuise aici un nobil scăpătat. Odăile erau mici, 
scara strimbă. Natașei însă ii plăceau așa cum erau, îi plăceau ușile 
cu arcuri ruginite, spaţiul acela restrîns şi amestecul bizar de su- 
nete care fluturau primprejur. 


123 


În încăperea cea mai spațioasă, căreia nobilul scăpătat îi zisese 
alicîndva „salon“, iar acum lumea îi zicea „sală“, îşi făcea de obi- 
cei repetițiile corul şcolii. 

De fapt, ambianța de aici rămăsese neschimbată : același de- 
cor, aceleaşi patruzeci de scaune înșirîndu-se pe parchet, în faţa 
lor același pian cu coadă. Participau şi aceleaşi personaje: un 
număr de patruzeci de studenţi, precum şi un maestru de concert, 
pe nume Petea. Să fii maestru de concert nu-i o mare scofală. 
Uneori auzi  anunţindu-se la radio:  „Interpretează  Lemeșev, 
acompaniază la pian Bertha Kosel“. Deşi crainicul rostește numele 
amîndurora, pe Lemeşev îl ştie toată lumea, în timp ce pe Bertha 
Kosel n-o ştie nimeni. 

Petea absolvise conservatorul cu trei ani înaintea Nataşei, şi 
colegii, de acolo îl porecliseră „artropodul“. Într-adevăr, aveai 
impresia că la fiecare braţ are cîte două coate, la fiecare picior 
cîte doi genunchi și că întreg trupul i se poate plia ca un metru 
de tîmplărie. 

Îndată după ce suna clopoţelul, pe uşă avea obiceiul să-și facă 
apariţia şi Klavdia Ivanovna, decana şcolii, poreclită „bucăţica 
aia“. Era absolventă a universităţii, și de muzică habar n-avea, 
nefiind în stare să facă deosebire nici măcar între cheia fa şi cheia 
sol. La şcoală, în sarcina ei se aflau problemele organizatorice de 
ordin general. Principiul de bază după care se călăuzea în această 
activitate consta în a recurge o dată sau de două ori pe an la 
exmatricularea cîte unui codaş la învățătură. O dată sau de două 
ori pe an, victima respectivă, năucită de plins, se da de ceasul 
morţii sub scara cea strimbă, colegii stîndu-i împrejur într-o tă- 
cere încordată și fiecare dintre ei presimţindu-şi în viitor o situ- 
aţie identică. 

Acum, „bucăţica aia“ intră în sală și se aşeză pe un scaun 
liber de lîngă ușă. Studenţii şi studentele îşi îndreptară coloanele 
vertebrale, ca nişte soldaţi în front. 

Nataşa nu întoarse capul. N-are decît să-şi facă griji decana, 
să-și înalțe într-un gest regesc capul și să născocească tot soiul de 
principii. Ea, Nataşa, e dirijoare. Nu are nevoie decît de mîinile 
sale cu care să dirijeze, de un cor pe care să-l dirijeze, de niște 
cîntece frumoase și de nimic altceva. Alte persoane prezente în 
sală n-o deranjează. Faţă de alte persoane oricare dirijor stă cu 
spatele. 

— „S-a lăsat, surie, ceața“, zise Nataşa și, cu un gest al mîinii, 
Îi avertiză pe corişti să fie atenți. 

Îndată, îşi fixă privirea asupra sopranelor-unu, apoi asupra 
sopranelor-doi. Privirea îi lunecă de la un chip la altul. Asta se 


124 


chema „concentrarea atenţiei“. În realitate însă, Nataşa nu con- 
centra atenţia nimănui. Mai bine zis, îşi concentra propria sa 
atenție, aşteptînd ca undeva, în piept, să i se aprindă un punct 
de vibraţie lăuntrică. Îndată după aceea, punctul se transforma 
într-o văpaie care îi inunda — cu inimă cu tot — pieptul, iar 
inima, contractindu-se, pornea să-i răspîndească prin întreaga 
ființă ceea ce se cheamă inspiraţie. Și-atunci, plutind pe valul 
inspiraţiei, ea devenea indiferentă la tot ce nu avea legătură cu 
cîntecul care sta să se reverse. 

Ridică acum palma, invitînd coriștii să tragă aer în piept. 
Aşezat la pian, Petea făcu să răsune primul acord al melodiei. So- 
Pina e il ascultară şi, urmîndu-l, cîntară cu voci avîntate, cris- 
taline : 


S-a lăsat surie ceața peste largi ogoare-e... 


Nataşa prelungi ultima notă, întinzîndu-și în față palma, ca 
şi cînd ar fi ţinut în ea o greutate. Apoi întoarse capul spre altiști. 


Coperit-a ceața colo drumul către zare... 


interveniră altiştii. O făcură cu precizie și măreție, întocmai cum 
trebuiau s-o facă. Șuvoiul acela polifonic Nataşa îl resimți cu 
fiecare fibră a ființei sale și îşi lăsă încet mîinile în jos, fără să 
mai dirijeze, fără să-i mai îndrume pe cei din faţa sa, lăsîndu-i să 
se asculte pe ei înșiși. Cîntau toți cu ochii la ea. Chipul ei era spi- 
ritualizat și frumos, şi aceeași expresie se aşternu și pe chipurile 
coriştilor. 


Încotro, ah, încotro eu pasii să-mi îndrept, 
Unde să găsesc cărarea largă e-eu... 


La începutul frazei următoare, trebuiau să intervină başii, 
pornind de la nota „fa“. Acest „fa“ însă aparţinea altei game, iar 
trecerea nu era pregătită dinainte. Dacă bani n-aveau să nime- 
rească cu precizie nota, cîntecul avea să sufere. 

Nataşa întoarse capul spre Petea, zărindu-i timp de-o clipă 
şi cu o neobișnuită limpezime expresia încordată, plină de elan, a 
chipului și ochii pătrunși de aceeaşi încordare. 

În clipa următoare, Petea făcu să răsune — un pic mai tare 
ca de obicei — nota „fa“ din registrul bașilor, pentru ca başii din 
cor s-o audă distinct, s-o simtă vibrînd într-înșii. 


125 


„Nataşa domoli vocile şi le stinse. Corul încremeni și încetă să 
respire. Ea ar fi putut acum să facă orice: corul i i-ar fi „îndepli- 
nit pe dată orice poruncă, ar fi fost în stare să nu mai respire 
deloc şi să moară. Pe cei patruzeci de oameni — fiecare cu perso- 
nalitatea lui — ea îi ţinea în virful degetelor ce-i tresăreau cînd 
şi cînd, şi, în asemenea clipe, reieşea limpede cit de mare îi este 
puterea asupra lor. 

În ultima fracțiune de secundă făcu doar o scurtă mişcare din 
coate, dîndu-le voie, în sfîrşit, celor din faţă, să tragă aer în piept, 
şi-atunci inspirară adînc cu toţii. Apoi başii sloboziră corect nota 
„fa“, ca s-o cufunde îndată în acordul general : fu sunetul cel mai 
de jos al acestuia, cel mai neauzit, dar și cel mai edificator: 


„„Ccărarea largă e-e-u... 


Aproape de final, toate glasurile se uniră, vibrînd la unison, 
prelungind şi echilibrînd cu delicateţe ultimul sunet, pină cind 
acesta păru intonat de către un singur om. Ridicind în sus două 
degete ca pentru o binecuvîntare, Nataşa stătu nemișcată, ascul- 
tînd : ai fi zis că uitase de ce stă acolo. Pe urmă, cu un gest lent, 
îşi duse degetul la buze. Sunetul se stinse, se stinse tot mai mult, 
păru că îndată se va destrăma cu totul, că se va împrăştia ca o 
pulbere pe pervazuri şi pe tavan. Degetele Nataşei rămaseră însă 
în aşteptare. În așteptare îi rămaseră şi buzele, şi ochii. Ai fi pu- 
tut oare să le încalci porunca ? Această atitudine îi făcu pe toţi 
coriştii să se aplece ușor înainte şi să menţină, să tot menţină su- 
netul, pînă cînd nu mai izbutiră s-o facă. Abia atunci Nataşa 
schiță un gest abia perceptibil, de parcă ar fi şters ceva în aer, 
apoi cobori mîna. 

Cîntecul luă sfîrșit. Mai trecură însă cîteva clipe pînă cînd 
cei de faţă să-și dea seama că, într-adevăr, el se sfîrşise... 

Luă apoi sfîrșit şi ora de cursuri. Lumea plecă acasă. Nu mai 
rămase în sală decît Petea, care încerca să-și îndese în servietă un 
vraf de partituri. Partiturile însă nu voiau să intre și pace. 

Nataşa se duse la fereastră şi o deschise larg. Zăpada de afară 
scînteia ca praful de naftalină. Se grămădise, albă, pe acoperișuri 
şi era de o nuanţă mai deschisă decît cerul. 

Cît de plăcut era să stai astfel, să te înfiori cînd şi cînd de 
frig, revenind încet-încet de undeva, de departe, să priveşti apoi 
zăpada, siluetele — negre pe albul ei — ale oamenilor și să în- 
cerci cu întreaga ta ființă sentimentul eternității. 

Departe-departe sta suspendată o stea, sub steaua aceea sta 
suspendat Pămîntul, pe Pămînt se afla casa unui nobil scăpătat, iar 


126 


în casa aceea, sus, la etajul unu, la trei metri deasupra celor ce se 
perindau pe stradă, sta ea, Nataşa. 

Cîntecul fusese interpretat aşa cum trebuie. Asta însemna că 
cele șase luni de pregătire avuseseră un rost şi că nu fusese iro- 
sită nici ziua aceea. lar de aci încolo aveau să înceapă repetițiile 
pentru interpretarea unui alt cîntec, pe urmă a încă unuia. Și 
toate acestea reprezentau teritoriul ei ! Aici ea nu era dependentă 
de nimeni : nimeni nu putea nici să intervină, nici s-o împiedice 
cu ceva. 

„Am s-o scot la capăt ! gîndi ea. Nu-i nimic, am s-o scot la 
capăt !“ 

Pe stradă trecură cu pas grăbit doi adolescenţi. Mergeau cu 
mîinile vîrîte în acelaşi chip în buzunarele pantalonilor. 

Dincoace, în spatele ei, Petea încă se mai străduia să vire 
caietele cu note în servietă, o tot apăsa cu genunchiul. 

Nataşa se duse la el, îi luă servieta şi rîndui tacticos totul: 
partiturile de-a lungul mapei, culegerile de-a curmezişul. Apoi o 
închise cu uşurinţă și i-o întinse. Petea se uită derutat mai întîi 
la servietă, apoi la Nataşa. O privi îndelung, pe urmă rosti, mi- 
rat fără veste : 

— Ascultă, tu ai un păr magnific. Ştiai asta ? 

— Cum să nu? zise Nataşa. Cu mine trebuie doar să te 
obişnuiești... 


Sărbătoarea care urmează 


Dacă aş fi un celebru pilot-cosmonaut, aș călători acum pe 
întreg, globul pămîntesc şi m-aş fotografia cu tot felul de regine, 
mai bine zis, s-ar fotografia ele cu mine. Nu sînt însă cosmonaut, 
ti inginer, şi lucrez la un institut de proiectări, cu o leafă de 150 
de ruble pe lună. Reginele habar n-au de mine. Persoana cea mai 
de vază cu care mă aflu în relaţii este Simakov, locţiitorul șefului 
meu de secţie. Cei de la institut l-au poreclit „MOŞ Șurik“, moşul 
va ieşi curînd la pensie, şi-acum mă pregătește pe mine, vrînd să 
mă lase în locul lui. Eu va trebui, adică, să-l continuu activitatea 
căreia el şi-a consacrat întreaga viaţă. În consecinţă, are faţă de 
mine pretenţii sporite. 

De fiecare dată cînd intru în secţie, nu uită să mă întrebe 
de ce am întîrziat. Îi răspund de fiecare dată că n-am întirziat 
decît cu două minute şi că de-ar fi să evaluezi intervalul acesta 
în bani, n-ar rezulta decît vreo 0,1 copeici. Or, 0,1 copeici re- 
prezintă o sumă derizorie, așa încît discuţiile pe această temă 
orice intelectual ar trebui să le socotească absolut penibile. 

Simakov însă refuză să efectueze calculul pe care i-l propun : 
are în legătură cu treaba asta un punct de vedere strict personal. 

Planşeta mea se află chiar în dreptul telefonului, de aceea, la 
fiecare cinci minute, trebuie să ridic receptorul şi să zic „alo“. 

Cu timpul, am ajuns să recunosc vocile tuturor celor care 
ne sună. Ca atare, dacă i se telefonează lui Mişa, de exemplu, îi 
zic de fiecare dată: „Vino că te cheamă maică-ta“ sau „Vino 
că te cheamă tat-tu“, în funcţie de vocea care îmi sună la ureche. 

Băiatul ăsta tot vrea să se însoare şi, în acest scop, organi- 
zează la fiecare trei luni cîte un concurs pentru alegerea unei 
eventuale logodnice. Din cine ştie ce motive însă, la concursurile 
lui nu vine să se înscrie nimeni. 

În ciuda acestei situaţii, Mişa nu uită să ne anunţe în gura 
mare la fiecare sfîrșit de trimestru: „Atenţie ! Pînă la încheierea 
concursului n-au mai rămas decît şapte zile“. 

Una din cauzele permanentelor sale insuccese cred că o re- 
prezintă însăşi statura lui : nu se înalță de la suprafaţa pămîntu- 
lui decît cu un metru şi cincizeci şi opt de centimetri. 

A doua cauză o constituie, fără îndoială, pantalonii pe care 
îi poartă. În primul rînd, nu și-i calcă niciodată, iar în al doilea 
rînd, nu prea-i atent cum și-i încheie. Necunoscînd alte impera- 


128 


tive decît pe acela al ideii, nu acordă nici un fel de atenţie unor 
asemenea detalii, în concepţia lui cu totul nesemnificative. Ar 
mai fi de notat că s-a înscris pentru susținerea examenului de 
candidat în ştiinţe, se pregăteşte să-și aducă prinosul la dezvol- 
tarea ştiinţei şi tot scrie întruna. 

— Ce ai, mă, de scrii atîta? îl întreb din cînd în cînd. 

— Scriu pentru că nu pot să tac, îmi răspunde. 

E limpede: dacă nu poate să tacă, înseamnă că are talent. 
Cînd omul simte că are talent, se aşază și scrie o disertaţie, ori 
pictează o natură moartă. Numai eu nu scriu şi nici nu pictez. 
N-o fac pentru că nu simt în mine nimic. Singurul lucru pe 
care îl simt e muzica. Sînt în stare chiar să bat orice fel de ritm: 
fie cu degetele în masă, fie cu o furculiță într-o farfurie. Iar 
atunci cînd ascult muzică de jazz, mi se pun în mişcare toţi 
muşchii. Încep să tropăi din picioare, să dau din cap, încît îmi 
flutură pînă şi urechile. 

Poate că ar fi ieşit din mine un foarte bun baterist, dar pen- 
tru a verifica treaba asta, ar fi trebuit să urmez conservatorul. 
Ca să intru însă la conservator, ar fi trebuit să urmez de mic o 
şcoală de muzică. Or, eu, de mic, am fost evacuat într-un sat 
care se numea Russkie Krai! şi se afla, într-adevăr, undeva la 
capătul lumii. Împreună cu alţii, puneam acolo în pămînt car- 
tofi şi sfeclă, iar în iarna următoare nu  mîncam decît ceea ce 
pusesem în pămînt. Toată lumea, și oamenii mari, şi copiii, nu 
se gîndeau în acele zile decît cam ce-ar mai putea să ciugulească. 

De dimineaţa, lucrăm, de regulă, în deplină tăcere. Eu îmi 
fac schiţele la planşetă, Mişa lucrează şi el la planșeta lui. 

La o oarecare distanță de noi, Galea Sokolova mînuiește ra- 
diera şi meditează, ca de obicei, la propria ei soartă. 

Dar iată că sună telefonul. Ridic receptorul. Galea încreme- 
neşte şi mi se uită drept în ochi. 

—  Vilea, strig eu. Vino, că te caută Ira. 

Vilea vine să vorbească cu Ira. Toată lumea trage cu 
urechea. Din motive însă care îl privesc numai pe el, Vilea nu 
doreşte să-şi facă cunoscută celor din jur viața personală, de 
aceea nu zice decît „da“ sau „nu“ și doar la sfîrșitul convorbirii 
rosteşte un „unde ?“ 

Din încăperea de alături, unde lucrează brigada „Vilbro- 
chene şi pinioane“, apare Sonia. N-o face, de obicei, decît cu 
scopul de a aduna bani pentru sărbătorirea zilei de naştere sau 
a jubileului cuiva din institut. 


1 Be la krai — margine, capăt (dar şi „ţinut”) (rus). 


129 


Sonia vine şi pleacă, iar noi rămînem. 

— Copila- aşi!  Copila-aşi! Au sosit graurii! Ne-au adu: 
primăvara ! răcneşte pe neaşteptate Mişa. 

Pesemne că începe să debordeze din el energia pe care i-o 
acumulează personalitatea lui aparte, plus viaţa lui de holtei. 

Galea iese de după planșetă şi suceşte butonul aparatului de 
radio. 

— Teatrul „Malti“ 1 achiziționează de la populaţie evantaie 
din pene de struț, zice crainicul. 

— Oare cit ar putea să coste un evantai? întreabă Vilea şi 
se uită pe rînd la fiecare dintre noi. 

Precis că acasă la el, pe undeva printr-o cămară, s-or fi tă- 
vălind cel puţin o duzină de evantaie. Moştenite de la bunică-sa, 
generăleasă ţaristă. 


Un ceas mai tîrziu, ies pe coridor să fumez o ţigară. Ajuns 
acolo, îi văd venind spre mine pe $makov şi Șuidin, care lu- 
crează la secția noastră. 

— Hai la „Vara“, îmi propun colegii. Sînt numai doi și mai 
au nevoie de-un al treilea. 

Plescăi din limbă şi scutur din cap, ceea ce vrea să însemne 
că refuz să-i însoțesc la cafeneaua „Vara“. 

Dacă se întîmplă să fie și Mişa pe acolo, acesta adoptă de 
regulă o linie de comportare mai flexibilă. Uneori, adică, ţine cu 
mine, alteori li se alătură celor doi. 

La un moment dat, pe culoar trece Spasski, directorul insti- 
tutului. În profil, seamănă cu Beethoven. Are aceeaşi expresie de 
geniu şi de surzenie. 

— Vin sărbătorile, zice Mişa, aţintindu-și privirile în spi- 
narea lui Spasski. Tu unde te duci ? 

— Încă nu ştiu, îi zic, pentru că, într-adevăr, încă nu ştiu. 
Nici eu, nici nevastă-mea nu avem prieteni permanenţi, sau un 
grup de prieteni tot atît de permanent din care să facem parte. 
Dar tu? 

— Sînt invitat în trei locuri, zice Mişa. Încă nu m-am 
decis. 

Ceva îmi spune că, de fapt, n-a fost invitat nicăieri, dar se 
jenează să recunoască această Însă de solicitare din partea prie- 
tenilor. 

Pe ușa secţiei, unul după altul, ies şi alți colegi de-ai mei. 
Sînt diferiţi între ei, însă chipurile lor par să aibă şi ceva comun: 
pesemne inexistenţa în ochii tuturor a unei distanţe. 


1 Mic (rus.). 


130 


Distanţa existentă în ochii unui cosmonaut e cea de la Pă- 
mint la Lună. Pe cînd în ochii mei şi-ai lui Vilea e numai cea de 
la stația de metrou „Iaganskaia“ la staţia de metrou „Maiakov- 
skaia“. 

Colegii mei se află acum într-o stare de spirit mai agitată 
ca de obicei, căci se apropie sărbătorile. Anul Nou. În curînd, 
lumea se va apuca să cumpere brazi şi să-i împodobească, fiecare 
acasă la el. Se vor aduna apoi, la miezul nopții, în jurul mesei 
şi îşi vor spune: „La mulți ani!“ Şi fiecăruia dintre ei i se va 
părea, fără doar şi poate, că noul an va fi altfel decît cei de pînă 
atunci. Şi că pe fiecare îi paşte o fericire nouă, de care, pînă 
atunci, n-a mai avut parte nimeni. 


Soţia mea predă la şcoală limba şi literatura rusă, explicîn- 
du. le copiilor că Oneghin este un om de prisos, iar Tatiana are un 
suflet profund rusesc. Nerecunoscători, copiii îi pun pe scaun 
pioneze cu vîrful în sus, de aceea, înainte de a se așeza, ea îşi 
trece totdeauna palma peste tăblie. 

Aidoma lui Oneghin şi lui Peciorin, simte în ea forțe care tre- 
buie să-și găsească aplicare, de aceea asistă de trei ori pe săptămînă, 
seara, la niște cursuri, unde se tot autoperfecţionează. După ce 
le va absolvi, va preda la aceeași şcoală și va vorbi despre acelaşi 
Oneghin, singura diferență fiind că elevii săi nu vor mai fi ace- 
iaşi, ci alții. 

Soţia mea mai are și rara calitate de a amplifica evenimen- 
tele, făcînd din fiecare o tragedie. 

— Vai cît sînt de obosită ! exclamă la un moment dat, frîn- 
gîndu-și mîinile. 

— Păi culcă-te, îi zic. Trage şi tu un pui de somn. 

— Vai, dar nu pot, nu pot... 

— Dece? 

— Pentru că trebuie neapărat să mă duc la „Detski mir“ 1, 
să-mi iau o panglică... 

Acum are două motive pentru a fi disperată: unul: pan- 
glica, iar al doilea : greutatea cu care înţeleg eu nişte lucruri 
foarte simple. 

— Ai să te duci mîine. 

Se lasă pe canapea şi hohoteşte molcom. lar eu înalț din 

umeri, mă așez în fotoliu şi mă apuc să citesc revista „Za rube- 


1 În traducere, „Lumea copiilor“ (rus). 


131 


jom“ 1. Între timp, nevastă-mea începe să hohotească mai tare. 
În muzică, treaba asta se cheamă „crescendo“, adică, „întărind 
sunetul“. Întrucît şi-l întărește continuu, pe mine mă cuprinde 
bănuiala că, de fapt, nu-și plinge panglica necumpărată, ci mă- 
ritişul nereușit şi viaţa dată de rîpă. Mă simt jignit şi întorc cu 
zgomot pagina revistei. Îmi demonstrez, adică, indiferența. Po- 
ticnindu-se de aceasta, Alka începe să hohotească de răsună în- 
treg apartamentul, ba cred că și vreo două apartamente vecine. 

Arunc revista pe covor şi mă pomenesc răcnind și eu cu 
multă aroganță. Mă mut apoi pe divan, lingă ea, şi răcnesc cu 
mai puţină aroganță. După aceea ne îmbrăţişăm şi începem să 
ne învinuim reciproc. În ceea ce o priveşte, îmi aduce învinuiri 
cu singurul scop de a-mi asculta justificările. Ascultîndu- le, uită 
de toate, ba chiar şi de panglică. da clipa însă cînd îi eamintesc 
cu multă precauţie că voise să-şi cumpere aşa ceva, aflu că pan- 
glica respectivă poate fi înlocuită cu un găitan, că găitanul poate 
fi găsit şi la magazinul de galanterie de lîngă noi şi că la acest 
magazin ea poate să se ducă şi mîine, şi poimiine, ba chiar şi la 
anul. 

Şedem imbrăţişaţi, obraz lîngă obraz, ca la fotograf, și se- 
mănăm leit cu două maimuțe, văzute cîndva la crescătoria de la 
Suhumi. 

În urmă cu un an, cînd Alka încă îmi era logodnică, con- 
tractasem o maladie foarte ciudată. Timp de cinci zile tempera- 
tura mi se menţinuse la 40 de grade, medicii neizbutind nici să 
mi-o scadă şi nici să ajungă la un diagnostic precis. În acel răs- 
timp, Alka venea zilnic pe la mine, se așeza pe marginea patului 
şi mă întreba : 

— Ei? Cum e? Şi ochii îi deveneau mai mari din pricina 
lacrimilor gata să se reverse. 

— O va stabili autopsia, îi răspundeam invariabil, trecîn- 
du-mi limba peste buzele arse de febră. 

— Dacă ai să mori, rostea ea cu solemnitate, am să mă con- 
sider văduva ta. 

Devotamentul ei mă înduioşa şi-mi simţeam la rîndul meu 
ochii plutind în lacrimi. 

— Dacă am să mor, am să-ţi las ţie totul. Și apartamentul. 
Și totul, totul. 

Ce-i drept, apartamentul nu era al meu, ci al lui tata, iar 
dacă aş fi murit, el cu mama mea vitregă l-ar fi schimbat, dim- 
preună cu cel în care locuiau amîndoi, cu un apartament mat 


1 „Peste hotare“ (rus). Săptămînal sovietic de politică externă. 


132 


mare. Dar ce importanță aveau toate astea? Eram ameţit de 
dragoste pentru Alka, de milă pentru ea și de temperatura cea 
de 40 de grade, care se menținea a cincea zi consecutiv. (S-a 
constatat ulterior că fusese o nu ştiu ce formă de gripă.) 

O iubeam pe Alka pentru că, aidoma lui Misius din nuvela 
lui Cehov, mă privea pe atunci cu tandreţe şi admiraţie şi mă 


socotea — ca în cîntecul pe care îl cînta în acea vreme Edith 
Piaf — bărbatul cel mai deştept, cel mai tandru şi cel mai de 
seamă. 


Astăzi, Alka a început a bănui că nu sînt chiar cel mai de 
seamă, ci un inginer de rînd fără distanţă în ochi. Partea întîi 
a cîntecului a luat sfîrşit, şi a început pârtea a doua: „Dacă 
eu te-am născocit, fii așa cum te-am dorit“. Eu însă nu izbutesc 
deloc să fiu aşa cum mă doreşte. Sînt un om obișnuit, lucid şi 
lipsit de talente. Este, pesemne, tragedia mea. 

Cînd vin acasă, mă așez la masă şi aştept ca Alka să ispră- 
vească a pescui „pelmeni“ din oala pusă pe foc. În fine, aşază 
în faţa mea farfuria cu vraful de „pelmeni“ albăstrii la culoare, 
deasupra cărora plutesc aburi. 

-— Furculiţa, îi zic. 

Alka face o mină de om ofensat şi mi-o întinde. 

— Pîine, îi zic din nou. 

— E în faţa ta. 

Pîinea e, într-adevăr, pe masă şi aş putea foarte bine s-o 
iau şi să mi-o tai chiar eu. Mai mult decît atît, aș putea să 
cumpăr în drum spre casă şi un pachet de „pelmeni“ siberieni 
şi să-i pun la foc. Aş mai putea să șterg și praful de pe mobilă 
şi să mătur prin casă. Doresc însă ca toate acestea să le facă Alka.. 

Orice om îşi închipuie fericirea în felul său. Galka Sokolova, 
de pildă, ar dori să treacă pe stradă cu o maşină decapotabilă şi 
să salute lumea din jur, fluturînd din mînă. Mişa doreşte să 
ajungă pe postul de director al institutului și să umble prin el avînd 
întipărită pe chip o expresie de geniu şi de surzenie. Cît despre 
mine, eu visez s-o găsesc în fiecare seară pe Alka acasă, ea să-mi 
Gea de fiecare dată furculița şi pîinea şi, așezată în faţa mea la 
masă, să mă întrebe, proptindu-și obrazul în palmă ca femeile de 
la ţară : „Ei, ce mai e nou?“ Iar eu să-i răspund că nu-i nimic 
nou, toate sînt aşa cum le ştie. 

— Haide, dă-mi pîinea, îi zic încă o dată. 

—  Întinde mîna şi ia-ţi-o. 

Întind mîna şi trag spre mine punga de celofan. O desfac 
şi scot din ea jumătatea de franzelă aflată acolo. Alka îmi urmă- 
reşte cu atenţie mişcările. 


133 


— Cum e? mă întreabă. Ţi-a fost greu s-o faci? 

— Da ţie M- a fost greu să mi-o dai ? 

Alka îmi întoarce spatele şi priveşte cu un aer de victimă 
pe fereastră. Afară cad oblic fulgi grei de zăpadă şi acest feno- 
men al naturii îi sugerează o idee. 

— Ascultă, Kolea, mi se adresează, livindu- -şi palmele una 
de alta, ca şi cînd s-ar fi pregătit să plonjeze în apă. Hai să lă- 
săm totul baltă şi să ieşim din casă. 

„A lăsa totul baltă“ înseamnă la ea că e gata să facă un sa- 
crificiu. Că şi-a propus, adică, să lipsească astăzi de la cursuri. 
Oare cu ce scop? 

— De ce? o întreb. 

— Ca să pornim amîndoi, ţinîndu-ne de mînă, pe malul rîu- 
lui, biciuiți de vînt şi de ninsoare. 

— Şi de-a stelutelor lucire zburătoare, completez eu disti- 
hul şi-mi imaginez pentru o clipă această plimbare. Vom porni 
amîndoi pe malul Iauzei celei urît mirositoare, iar fulgii reci şi 
umezi ne vor astupa ochii. Alla dragă, continuu îndată, la ce 
bun să ieşim din casă? Haide, mai bine, să citim ceva. 

Alka aleargă cu paşi mărunți prin odaie, cade pe canapea 
şi începe să hohotească. 

Iau în mini revista „Za rubejom“ şi-i întorc cu zgomot pa- 
ginile. Alka face să răsune un „crescendo“ continuu şi „capăt în- 
cet-încet impresia că de un an de zile mi se află în casă nu soţia 
legitimă, ci o rudă îndepărtată, venită de pe undeva de prin 
Urali, pe care trebuie tot timpul s-o distrez. 

Arunc revista pe masă și încep să răcnesc cu multă aroganță. 
Pe urmă mă mut lîngă Alka și răcnesc cu mai puţină aroganță. 

Totul e ca și altă dată. Ne împăcăm din nou, dar eu simt că 
această nouă ceartă a produs în mine o schimbare. Totul e ca 
şi altă dată, dar în acelaşi timp e și într-alt fel. 

În odaie e cald. Afară, în umbra înserării, ninsoarea pare 
un zid alb și nu mai ştii dacă ninge de sus în jos sau de jos în 
sus. 

— În curînd e Anul Nou... zice Alka. 

— Trei zile n-o să mai mergem la serviciu. O să stăm acasă. 

— Hai să plecăm undeva la ţară! Alka mi se uită drept în 
ochi. 


— N-ar fi rău... zic eu pe un ton meditativ. Acolo, iarna 
e în puterea ei. Aici e noroi, iar în pădure e iarnă. 


— Brazii sînt ninşi şi zăpada sclipeşte în soare... 
— Şi pe zăpadă umbre... 


134 


Şedem îmbrăţişaţi precum maimuțele la crescătoria de la 
Suhumi şi mă simt din nou fericit ca şi atunci, în urmă cu un an, 
cind abia ne logodisem şi vorbeam despre moartea mea. 


Cînd treaz mă aflu, nu văd nici o stea, 
lar beat fiind, mi-e mintea iarăși grea. 


— lot mai grea, introduce un corectiv Mark. 

— Cum să fie tot mai grea ? se încruntă Iura, operatorul. 

— Nu-l întrerupe ! ţipă Alka. Iura, nu-l băga în seamă. 

— Cînd treaz mă aflu, nu văd nici o stea, iar beat fiind, 
mi-e mintea — Iura îi aruncă lui Mark o privire scurtă — tot 
mai grea. Alka se uită şi ea la Mark, cu un aer îngăduitor. 


Dar între cele două stări e o clipită 
Ce-o îndrăgesc că-i toată viaţa-n ea. 


— Omar Khayyam, precizează Mark. 
— Da” ce, eu am spus că-i altcineva? se încruntă Iura, ope- 
ratorul. 


Ce-a fost între no-oi o voi spune cinsti-it : 
Uitînd de mindri-ue, la el am venit... 


începe să cînte Lena. 

Tac cu toţii. Aproape îndată, tace și Lena. 

— Zi mai departe, o îndemn eu. 

Alka întoarce brusc capul spre mine, ca şi cînd aş fi făcut 
o gafă. 

— Mai departe am uitat, zice Lena. 

Pentru mine, clipa aceea dintre luciditate şi beţie, cînd îi în- 
drăgeşti pe toţi cei din jur, a trecut demult. Stau acum pe scaun 
şi mă uit la prietenii Alkăi. Şi-i schimbă des, de aceea nu prea 
izbutesc să-i ţin minte pe toţi. lată-l pe Mark, cel cu magneto- 
tonul. Lumea îl invită din cauză că are magnetofon. Iată-l şi pe 
Lera, cel care are nişte neplăceri. Apoi operatorul de filme do- 
cumentare, care şchiopătează de-un picior. Pe afişe, în dreptul 
numelui său, sta scris: „autor-operator“. Alka zice că şchiopă- 
tează pentru că în timpul unor filmări subacvatice, un rechin 
i-ar fi smuls un deget. H faţa mea stau Lena și Andriușa. Lena 
e şi ea profesoară la şcoala unde predă Alka. Parcă e profesoară, 
dar s-ar putea să fie şi instructoare de pionieri. Andriuşa îi este 
soț, dar s-ar putea să-i fie şi o nu ştiu ce rudă. 


135 


Chiar lîngă mine şade Raia, tătăroaica. Numele ei adevărat 
e Raşida. Vrea să se mărite numai cu un tătar. 

— Hai să bem, ne invită Mark. 

— Pentru pace, propun eu. 

— Pentru pace în toată lumea, zice Andriuşa. 

Alka mă priveşte din nou, de astă dată cu multă nedumerire. 
Un toast ca acesta nu i se pare spiritual. Ea s-a născut în anul 
nouă sute patruzeci și șase. Războiul e pentru ea istorie. Eu însă 
la începutul războiului împlinisem şase ani şi-mi amintesc bine 
totul. Îmi amintesc pînă şi ziua în care am fost evacuat împreună 
cu toţi ceilalți copii din grădiniță. Părinţii plîngeau, copiii ți- 
pau, şi numai eu cu mama stăteam fără să plîngem. Mama se 
uita la mine, iar eu mă uitam la ea. Purta o rochie de vară din 
cr&pe-de- chine gri cu flori galbene. Pe urmă trenul s-a urnit din 
loc, lumea a început să pipe şi mai tare şi să alerge î în urma va- 
goanelor, i numai mama a rămas acolo unde stătuse. 

— NA dau eu glas. 

Ea se întrerupe din conversaţie şi îmi pune pe farfurie o 
bucată de scrumbie şi o bucată de şuncă. 

— Cu pădurea cum rămîne? o întreb. 

— Cu pădurea? mă întreabă la rîndul ei. Să ne vîrîm ps 
sub brazi, ca iepurii... 

Operatorul bate cu furculița în farfurie. 

— Propun să bea fiecare, zice el, în cinstea cui doreşte. 

Toastul e cam sucit, dar toată lumea e mulțumită : bea fie- 
care cu aer misterios. Raia — cu gindul la virtualul ei tătar, 
Mark — cu gîndul la magnetofon. 

— Da dumneata de ce nu bei? mă întreabă Andriuşa. Are 
ochi ageri, fir-ar el să fie. 

— Am să beau şi eu. 

Lena ne informează, vorbind cu glas tare, că în preajma in- 
stitutului „Sklifosovski“ există o casă în interiorul căreia, chiar 
într-una din odăi, se află o „volgă“ albastră. Din stradă o peţi 
vedea foarte bine . 


Plăcut e să gindeşti, nepărăsind divanul, 
Că la Paris există parizience cu toptanul. 


declamă operatorul. 
Alka rîde în hohote dînd capul pe spate şi făcînd să i se 
vadă toţi cei treizeci și doi de dinţi ai săi, de-a dreptul fascinanţi. 
Uitîndu-mă în jurul meu, îmi dau seama la un moment dat 
că percep lumea, aşa cum ar zice un cineast, „în secvenţe“. Văd, 
adică, tot ce se întîmplă şi aud tot ce se discută. Nu izbutese 


136 


însă să ordonez tot ce văd și tot ce aud într-un şir coerent. Nu 
pot să-i reunesc pe toţi şi pe toate sub oblăduirea unei singure 
idei. Poate pentru că această idee nu există, ori poate pentru că 
mă simt din nou treaz. 

Mark se duce la magnetofon și apasă butonul. 

Prelung și în unison, imitînd muzica de Bach, sună viorile, 
apoi Aznavour începe să cînte : „Isabelle, Isabelle...“ 

— Alka, îi zic nevesti-mi, hai să bem în cinstea noastră. 

Alka întoarce capul la mine şi își încreţeşte fruntea. Nu m-a 
auzit bine sau n-a înţeles ce i-am spus. 

— În cinstea ta, îi zic, şi a mea.. 

— Ai răbdare ! Întoarce iar capul şi, proptindu-și obrazul 
în palmă, ca femeile de la ţară, se uită la operator. El i se pare 
acum bărbatul cel mai deștept, cel mai tandru şi cel mai de seamă. 

Operatorul îi vorbește despre nevastă-sa, lăudînd-o din răs- 
puteri. O laudă totdeauna, dar n-o ia cu el niciodată. Pînă şi 
acum, în noaptea de Anul Nou, o fi rămas, pesemne, acasă şi s-o 
fi dus la culcare. 

„Isabelle, îşi repetă chemarea Aznavour. Isabelle, Isabelle, 
Isabelle, Isabelle, Isabelle, Isabe-elle.“ 

Mă ridic de la masă. Jes în vestibul, iar de-acolo, pe treptele 
scării. 

Afară, în stradă, nu-i frig. Ninge cu fulgi rari şi îţi face im- 
presia că [ulgii se topesc înainte de a atinge asfaltul. 

Pe strada noastră nu sînt decît case cu cite un singur etaj, 
rămășițe ale Moscovei de altădată. Cineva şi-a deschis fereastra 
şi a pus pe pervazul ei un patefon. Proprietarul acestuia pesemne 
că nu-i un om modern, pentru că melodia pe care o aude 
„Dominoul“, un vals vechi de cincisprezece ani. 

În sunetele acestui vals patinasem în urmă cu cincisprezece 
ani pe gheaţa patinoarului cu o fetiţă necunoscută. Pluteam cu ea 
ca în vis, ca Într-un semileşin încîntător, ținîndu- -mi mâinile la 
piept, şi nu mă gîndeam atunci nici la trecut, nici la viitor. Totul 
era în prezent. 

Mă uit la strada mea, şi ea îmi amintește de patinoarul 
acela, căci e tot atît de plină de lume şi lumea asta se mişcă 
haotic, pentru că unii aleargă să-i ajungă pe alţii din urmă, şi 
Gleb Romanov cîntă „Domino“, şi e noapte și multe lumini, iar 
în lumina felinarelor asfaltul ud sclipeşte cum sclipeşte gheaţa 
unui patinoar. 

les în mijlocul străzii — la ora asta maşinile nu prea mai 
circulă — și merg aşa, înainte. Din faţă şi tot prin mijlocul stră- 
zii, îl văd venind pe Mişa, crescut cu treizeci de centimetri. Trece 


137 


ținînd de umeri o fată minunat de frumoasă și nu ridică ochi 
la mine. 

Strada urcă lent şi capăt impresia că chiar aici, pe unde calc, 
se curbează globul pămîntesc. El zboară lent prin spaţiile cosmice, 
rotindu-se uşor în jurul axei sale, iar eu păşesc pe el și ajung cînd 
cu picioarele, cînd cu capul în sus. Ţin în miini două beţişoare 
de baterist. Merg şi bat cu ele un ritm vioi, de trei pătrimi. 

Cînd m-am trezit, era la amiază. 

Alka nu dormea. Sta culcară, cu mîinile lungite peste pla- 
pumă şi se uita înainte. 

În mijlocul odăii, pe masă, se grămădeau farfurii nespălate, 
iar parchetul era plin de dungi mărunte, negre. Aşa se întîmplă 
cînd dansezi purtînd pantofi cu talpă de cauciuc. 

Rochia Alkăi zăcea pe un fotoliu. Mîneca ei străvezie atîrna 
în jos, era puţin îndoită la cot şi părea că păstrează forma bra- 
țului ei. 

— Poimiîine mergem la serviciu, zise Alka fără veste. 

Nu i-am răspuns nimic. 

Sărbatorile [iasa sfîrşit, veni timpul să mergem la lucru- 

Alka avea să predea în continuare literatura rusă: doar co- 
piii trebuie să-l cunoască pe Puşkin. Iar eu aveam să născocesc 
în continuare diferite mecanisme : doar uzina trebuie să aibă linia 
ei automată. 

— Ce sărbătoare urmează ? mă întrebă Alka. 

— Opt Martie. 

— Opt Martie e o singură zi. 

— De Întîi Mai vor fi trei zile, i-am spus, pentru că socoti- 
sem demult totul. Adică, întîi, doi şi trei. 

— Întâi, doi şi trei, repetă ea, îndoindu-și pe rînd degetele. 
Uite-atunci să mergem la ţară. 

— O să fie noroi. 

— Ne punem cizme. 

— Vezi să nu te duci... m-am îndoit eu. 

— Ba nu, o să mergem, o să mergem, o să mergem, făcu ea 
cu patimă. Eu n-am fost niciodată primăvara la pădure. 

Nu ştiu cum se făcea, dar nici eu nu izbutisem pînă atunci 
să mă aflu primăvara într-o pădure. 

Pesemne că la începutul lui mai, zăpada avea să fie topită, 
iar mugurii gata să dea la iveală primele frunze. 

Mi-am imaginat cum m-am priceput o pădure primăvăratică, 
fumuriu-liliachie, străbătută de raze şi pe noi amîndoi cu scurte 
pe umeri, iar în picioare, cu cizme de cauciuc noi-nouţe. 


Se-aude bine 


Pe strada Metrostroevskaia fusese construit un bloc cu apar- 
tamente proprietate personală. Construcţia durase mult, cam trei 
Sau patru ani, şi, între timp, se schimbaseră acolo doi preşedinţi 
ai comitetului de bloc. Unul demisionase, plictisit să tot repre- 
zinte interesele unor proprietari individuali, iar pe celălalt îl în- 
lăturase comitetul, întrucît se folosise de funcţia lui oficială în 
scopuri personale. 


În ciuda acestor evenimente, construcţia luase, în cele din 
urmă, sfîrşit, locatarii se mutaseră în apartamentele lor, iar la in- 
crarea în bloc fu instalat ca portar un oarecare nene Serioja, ce 
avea să lucreze în schimburi cu propria lui nevastă. 


Asociaţia de locatari purta denumirea de „Artistul grafician“, 
dar de locuit în clădire, locuiau reprezentanţi ai celor mai diverse 
profesiuni. Mai bine decît pe ceilalți, nenea Serioja îl cunoştea 
pe fotograful Maximov, deoarece pe acesta îl vizitau foarte multe 
femei. Maximov se bucura printre ele de un uriaş succes, căci era 
holtei, urît la înfăţişare și părea să fie o pradă ușoară. 

Gustul lui Maximov era extrem de variat. Cînd în lift intra 
cîte o femeie tînără și pornea spre înălțimi, nenea Serioja îşi 
lipea burta de grilaj şi sta așa, cu gura deschisă de încordare, aş- 
teptînd să afle la ce etaj se va opri cabina. Convingîndu-se că ea 
s-a oprit la etajul şase, răsufla mulţumit şi se ducea în treaba lui. 


De cînd fusese numit portar, nu se înșelase în legătură cu treaba 
asta niciodată. 


Uneori, de la etajul cinci cobora la parter o bătrînă de nouă- 
zeci şi şase de ani, purtînd straniul nume de Bekş. leşea din lift, 
îşi desfăcea scăunelul pliant şi se așeza în faţa intrării să respire 
aer curat. Strada din faţa blocului era în pantă, iar mașinile îşi 
forțau aici motoarele, slobozind un vijiit asurzitor şi împrăştiind 
gaze de eșapament. Cînd şi cînd, se repezea cîte cineva să traver- 
seze strada. Bekş privea la toate acestea cu ochii ei sticloşi, re- 
marcînd amănunte pe care un om sănătos nu le-ar remarca nici 
în ruptul capului. 


Alteori, cînd la intrare apărea tînăra Nina Demidova, reve- 
nind de la plimbare cu buldogul Borka de lesă, nenea Serioja se 
înviora şi răcnea vesel : 


— Toţi locatarii îs acasă ! 


139 


Era o glumă, sensul căreia consta în ideea că Nina, chipurile, 
n-ar locui în blocul acela. 

Nina rîdea şi întreba : 

Ia zi, nene Serioja, te măriţi cu mine ? 

Era şi asta o glumă. Se ştia că nenea Serioja este om însurat. 

Întrucît portarului îi făcea plăcere să se afle mai multă vreme 
în preajma Ninei, o însoțea de fiecare dată, în semn de conside- 
rație deosebită şi, totodată, ca să-și mai omoare timpul, urcînd 
şi el cu liftul pînă la etajul şase. De obicei, urcau în tăcere. Etajele 
se perindau pe dinaintea lor, apoi liftul se oprea, nenea Serioja 
deschidea ușa metalică şi îi lăsa pe Nina şi pe Borka să coboare. 


Acolo, la etajul şase, de altfel ca şi la celelalte etaje, se aflau 
patru apartamente. Locuiau în ele: pianista Maşa Polonskaia cu 
tamilia ei, ex-preşedintele Volkov cu Rita, soția lui, şi cu Slavik, 
fecioru-său, apoi nefamilistul Maximov şi, în sfîrşit, pictorița Nina 
Demidova, la rîndul ei nefamilistă. 

Uşa de la apartamentul ex-preşedintelui Volkov avea şapte 
încuietori, confecționate fiecare după o comandă specială şi con- 
ținînd fiecare cîte un chiţibuş. Să intri în apartamentul lui Vol- 
kov era tot atît de dificil ca şi într-un seif. 

La uşa familiei Polonski era fixată o placă de aramă, aidoma 
celor ce se confecţionau odinioară. Pe placă era gravat cu un 
scris caligrafic numele şi prenumele locatarului. 

Uşa lui Maximov nu era prevăzută nici cu încuietori spe- 
ciale, nici cu placă, în schimb fusese montat acolo un vizor optic, 
ca să poţi vedea prin el pe cei ce-ţi vin în vizită. Asemenea vi- 
zoare se zice că îşi montează la uşile apartamentelor actorii de 
cinema care se bucură de popularitate, întrucît vin pe la ei vizi- 
tatori foarte mulţi şi, mai ales, nepoftiţi. 

Uşa de la apartamentul Ninei Demidova era una obișnuită, 
nu avea nici placă şi nici vizor. Era însă foarte murdară. Nina 
neglija să-şi cumpere o sonerie electrică, de aceea toţi cei ce ve- 
neau pe la ea băteau în uşă cu picioarele. 

Cele patru uşi aveau între ele o anume asemănare — toate 
erau capitonate cu o dermatină imitînd moarul și avind pe margini 
cîte un şir de ţinte metalice — dar și deosebiri radicale. La fel 
şi proprietarii apartamentelor respective : se asemănau în anu- 
mite privinţe, dar se şi deosebeau radical. 

Familia Polonski. Există o zicală: cîte şandramale, atîtea 
angarale. Șandramaua semnificînd căminul, locuinţa, apartamentul, 
iar angaralele, necazurile. Dacă am traduce zicala în limbaj actual, 


140 


am putea să spunem: fiecare apartament îşi are necazurile lui. 
În apartamentul ocupat de familia Polonski nu existau necazuri. 

Maşa : o blondă frumoasă, cu gîtul lung, cu un căpşor mic, 
de pasăre, şi cu o talie bine strunită. O pianistă de excepţie. 

Iura : un brunet spătos, un gigant cu umeri laţi, semănînd cu 
un negru alb. Sportiv intelectual. Amîndoi erau sănătoşi şi ta- 
lentaţi, aveau şi un „copil, dar de crescut nu-l creşteau ei, ci pă- 
rinții Maşei, aşa încît de toate greutăţile şi disconfortul legat de 
educaţia lui aveau parte părinţii, Maşa şi Iura avînd parte doar 
de rezultate. Reieşea astfel, nu ştiu cum, că toate bucuriile vieții 
ei le obțineau uşor şi pe gratis. 

Maximov. Voia să se însoare şi își căuta o nevastă. Faţă de 
viitoarea nevastă avea următoarele pretenţii : 

1. Să fie tînără, frumoasă şi celebră: de exemplu, campioană 
la patinaj artistic sau crainică la Televiziunea centrală. Ca lumea 
s-o recunoască pe stradă şi să întoarcă după ea capul. 

2. Să fie o gospodină de excepţie: econoamă și inventivă. 
Să poată trăi cu trei ruble o săptămînă întreagă. 

3. Să aibă un caracter ideal, iar în cazurile cînd el, ducîn- 
du-se în vizită, s-ar îmbăta, să-l ducă în spinare pînă acasă, în 
tăcere, fără să bombăne. 

4. Şi dacă s-ar plictisi de ea, s-o poată părăsi pentru un an- 
doi, iar ea să-l aştepte în acest răstimp cu fidelitate şi fără să se 
simtă ofensată. 


Deocamdată nu găsise o asemenea nevastă, de aceea se afla 
într-o permanentă căutare. 

Volkov. Ex-preşedintele. Cel ce se folosise de situaţia sa ofi- 
cială în scopuri personale. Astfel, în timp ce se construia blocul, 
mutase spre dreapta un perete al apartamentului său, din care 
cauză o odaie de-a lui devenise cu 10 centimetri mai lată, iar una 
din odăile lui Maximov cu 10 centimetri mai îngustă. Poate că 
treaba asta n-a fost pe placul lui Maximov, dar lui Volkov nici 
că i-a păsat. Se mai zicea că tot el aşezase parchetul din aparta- 
mentul său fără stratul de izolare dedesubt, ceea ce făcuse ca 
tavanele să se afle acolo cu cinci centimetri mai sus decît în res- 
tul apartamentelor. 

Există oameni care adună totul către ei, iar alţii care proce- 
dează invers. Volkov făcea parte din prima categorie. 

Nina Demidova, cea de-a patra dintre locatarii amintiţi, era 
graficiană, ocupîndu-se de ilustrarea cărţilor pentru copii. lubea 
foarte mult copiii şi încerca să facă pentru ei ilustraţii cît mai 
frumoase. Copiii sînt îndeobşte niște fiinţe recunoscătoare, dar 


141 


în acest caz recunoştinţa lor nu ajungea să fie cunoscută de Nina, 
deoarece copiii nu rețin niciodată numele graficienilor. 

Pe lîngă Nina hălăduia buldogul Borka, dar nu era chiar al 
ei, ci al unor buni prieteni. Bunii prieteni plecaseră pentru trei 
ani în străinătate, dar cîinele nu-l luaseră cu ei, ci i-l lăsaseră 
Ninei. li promiseseră că peste trei ani se vor întoarce şi îl vor 
lua înapoi. 

În urmă cu trei ani, cînd blocul începuse a fi construit, Nina 
avusese un soţ. Trăiau amîndoi din bursele lor, închiriau o odaie 
de trecere în preajma gării Belorusski şi înfruntau amîndoi toate 
greutăţile. După ce blocul a fost construit şi greutăţile fuseseră 
depășite, soţul şi-a găsit o altă soţie, urmînd să înfrunte cu ea 
greutăţi noi. Uneori îi mai telefona Ninei, acum însă în calitate 
de soţ al alteia. De fapt, al altcuiva era cam tot ce o înconjura: 
copiii, câinii, şi nici măcar apartamentul unde locuia acum ea nu 
era trecut pe numele ei. 


Vecinii duceau o perfectă coexistenţă, se abăteau deseori unii 
pe la alţii ca să ceară cîte un pic de sare, cîte-o cutie de chibri- 
turi ori să stea de vorbă cu privire la ciudățeniile amorului. . 

Din cînd în cînd, venea pe la Nina bătrîna Bekş, se aşeza pe 
marginea scaunului şi începea să-şi aducă aminte de răposatul e: 
soţ pe care îl cunoscuse la Ziirich. 

— Soţul dumneavoastră era neamţ ! se miră Nina. 

— Nu. Era un mic-burghez din Kiev. 

— Da de ce a trebuit să plecaţi tocmai la Zürich ca să 
cunoaşteţi un mic-burghez din Kiev ? Aţi fi putut să-l cunoaşteţi 
chiar la Kiev... 

— Desigur, da din cap Bekş. Am fi putut să ne cunoaştem 
la Kiev, totuşi ne-am cunoscut la Zurich. 

Maşa Polonskaia venea pe la Nina în fiecare zi, şi numai 
Volkov nu venea niciodată, căci se temea de buldogul Borka. 

Maximov trecea uneori în fugă şi-o întreba: „N-aţi avea 
să-mi împrumutaţi o linguriţă de unt sau orice fel de altă gră- 
sime ?“ sau: „N-aţi avea să-mi daţi trei sau mai bine cinci ruble?“ 

Nina îi împrumuta totdeauna şi bani, şi unt, dindu-şi seama 
cu acest prilej şi de faptul că Maximov nu mai era tînăr, avînd 
în jur de patruzeci şi „şase de ani, şi că-şi dorea nişte bucurii 
simple, biblice, cu copii, prînzuri şi agreabile seri plicticoase, pe 
care să le petreacă în sînul familiei. Și, în sfîrşit, că amorul la 
care era condamnat nu-l mai satisface. 

Relaţiile dintre vecini continuară să fie paşnice pînă în ziua 
cînd Maşa Polonskaia îşi cumpără un pian de concert marca 


142 


„Becker“. În lift, pianul nu încăpuse, şi hamalii îl căraseră pe sus, 
pînă la etajul al şaselea. 

Nu era un pian din zilele noastre, marca „Lira“ sau „Latvija“. 
Era un instrument construit demult, din lemn bine uscat, la care 
o fi cîntat, poate, însuşi Mihail Ivanovici Glinka. 

Pianul avea un sunet profund, plin, iar clapele i se mișcau 
cam anevoie, ceea ce facilita dezvoltarea digitaţiei. Maşa le în- 
vingea rezistenţa, iar sunetele care îi zburau de sub degete i se 
părea că au un iz primăvăratic. Aceeaşi senzaţie o încerci, da 
pildă, mîncînd în luna aprilie cei dintîi castraveți. 

Cît despre Nina Demidova, vecina Maşei, aceasta încerca în 
asemenea ocazii o senzaţie cu totul diferită. Sunetele pianului ră- 
sunau de după perete atît de clar, de parcă în odaia de alături 
era pus în priză un aparat de radio. Se auzea de acolo fiecare 
frază muzicală. 

De regulă, pe Nina n-o deranjau ţipetele de afară ale copiilor, 
vuietul maşinilor, toate zgomotele haotice ale străzii. Ceaikovski 
însă avea darul s-o sustragă de la lucru. Ea îşi înfunda urechile 
cu vată, se lega la cap cu un prosop pluşat, dar în ciuda tuturor 
acestor precauţiuni se surprindea mereu că-i atentă ia muzică, nu 
se putea concentra şi de fiecare dată își pierdea cumpătul. 

Deşi era un om cumsecade şi binevoitor, încerca în sinea ei, 
în asemenea clipe, o vie dorinţă ca în familia Polonski, în bună- 
starea lor neştirbită, să se petreacă ceva. De exemplu, să-şi frac- 
tureze Maşa mîna dreaptă şi timp de doi ani de zile să nu se mai 
poată apropia de pian. Sau să fie băgat Iura la închisoare, iar 
Maşa, aidoma unei soții de decembrist, să-l urmeze în Siberia. 
Sau, pur şi simplu, familia Polonski să-şi schimbe locuinţa cu un 
apartament mai mare și să se mute într-un alt cartier al oraşului. 

„Dimineaţa, la Maşa venea un cîntăreț de la „Moskonţert“. 
„Suspini şi taci şi-ncepi să lăcrimezi. Ș: vorbele de-amor îţi amu- 
tesc pe dată...“ cînta cîntăreţul. 

„Si vorbele de-amor îţi amuţesc pe dată“, îi corecta Mașa o 
imprecizie melodică. 

Nina şedea legată la cap, asculta cum se împletesc cele două 
voci puternice, frumoase, şi i se părea că partea cea mai atrăgă- 
toare a vieţii o tot ocoleşte întruna. O şi invidia un pic pe Maşa 
că se pricepe să nu se adapteze la exigenţele vieţii, ci să determine 
viaţa să se adapteze la exigenţele ei. 


143 


Pe Maximov, pianul „Becker“ nu-l deranja. El îşi developa 
clişeele, multiplica fotografiile, iar ca să facă toate astea n-avea 
nevoie nici de inspiraţie şi nici de vreo stare sufletească aparte. 

Cu Volkov însă lucrurile se prezentau la modul cel mai tra- 
gic cu putinţă. El era pictor de afișe, lucra acasă şi se ducea de 
mai multe ori pe zi la Maşa spre a lămuri situaţia. Toate cîte 
Nina visa tainic, în liniștea nopţii, să i se întîmple Maşei, Volkov 
îi promitea acesteia să le traducă în realitate, adică să-i rupă 
miinile, s-o bage la închisoare, ba chiar stabilea în acest sens şi 
termene foarte precise. 

Promisiunile lui Volkov Maşa le întîmpina cu umor şi con- 
tinua să cînte. Fie singură, fie împreună cu cîntăreţul. Drept ur- 
mare, într-o zi frumoasă şi însorită, primi de la judecătoria raio- 
nală o citaţie prin care i se aducea la cunoştinţă că trebuia să se 
prezinte acolo la data cutare. În caz de neprezentare, i se pro- 
mitea că va fi adusă sub escortă. 

— Ştiai treaba asta ? îi arătă ea Ninei citaţia. 

— Ştiam. Nina aflase, într-adevăr, evenimentul și incepuse 
a-l aştepta cu o vie nerăbdare. 

— Te-aş ruga să vii şi tu la judecătorie. Ca martoră... 

— În ce sens? 

— Să spui acolo că eu nu te deranjez. Altminteri, am să fiu 
evacuată din bloc. 

— Nu pot să-ţi fiu martoră, o refuză Nina. 

— De ce ? îşi înălță Maşa sprîncenele arcuite. 

— Pentru că mă deranjezi şi pe mine. Nu mă laşi să lucrez. 
De spus treaba asta la judecătorie n-am s-o spun şi tocmai de 
aceea e mai bine să nici nu mă duc acolo. Descurcă-te fără mine. 

Maşa nu zise nimic, dar ochii i se umplură de lacrimi. Apoi 
se întoarse şi ieşi din odaie, pășind mărunt, ca o balerină. 

În ziua aceea, nu se mai așeză să cînte la pian : poate că nu 
voia să-și mai supere vecinii înainte de proces sau poate că era prea 
necăjită de trădarea Ninei, de procesul ce-o aştepta, precum şi 
de situaţia neclară din propria ei casă. 

Nina ar fi putut să profite de linişte şi să lucreze, dar n-avu 
nici ea chef de lucru. Sta culcată pe canapea, se uita în tavan şi 
se gîndea că, refuzînd a-i sluji Maşei drept martor, avea să-l 
ajute astfel, fără să vrea, pe Volkov, care e pus „pe contra“ şi nu 
are dreptate chiar în principiu, prin întreg hodil în care îşi duce 
existența. lar dacă aşa stau lucrurile, ce deosebire e între ea și 
acest Volkov ? 

Buldogul Borka, simțind cu întregul său organism atît de 
sensibil starea de spirit a Ninei, nu era nici el în apele lui, ofta 


144 


melancolic şi umbla din col în colț, ţăcănind cu ghearele pe 
parchet. 


Procesul fusese fixat pentru ora zece, dar judecătorul întîr- 
ziase, şi membrii asociației de locatari „Artistul grafician“ se adu- 
naseră în coridor, stînd jos, pe-o bancă de lemn. În aşteptare. 

Martora Maşei fu totuşi Nina Demidova. Trebuia să spună 
că muzica pe care-o aude de după perete n-o deranjează, ci dim- 
potrivă, o inspiră şi-i înnobilează firea. 

Martorul lui Volkov fu Maximov. Acesta trebuia să declare 
că pianul îl deranjează, lipsindu-l de solitudinea care îi este atît 
de necesară. 

În afară lui Maximov, Volkov o adusese cu el pe Rita, ne- 
vastă-sa, şi pe Slavik, fecioru-său, care sufereau la rîndul lor de 
urma zgomotului din apartamentul vecin şi erau gata să se înfă- 
țişeze la proces în calitate de probă concretă, de reproş viu. 

Duşumelele la judecătorie erau de scînduri, băncile de lemn. 
Totul era vopsit într-o culoare bej, palidă. Oamenii care umblau 
pe acolo erau posomoriîţi, concentrați, şi Nina, care nu putea să 
sufere ambianța proprie judecătoriilor şi spitalelor — o ambianţă 
a nenorocirilor şi dependenţei de alții — ardea de nerăbdare ca 
totul să ia sfîrşit cît mai curînd, şi ea să plece acasă. 

Maximov şedea pe bancă şi mînca o bucată de brînză topită. 
Nu apucase să ia acasă micul dejun. Părea jenat, probabil la gîn- 
dul că avea să depună o mărturie falsă. De ce acceptase această 
situaţie era neclar ; cel mai probabil părea faptul că Volkov îi 
promisese trei sau mai bine cinci ruble şi-i oferise bucăţica de 
brînză topită. 

Grupul lui Volkov se ţinea deoparte. Cînd Slavik se apropie 
la un moment dat de Nina, Volkov îl trase înapoi, deşi între 
Nina şi Slavik nu exista nici un fel de animozitate. 

Nina arunca în răstimpuri cîre-o privire spre Volkov, ca şi 
cînd i-ar fi cîntărit din ochi șansele de succes. Ar fi vrut totuşi 
foarte mult ca el să cîştige procesul, căci într-un asemenea caz ea 
avea să-și menţină nealterat profilul moral, alegîndu-se în acelaşi 
timp şi cu posibilitatea de a lucra dimineaţa, în linişte. 

În sfîrşit, apăru şi judecătorul. Toată lumea intră în sală. 
Judecătorul se aşeză pe un scaun cu spătar înalt, avînd de-o 
parte şi alta a lui pe cele două asesoare populare : nişte femei în 
vârstă, 

În faţa mesei judecătorului, în rîndul întîi al scaunelor, luară 
loc ambele părţi în conflict: în stînga, Volkov cu familia sa şi 
cu Maximov, în dreapta, Maşa şi persoanele care o însoțeau: 


145 


Nina şi Iura, bărbatul său. Iura era vizibil nervos: de obicei, fă- 
cea bancuri, folosea în conversaţie fraze din cîntece și anecdote 
cunoscute. Acum însă, nu-și mai aduse aminte de nici un cîntec, 
nu povesti nici o anecdotă ; pe chipul stacojiu, ca după baie, ochii 
lui păreau albi. 

În rîndurile din spate se așezară spectatori ocazionali, mai 
cu seamă pensionare vârstnice, amatoare de procese deschise. Dis- 
Cuţia la care asistau acum, iscată între acești membri ai intelec- 
tualităţii creatoare, li se păru interesantă, deşi cam de neînțeles. 

Primul care luă cuvîntul fu reclamantul, adică Volkov. Se 
ridică de pe scaun, cu şapca în mînă — urechile i se înroşiră — 
şi începu să spună că visase de multă vreme să-și procure din 
ultimele lui economii realizate prin muncă un apartament la bloc, 
dar că şi-a procurat, de fapt, o cameră de tortură. Nervii nu-i 
mai rezistă şi dacă totul va continua aşa, el nu va mai avea alt- 
ceva de făcut decît să-și curme zilele, deoarece nu întrezăreşte 
nici o altă scăpare. De notat că şi-a făcut rost între timp de apă- 
rătoare pentru urechi din cele pe care le poartă scafandrii, că şi-a 
tapetat pereţii şi tavanele cu cofraje în care se vînd ouă dietetice, 
din care cauză odaia lui a ajuns cu cinci centimetri mai scundă 
şi cu zece centimetri mai îngustă decît fusese, dar că nimic din 
toate acestea nu i-a fost de folos. 

— Aţi putea să faceţi un schimb de locuinţă, îi sugeră ju- 
decătorul. 

— De ce să fac schimb de locuință ? Dumnealor sînt de vină, 
şi eu să fac schimb de locuinţă ?... 

Volkov o spuse pe un ton din care reieşea încă o dată şi fără 
nici un dubiu că preferă mai curînd să se sinucidă, decît să cedeze. 

Sfîrşindu-și expunerea, se așeză avînd întipărită pe chip o 
expresie de insatisfacţie și umilinţă, dar nicidecum de om înfrînt. 
Rita, nevastă-sa, îşi scosese paltonul să nu-i fie prea cald, și-i des- 
cheiase lui Slavik bluza. Şedea pe scaun, lată în umeri și în şol- 
duri, cu un chip şi el lătăreţ, trandafiriu, şi avea o înfăţişare 
domestică, din cele mai plăcute. 

— Ştiţi, începu ea cu un aer jenat, nici nu-mi adorm bine 
copilul, că şi izbucneşte zdrăngănitul la pian şi cîntecele. Copilul 
sare în sus, plînge... 

Slavik îşi sucea distrat căpşorul bălai și nu bănuia cîtuşi de 
puţin că se vorbeşte chiar despre el. Volkov îl mîngiie pe cap, 
dar se văzu limpede că o face mai mult ca să-l impresioneze pe 
judecător, decît din sentimente părintești. 

Apoi luă cuvîntul Maximov. Lui Maximov îi plăcuse tot- 
deauna să atragă asupra sa atenţia maselor, însă prin forţa îm- 


146 


prejurărilor, a fost lipsit de aşa ceva în viaţa cotidiană. Acum, 
ciștigînd pentru cîteva minute atenţia unui auditoriu, îşi etală 
toate resursele. Declară întîi şi întîi că regulile convieţuirii so- 
cialiste trebuie respectate. Avind apoi în vedere că viaţa într-un 
bloc reprezintă un anumit aspect al convieţuirii umane și, în mod 
indiscutabil, al unei convieţuiri socialiste, înseamnă că principiul 
sus-amintit îi vizează direct pe toţi locatarii blocului. În conse- 
cință, nu este cîtuşi de puţin corect să pui ditamai pian în capul 
unor oameni ai muncii: dacă vreunul dintre locatari are poftă să 
cînte la un asemenea instrument, n-are decît să se ducă în locuri 
de folosință publică, să se urce pe scenă şi să cînte acolo cît 
pofteşte. 

Maşa îşi mişcă nervoasă degetele pe genunchi, continuînd 
parcă şi acum să cînte la pian. Era o obişnuinţă ce se transformase 
într-un reflex necondiţionat. Purta un palton de piele în ton cu 
moda, dar nu cu cea actuală, ci cu cea viitoare, căci avea şi cali- 
tatea de a presimţi din timp moda care avea să fie. De sub 
palton, i se zăreau nişte pantaloni lungi, cadrilaţi, iar pe cap 
avea O şepcuţă tot cadrilată, ca cele de jocheu. Nu dăduse do- 
vadă de prea mult tact venind la o judecătorie îmbrăcată astfel, 
însă findo fiinţă inteligentă, ba chiar şireată, se pricepea foarte 
bine să-și transforme defectele în tot atîtea calităţi. 

Scoase acum din poşetă două hirtii. Una din ele reprezenta 
o tăietură dintr-un ziar, în care se arăta că Maşa e o pianistă 
foarte bună, activitatea ei fiind necesară oamenilor, deoarece 
acordă vieţii acestora un plus de frumuseţe şi sens. Cealaltă hîr- 
tie era o adeverinţă eliberată de „Moskonţert“, în care stătea scris 
ă „Moskonţert“ nu se ocupă de repartizarea unor încăperi sepa- 
rate pentru repetiţii. La toate acestea, Maşa adăugă că este gata 
oricînd să plece din apartamentul său spre a se muta într-altul, 
însă nu există nici o garanţie că nu va fi evacuată şi de acolo, 
nemairămînîndu-i atunci decît să stea cu „Becker“-ul ei sub cerul 
liber, ca în filmul uzbek : „Pianul alb“. 

În expunerea sa, Maşa păstră cu fineţe şi precizie proporţiile 
necesare de inteligenţă, îact, umor, lipsă de apărare şi ușoară de- 
zolare. Concomitent cu aceasta, îi adoră din priviri atit pe ju- 
decător, cît şi pe asesoarele populare, iar aceștia, la rîndul lor, 
păreau gata să-i ierte totul, ba ai fi zis chiar că dacă ea ar fi să- 
virşit o infracțiune gravă, ei tot ar fi fost în stare s-o achite, ori 
să-i dea o pedeapsă minimă. 

În ceea ce îl priveşte pe Volkov, acesta, subliniindu-și cu 
vehemență drepturile şi dînd dovadă de-o insistență lipsită de 
delicateţe, se dovedise a fi un primitiv. El neglijase cu totul um 


147 


factor foarte important, şi anume, factorul F. P., adică farmecul 
personal. 

Maşa însă își împrăștia cu dezinvoltură farmecul personal o 
dată cu undele parfumului „Chanel“ şi părea că nu este cîtuşi de 
puțin o inculpată și nici măcar o martoră, ci doar aşa... Și numai 
„graba cu care îi alergau pe genunchi degetele cu unghiile tăiate 
scurt — marcă a profesiunii sale — trăda faptul că este totuşi o 
inculpată. 

Apoi la masa judecătorului veni Nina. 

— Vecinii dumneavoastră vă supără ? o întrebă judecătorul. 

Avea nişte ochi trişti şi rotunzi ca ai buldogului Borka. Nina 
se uită în ochii aceştia atît de cunoscuţi şi simţi pişcături în nas. 
Brusc, i se făcu milă de ea însăşi, dar nu din cauza pianului, ci 
aşa, în principiu. Judecătorul o privea cu atenţie, o privea şi 
Maşa, iar soţul acesteia încetase să-și mai sucească în miini şep- 
cuţa din piele de antilopă. 

— Dar ea nu e de vină, rosti Nina cu glas scăzut. 

Răspunsul reprezenta un compromis. Prin el, Nina o şi acuza 
pe Maşa, dar îi găsea şi o scuză: „Bineînţeles că mă supără, însă 
nu e de vină“. 

— Dar cine e de vină? întrebă judecătorul. Era o întrebare 
clasică. 

— Sînt subțiri zidurile... zise Nina. 

— Aia e! se bucură o bătrînă din sală. Pesemne că se dezo- 
rientase tot încercînd de una singură să ajungă la adevăr. 

— Ce să zic: un pian, colo !... făcu o muieruşcă mai tînără. 
Să vedeţi la un prieten de-al nostru: a adus din Africa un dita- 
mai crocodil şi-l ţine şi în baie. 

— Păi crocodilul tace din gură, interveni Volkov. 

— De tăcut, tace... Da’ dacă o scăpa pe palier, îl şi înhaţă pe 
ăl de i-o ieşi în cale. Că doar e aligator, nu? 

Judecătorul bătu cu pumnul în masă, încheind dezbaterea. 


Situaţia nu-i era favorabilă lui Volkov, el îşi dădu seama de 
acest lucru şi aşteptă cu răbdare alocuţiunea avocatului său. 

Avocatul luă cuvintul. Era o femeie de vreo şaptezeci de 
ani, probabil o pensionară din cele care mai cîștigă astfel un ban 
în plus, preluînd în răstimpuri cînd un caz, cînd altul. 

— Orice om beneficiază de dreptul la muncă şi la odihnă, în- 
cepu ea. Tovarăşul Volkov a fost frustrat de ambele drepturi... 

Vorbea anevoie, lungind peste măsură orice cuvînt şi, dacă 
n-ar fi întrerupt-o i ajecitozul, ar fi putut să vorbească aşa la 
nesfârşit. 


148 


Judecătorul se cam plictisise de toată această poveste, care i 
se părea foarte clară. Ziua de lucru era abia la început, urmau să fie 
rezolvate multe alte cazuri. Se sfătui cu asesoarele şi declară: 
„Acţiunea prin Care se solicită evacuarea familiei Polonski se- 
respinge. Inculpata nu cîntă la pian noaptea, ci ziua, nu mai de- 
vreme de orele şase dimineața şi nu mai tirziu de unsprezece seara. 
Ca atare, faptele ei nu pot fi apreciate drept huliganism, iar dacă 
o persoană nu comite acte huliganice şi nu încalcă normele de 
conduită socială, nimeni nu are dreptul s-o evacueze din aparta-- 
mentul pe care îl ocupă.“ 

Apoi judecătorul luă o decizie în completare: familia Po~- 
lonski să-și cumpere un covor gros şi să-l agaţe în perete. 

După ce procesul luă sfîrşit, Rita începu să plingă. Văzînd-o 
pe maică-sa plingînd, izbucni în lacrimi şi Slavik. 

Judecătorul aduna cu mişcări încete hiîrtiile de pe masă, şi în: 
acest timp cugeta, poate, cum că or fi ele, zidurile, subțiri, dar 
oamenii nu se aud unii pe alții. Se ţin de procese. 

Maşa se ridică şi ieşi din sală, ţinîndu-se dreaptă şi pășind; 
mărunt ca o balerină. 

— Cînd Vii acasă, te şi culci, îi zise Iura. Avea grijă de ne- 
vastă-sa şi voia Ca ea să-și compenseze energia nervoasă irosită la. 
judecătorie. 

Nina, Maşa şi Iura i ieşiră în stradă. 

Se apropia primăvara, zăpada căpătase culoare bej, devenise 
fragilă și țepoasă. Apăruseră, ieşite de sub zăpadă, părți ale glo- 
bului terestru. În fundul unei curți se zărea un tobogan al co- 
piilor, înnegrit de ploi. 

Iura opri un taxi şi se aşezară tustrei pe bancheta din spate. 
După ce maşina parcurse cîţiva metri, Nina spuse : 

— Ascultă, hai să cădem la învoială... 

— În legătură cu ce? o întrebă Mașa. 

— Eu am să lucrez de la șapte la unsprezece, iar tu aşază-te 
la pian de la unsprezece. Nu de la zece, ci de la unsprezece. O 
diferență de-o oră... 

Maşa nu-i răspunse, privind pe geam, distrată ca şi pînă 
atunci, la pietonii din stradă. După regimul pe care şi-l făcuse, îi 
era mai comod să se scoale la ora nouă, şi la zece să se așeze la 
pian. La unsprezece îi era incomod s-o facă, întrucît pierdea astfel 
un ceas prețios al dimineţii. 


În seara aceleiaşi zile, familia Polonski o invită pe Nina la. 


cină, să mănînce blinele. Drept garnitură, vecinii ei serviră peşte, 
ciuperci, smîntînă şi dulceaţă de fragi, aceasta din urmă răspin- 


149 


dind o plăcută mireasmă de pădure. Votca era turnată într-o 
carafă mică, pîntecoasă, de sticlă veche, obişnuită, de culoare 
verzuie. Într-o altă carafă, înaltă, de cristal, cu gura largă, se afla 
suc rubiniu de rodie. Masa însă nu părea încărcată: totul, pină 
şi îmbinarea culorilor de pe albeaţa feţei apretate, respira un aer 
plăcut, domestic, demonstra abilitatea gazdelor de a-și organiza 
viaţa într-un mod chibzuit, acordînd atenţie fiecărui detaliu, lu- 
cru care în viaţa Ninei lipsea cu desăvîrşire. Nu-l avea în casă 
decît pe buldogul Borka, acesta năpîrlea primăvara și părul lui 
zbura peste tot. Odată, Ninei îi stătuse ceasul, iar ceasornicarul 
căruia i-l dusese o întrebase: „Da' de unde o fi apărut înăuntru 
păr de cîine ?“ 

Iura ridică paharul în cinstea reuşitei la proces şi băură cu 
toţii, fără să- -si supraaprecieze totuşi izbînda, ci acordîndu-i exact 
atit cît merită. Băură apoi în cinstea prieteniei, a prietenilor, a 
artei, încetul cu încetul se ameţiră cu toţii şi se aflară într-o plă- 
cută stare de bunăvoință şi înţelegere reciprocă. În cele din urmă, 
Nina uită că-i fusese răpită posibilitatea de a lucra în tihnă : to- 
tul i se păru acum plăcut şi plin de lumină, şi dori ca toţi să aibă 
parte numai de bine. Pînă Şi Volkov. 

Pianul cel negru sta în faţa lor solemn şi indiferent, şi mu- 
chiile sale lăcuite licăreau stins la lumina lumînărilor. De fapt, 
lumînarea nu constituie un tribut adus modei. Căci dacă becul 
electric luminează pentru toată lumea, lumînarea luminează nu- 
mai pentru tine. Și-atunci cînd stai în faţa unei lumînări care îţi 
dăruieşte numai ţie lumina, eşti înclinat să te duci cu mintea 
doar la lucruri măreţe şi adevărate, cu mult mai presus de gîn- 
durile obișnuite, de fiecare zi, ale oamenilor. E plăcut să te intorci 
cu gîndul și la trecut, şi să-l priveşti cu îngăduinţă, şi să găseşti 
acolo ceea ce îţi dă putere să trăieşti mai departe. 


Maşa se uită la ceas: era zece fix, pînă la unsprezece mai 
avea la dispoziţie o oră. Se aşeză la pian şi începu să cînte cîn- 
tecu] polonez „Euridicele“. În acest cîntec se spunea că în fiece 


noapte din apele ceţoase ale Vistulei ies mai multe Euridice şi 
dansează pe malul rîului pînă-n zori. 


Nina şi le imagină pe aceste Euridice ca pe nişte fete de 
cincisprezece ani, aproape copile, cu gâtul lung si ochii mari. Ele 
sînt frumoase numai prin faptul că există, şi, ca să fie iubite, n-au 
nevoie să fie inteligente şi să facă ilustraţii la cărți pentru copii. 

La ușă sună cineva. Maşa îşi luă mîinile de pe clape. Cu 
toţii erau convinşi că venise Volkov sau Rita, sau, cel puţin 
Slavik, trimis de părinţi. 


150 


Dar nu era Volkov. Pe palier umbla nenea Serioja şi suna 
la fiecare ușă. Ţinea în milini nişte Carneţele întocmite de aso- 
ciaţia de locatari, lungi ca nişte blocnotesuri, cu coperţi moi, al- 
bastre. Toţi ceilalți locatari de la etajul şase ieşiseră pe palier. 

— Luaţi-le, zise nenea Serioja, împărțind carnetele. Vă rog 
să scrieți pe ultima pagină cui doriţi să lăsați moştenire contrac- 
tele dumneavoastră. 

— Cum adică „cui dorim să lăsăm moştenire“ ? nu-l înţe- 
lese Iura. 

— Păi apartamentul pe care îl stăpîniţi reprezintă proprie- 
tatea dumneavoastră personală, îl lămuri nenea Serioja, care În- 
văţase pe de rost dispoziţia respectivă. Așa că, de-oți muri cîndva, 
să se ştie cui rămîne ceea ce stăpîniţi. 

— eu poate că n-am de gînd să mor, zise înţepat Vol- 
kov, vint că în dimineaţa aceleiași zile tot el ameninţase că-şi 
va curma zilele. 

Faptul că fusese înfrînt la proces nu-l descurajase: ştia prea 
bine că din fiecare situaţie, chiar dintr-un eșec, poţi să găseşti o: 
ieşire, ba chiar să tragi şi anumite foloase. Din situaţia de faţă, 
spre exemplu, avea de gînd să se aleagă cu un atelier care să-i 
fie oferit în mod gratuit, ba chiar să-l obţină fără a mai aștepta 
să-i vină rîndul, ca unui invalid ce-a avut de suferit pe „frontul 
moral“. 

— Dumneata poate că n-ai de gînd, zise Maximov, arun- 
cînd o privire scurtă, îngrijorată, spre Nina, dar într-o zi se: 
poate întîmpla să ieşi pe stradă, de sus să-ţi cadă în cap un ţur- 
yure de gheaţă, şi „vă salut, Konstantin Sergheevici !“ Prin „Kon- 
stantin Sergheevici“, Maximov îl subînțelegea pe Stanislavski. 

Rise apoi tot el de propria lui glumă, invitîndu-i din ochr 
pe ceilalți să rîdă şi ei. Ar fi vrut ca familia Polonski și Nina să 
uite de proces, ca şi cînd acesta nici n-ar fi avut loc. Dar vecinii 
nu riîseră. 

Nenea Serioja înmînă celor de faţă toate carnetele şi porni 
pe scară în jos, către vecinii de la etajul cinci. Trebuia să-i vizi- 
teze în seara aceea pe toţii locatarii. 

După ce portarul îşi văzu de drum, petrecerea organizată de 
familia Polonski îşi cam pierdu din vioiciune. În mintea tuturor 
se instală pe neprevăzute gîndul că, odată şi odată, fiecare din ei 
avea să moară. Toate victoriile şi înfrîngerile li se părură a fii 
nişte fapte trecătoare. 


151 


Îşi luară rămas-bun unul de la celălalt şi plecară fiecare în 
apartamentul lui, fiecare în spatele uşii sale. 

Se înnoptase. Deasupra străzii Metrostroevskaia încremenise 
luna plină. Pe suprafaţa ei se zăreau pete, amintind nişte ochi, 
un nas şi-o gură, şi luna semăna astfel cu o mutriţă desenată de-o 
mîna de copil, răsărind din paginile cărților pe care le ilustra 
Nina Demidova. 


Piraţii din mări depărtate 


„Pentru un proiect tehnic, numărul de „utilaje necesare se 
calculează î în conformitate cu nomenclatorul şi cu fiecare dimen- 
siune-tip... 

M-am întrebat cum ar trebui să traduc în engleză termenul 
„dimensiune-tip“, dar tocmai atunci sună cineva la ușă. 

Am deschis ușa şi-am văzut-o pe Tamara, vecina mea de la 
etajul opt. Tamara îmi spuse că a doua zi, la ora nouă dimineaţa, 
trebuie să se prezinte la spital şi că ar vrea s-o duc acolo cu ma- 
şina. 

Mi-a venit s-o întreb : „Da' de ce să te duc eu ?“ Într-ade- 
văr, deşi locuiesc cu ea pe aceeași scară, de întîlnit ne întîlnim 
foarte rar, cam o dată pe lună şi mai ales în dreptul cutiilor 
poştale. Apartamentul meu are numărul 89, iar al Tamarei 98, şi 
poştașul pune deseori scrisorile adresate mie în cutia ei şi vice- 
versa. Fiind, aşadar, singurul lucru care ne leagă, a fost logic să 
nu prea înţeleg de ce la spital trebuie s-o duc eu şi nu propriul 
ei bărbat. 

— D de ce să te duc eu ? am întrebat-o. 

Tamara căzu pe gînduri, meditînd asupra întrebării. Pe 
urmă ridică ochii la mine şi zise : 

— Va să zică, nu vrei să mă duci ? 

M-am cam zăpăcit. Mi-am dat seama că dacă îi voi spune 
„nu vreau“, ea îmi va întoarce spatele şi va pleca, iar eu voi în- 
cerca un sentiment penibil şi nu voi mai putea să lucrez. Fiind 
o lire nervoasă, mi se va părea că-i aud întruna comentariile 
iscate pe această temă, voi încerca să le răspund în gînd, voi de- 
păşi astfel momentul în care adorm de obicei şi, astfel, nu voi 
mai putea să adorm deloc. Voi începe să oftez din greu Şi să 
gindesc intens. Dar nu la ceea ce voi face miine, ci la cele în- 
tîmplate azi. Voi trece din nou în revistă vorbele pe care le-am 
rostit şi faptele deja consumate. Asta îmi va ocupa toată noap- 
tea, toată ziua următoare şi mă va costa în plus un kilometru 
de nervi. Ca s-o duc însă pe Tamara la spital şi să mă întorc după 
aceea acasă, nu voi pierde decît două ore. Două ore pierdute, în 
schimbul unei certe senzaţii de confort sufletesc. 

— Ba da, i-am spus. Am să te duc. 


— Atunci ne vedem la opt treizeci, preciză ea. Jos, la in- 
trare. 


153 


Nu sînt niciodată în stare să refuz o rugăminte. În medi- 
cină, treaba asta se cheamă „hipertrofierea legăturilor inverse“. 
Ceea ce înseamnă că, avînd de a face cu cineva, mă pun totdea- 
una în situaţia partenerului şi îmi uit cu desăvîrșire propriile in- 
terese. 

Se prea poate ca în neamul meu să fi existat cîndva un mare 
mitocan, iar delicatețea mea să reprezinte un fel de compensare 
oferită naturii, unde totul urmează legea supremului echilibru. 
E ca și cînd aș plăti acum pentru faptele de odinioară ale ipote- 
ticului meu strămoș. 

M-am dus la culcare și-am adormit, încercînd o incontesta- 
bilă senzaţie de confort sufletesc. Pe cînd soțul Tamarei o ti 
adormit probabil lîngă nevasta lui cea grasă şi frumoasă cu o 
senzaţie de disconfort sufletesc și de inconsistenţă a spiritului său 
umanitar. 


Spitalul se afla la dracu-n praznic. 

Am frînat în dreptul firmei de la intrare. 

— Vino cu mine ! îmi porunci Tamara. 

— Mai bine te aştept aici, am încercat să mă eschivez. Mi-e 
frică. 

— Va să zică, ţie ţi-e frică, și mie nu? 

— D de ce ai venit aici ? am întrebat-o. 

— Trebuie să lichidez o suspiciune, îmi răspunse posomorită. 

— Nu poți s-o lichidezi altundeva ? 

— Aici sînt specialişti mai buni. 

Cobori pe trotuar şi porni spre scara largă, de piatră. Am. 
incuiat mașina și, neavînd încotro, am urmat-o precum Orfeu. 
pe Euridice. 

Intrarăm în vestibul. 

Tamara luă de la registratură o fişă, se alătură unui grup de: 
cetăţeni care şedeau la rind şi-mi spuse să iau loc lîngă dînsa. Am 
vrut s-o întreb cît timp va trebui să aşteptăm, dar m-am sfiit să 
pun o întrebare atît de prozaică în ambianța aceea, în fond, atit. 
de tragică. 

-— De ce n-a venit bărbatul tău cu tine ? am întrebat-o. 

— N-am vrut eu să-l iau cu mine. Mă feresc de el. 

— De ce te fereşti? 

— Fraţii ţin la surorile bogate, iar bărbaţii la nevestele să-- 
nătoase... 

— Asta numai în cazul cind și unii, şi alţii nu sînt decît. 
nişte ticăloşi, am ripostat cu convingere. 


154 


— De ce ticăloşi? Aşa judecă orice om normal. E un lucru 
normal. 

— Dacă ăsta-i un lucru normal e îngrozitor. 

Tamara se mulțumi să tacă. 

Chiar în fața mea şedea un bătrîn. Bătrînul făcea glume cu 
glas tare şi ridea tot el pe seama lor. Vioiciunea însă nu i-o îm- 
părtășea nimeni. Cei din jurul lui erau azviîrliți în imensitatea sin- 
gurătăţii lor ca într-un ocean, pluteau acolo înghițind apă şi nu 
izbuteau deloc să zărească ţărmul. Bătrînul încerca, de fapt, să 
le demonstreze tăria lui sufletească. Nu-l credea nimeni. Lumea 
îl privea cu gravitate şi dezaprobare. 

Am luat-o pe Tamara de mînă. Ea îşi lăsă capul pe umărul 
meu. 

— Sint o proastă, zise într-un tîrziu. 

— De ce? 

— M-am tot înverşunat să-mi scriu disertaţia. „Efectul gal- 
vanomagnetic în cristale de germaniu.“ Katka are numai note 
de doi, Liovka şi-a găsit o amantă, iar eu am ajuns aici. Ăsta-i 
tot efectul... 

— Oamenii trebuie să aibă o ţintă în viaţă. 

— Uite, tu, de exemplu, eşti un om echilibrat. Nu te avinţi 
nicăieri. Și eşti perfect sănătos. 

— Cum adică nu mă avînt? i-am întors vorba, ofensat. Sînt 
traducător de categoria întii. 


— Hm! făcu Tamara şi tăcu. Gindise pesemne cam aşa: un 
traducător tehnic transferă o serie de informaţii dintr-o limbă 
în alta. Suma acestor informaţii însă rămîne aceeași. Pe cînd ea, 
Tamara, creează o serie de informaţii noi, ceea ce înseamnă că, 
“Obiectiv vorbind, viaţa ei e mai de preţ ca a mea. Dar iată că 
viața mea inutilă nu e ameninţată de nimic etcetera, etcetera... 

— Eşti şi tn sănătoasă, i-am spus. Nu te vezi în oglindă? Ai să 
lichidezi uite-acuşi suspiciunea şi-o să plecăm acasă. Am putea chiar 
să destupăm şi-o sticloanţă... 

— Vezi, Mitea... știința asta te acaparează cu totul. Nu te 
mai gîndeşti la nimic altceva, nu mai știi de nimic. Dimineaţa, 
sari din pat, măniînci la repezeală ce s-o găsi și ia-o la goană. 
Seara, ajungi acasă, îmbuci iar cîte ceva, numai ca să nu mori de 
foame, şi — fuga la maşina de scris. Mănînci doar ca să ai com- 
ibustibil în tine. Umbli doar ca să-ți transporți persoana în timp 
şi spaţiu. lar cu gîndul nu eşti decît acolo... Întocmai ca Mpiri t: 


1 Eroui poemului cu acelaşi nume de M. I. Lermontov. 


155 


îți aminteşti ? „Eram supus doar unui singur gind : o patimă, atit, 
in mine-arzind. Dar, ca un vierme rău, neodibnit, el sufletu-mi 
rozînd — l-a pirjolit... 

— Doar așa poţi să faci ceva în viaţă, i-am spus. Tocmai 
asta e ceea ce se cheamă fericire. 

— S-ar putea. Și totuşi cum ne furăm pe noi înșine... Doar 
ai putea să te scoli dimineaţa şi... „Bun găsit, dimineaţă !“ Să faci 
pe urmă o ciorbă de să-ţi trosnească varza în dinţi. Păi o ciorbă 
făcută cu dichis i-o adevărată simfonie! Seara, cînd ţi-o veni 
bărbatul acasă: „Bine-ai venit, bărbate !“ Eh, ce să mai vorbim. 
Ne pîrjolim pe noi înşine în numele unui scop fals. Și de înțeles 
treaba asta n-o înţelegem decît atunci cînd... 

Tamara închise ochii şi se sprijini cu ceafa de perete. 

Bătrînul cel vesel se ridică și intră în cabinet. După el, ur- 
mam noi. 

Ceva mai departe, în colțul încăperii, şedeau o pereche de 
îndrăgostiţi: un bătrîn şi-o bătrînă. Tatiana Larina și Evgheni 
Oneghin ajunşi la vîrsta senectuţii. La aceştia însă totul se pe- 
trecuse fără complicaţii : Tatiana îi trimisese lui Evgheni scri- 
soarea : „lată, vă scriu...“, Evgheni o primise, plecase îndată la 
conacul Larinilor şi, în loc s-o admonesteze, îi ceru Tatianei mîna. 
Doar în viaţă se mai întîmpla şi aşa. Acum însă el se îmbolnăvise, 
é . . e v A - . i 
iar ea şedea lîngă el, făcînd-o fericită într-un fel ideea că un su- 
flet de om îşi poate găsi adăpost pînă Şi în amărăciune. Iar el se 
simțea un pic ruşinat de faptul că A lui îşi concentrează 
grija şi că datorită lui î îşi pierde liniştea fiinţa care îi este atît de 
dragă. Bătrînul ave: la gît un fular pestriţ, de fante: Evgheni nu 
se dezminţea nici la șaptezeci de ani. Cei doi ședeau unul lîngă 

A etnii e ali e: = : : ii 
altul, mînă în mînă. Uitîndu-mă la ei, m-am gindit: „Aici totul 
va decurge bine : «Per aspera ad astra»". 

— Dumneavoastră de unde aţi venit? ne întrebă o femeie 
tînără, care şedea de cealaltă parte a Tamarei. Avea pe buze un 
kilogram de ruj. 

Tamara nu-i răspunse. Nu simţea nevoia în momentul acela 
să comunice cu cei din jur. Femeia însă, dimpotrivă, avea chef 
de vorbă, dar n-avea cu cine să vorbească. 

— Eu sînt din Doneţk. Știţi, institutul ăsta e cel mai bun 
din Uniune, ba chiar din lume, și-i foarte greu să ajungi aici. Aţi 
venit printr-o relaţie ? 

— Nu, i-am spus eu. Pe cale legală. 

— D de la ce vi s-a tras? 


156 


Faptul că intrasem cu ea în vorbă nu-i prea era pe plac 
“Tamarei, dar eu nu pot să nu răspund unui om care mă întreabă 


ceva şi mi se uită în ochi. 
— Mie mi s-a tras de la mediul în care lucrez, zise femeia. 


— Trebuie să vă schimbaţi locul de muncă, i-am sugerat. 
— Da' de ce? se miră sincer femeia. Doar lucrează şi alţii 


acolo. Ce, eu sînt mai nu ştiu cum decît ei? 

— Bine, dar dumneavoastră v-aţi îmbolnăvit... 

— Şi ce-i cu asta? Ăştia de aici nu s-au îmbolnăvit şi ei? 
înconjură ea cu privirea holul. Ce, eu sînt mai nu ştiu cum? 

Filozofia asta a ei — „să fii la fel cu ceilalți“ — m-a cam 
descumpănit. Am privit-o cu atenţie. Chiar atunci însă i-a venit 
rîndul Tamarei să intre în cabinet. 

— Hai cu mine, mă prinse ea cu mîna rece ca gheaţa și mă 
îndemnă s-o urmez. 

Medicul, un bărbat tînăr, cu figură gravă, scria ceva pe o 
fişă. O soră, tinerică şi ea, zăngănea cu nişte instrumente niche- 
late. 

Medicul ridică privirea la noi. 

— I-a apărut o metastază în vîrful nasului, i-am spus. 


— S-o vedem, zise el. 

— Aoleu! Ne-a venit în fine şi-un pacient mai vesel, se 
bucură sora. Că alții nu fac decît să... ă... ă... Făcu o grimasă, ară- 
tind cum fac ceilalți bolnavi. 

Se plictisise pesemne să tot vadă starea de deprimare a aces- 
tora, stare în care era nevoită să-şi cufunde mereu cele opt ore 
de lucru. 

Tamara se aşeză pe scaun. 

Am ieşit din cabinet şi mi-am reocupat locul. 

— Eu, spre exemplu, n-am de gînd să mă pierd cu firea, 
vorbi din nou femeia din Doneţk. Eu am de gind să iau exemplu 
de la mama. Ştiţi ce mamă am eu? 

M-am uitat iar la ea, ascultindu-i monologul. 

— În timpul războiului, mama făcea pîine pentru partizani, 
și din cauza asta nemţii i-au dat foc la casă, unde îi rămăseseră 
doi copilași. Mai tîrziu, aproape de sfîrşitul războiului, a călcat 
pe o mină care i-a sfirtecat piciorul. Și totuşi, în patruzeci şi 
șase, s-a măritat aşa cum era, fără un picior, și m-a născut pe 
mine. lar acum, cînd am păţit treaba asta, a venit cu mine aici, 
la Moscova, să-mi susțină moralul. De-aici, de la spital, am să mă 


157 


duc direct la Tretiakovka 1... Cînd o să mai am prilejul să vin la 
Moscova ?!... 

Din cabinet îşi făcu apariţia sora şi începu să caute din ochi 
pe cineva. Zărindu-l pe moşul cel vesel, se duse spre dînsul. 

— Va trebui să mai faceţi puţin tratament, îi zise, venind: 
în dreptul lui. 

Bătrînul se ridică în picioare. Privirea îi deveni încordată, 
iar chipul îi căpătă o cu totul altă înfăţişare. Asemenea chipuri 
încordate și lipsite de expresie au halterofilii în momentul cînd 
țin greutatea aceea uriaşă deasupra capului. Nu ştiam că groaza 
te face să capeţi aceeaşi expresie. 

M-am îndreptat iar spre cabinet şi-am aruncat o privire 
înăuntru. 

— Cine v-a trimis la mine? tocmai o întreba medicul pe 
Tamara. 

— Policlinica raională. 

— Aia n-au ce face! Parcă am sta aici să paştem boboci... 
Asta-i curată neobrăzare... 

Tamara se uita la doctor cu o privire de îndrăgostită. Şi cw 
cît arăta medicul mai supărat, cu atît părea că-l îndrăgeşte mai. 
mult. 

El în schimb era vizibil iritat de prezenţa Tamarei, de boala 
ei lipsită de importanţă, de sînii şi burta ei, mari cît niște perne. 

Tamara se repezi şi-l pupă pe obraz, lucru care nu-i făcw 
omului nici un fel de plăcere, apoi ţişni afară, pe hol. Mă prinse 
de mînă şi pornirăm amîndoi în goană spre garderobă. Femeia 
venită din Doneţk ne petrecu cu privirea. I-am zîmbit ruşinat. 
Mă simţeam vinovat că noi plecăm, pe cînd ea rămînea acolo. 

Ne-am pus paltoanele şi-am ieșit afară în stradă. Tamara 
scoase la iveală două portocale. Una pentru mine, cealaltă pentre 
ea. M-am apucat s-o curăţ de coajă cu dinţii, și gura mi se um- 
plu de-o amăreală parfumată. 

Era o zi închisă, dar combinaţia de culori a acoperişurilor 
şi a zăpezii aşternute pe ele era nespus de frumoasă. 


— Bun găsit, zi de iarnă ! am strigat eu. 
— De ce răcnești? se miră Tamara. S-a trezit omul răc- 
nind... Hai să mergem. 


Ne aşezarăm în maşină. 
— Du-mă la speculanta aia ! îmi porunci Tamara. Pe strada 
Vavilov. 


1 Galeriile de artă „Tretiakov“. 


158 


Recăpătîndu-și sănătatea, voia să fie frumoasă. 

Am dus-o în strada Vavilov. Ajunşi acolo, nu mă mai chemă 
să vin cu ea. 

Mă lăsă s-o aștept vreme de-un ceas, ba chiar mai bine. Cînd 
apăru în cele din urmă, am văzut-o că poartă în picioare niște 
əbiecte care aminteau obezile ocnaşilor din perioada Vremii tul- 
buri 1. Nu le lipseau decit lanțurile care să se tîrască, zăngănind, în 
urma lor. 

Tamara se aşeză în maşină. Își privi cu atenţie achiziţia. 

— Ce sînt astea ? am întrebat-o. 

— Nişte hodoroage. Parcă ar fi copite de vacă, aprecie 
“Tamara. 

— Sînt comode ? 

— Aş! 

— Păi de ce ţi le-ai luat ? 

— Naiba ştie... Că sînt la modă. 

— Şi cît costă? 

— Nu-ţi spun, că mi-e rușine. Nu mă lasă obrazul să zic 
cu glas tare. 

— De ce acorzi sprijin bănesc unor elemente declasate ale 
societăţii noastre ? E o treabă imorală. 

— Te ţii de glume. Da” să ştii că-i chiar așa. 

— Ba nu glumesc deloc. 

— Şi dacă ai fi văzut-o cum mi-a vorbit și ce mutre mi-a 
făcut ! Parcă aş fi fost eu speculantă, iar dumneaei cine ştie ce 
mare fiziciană. Tupeul unora ca ea m-a intimidat de cînd mă 
ştiu. 

Am cotit pe-o ulicioară şi-am ieșit pe-o arteră principală. 

Pe unul din trotuare mergea o ţigancă cu un copil în braţe. 
În picioare purta niște șoşoni din fetru, iar pe umeri, nişte zdrențe 
de pluș. Ochii îi erau însă aţintiţi înainte, ca şi cînd ea n-ar fi 
văzut pe nimeni în preajmă, ci ar fi fost însufleţită de-o idee 
trufașă. 

— Cît de mult îmi doresc să pot trece şi eu cîndva uite-așa 
pe stradă... zise pe un ton meditativ Tamara. Să nu depind de 
NIMIC : nici de casă, nici de oameni... 

— Fă-te hippy, i-am sugerat. Ăştia-s intelectuali, dar au apu- 
cături tot de țigani. 


1 Vremea tulbure (Smutnoe vremea) — Denumire folosită în cronicile 
ruseşti ale secolului al XVII-lea pentru perioada de început a acestui secol din 
istoria Rusiei. 


159 


— Fii serios... se împotrivi Tamara. O fac pe hippies numai 
puştii între cincisprezece şi douăzeci şi cinci de ani. 

— Da' tu cîți ani ai? 

— Cîui îmi dai? 

—  Şaisprezece. 

— Ai ghicit, zise ea. O să am mereu șaisprezece. Șaisprezece 
plus bătrîneţe. Şaisprezece plus moarte. Haide. Ia-o spre biblio- 
tecă ! 

— Pentru ce? 

— Trebuie să mai culeg nişte materiale. 

— Parcă îţi propuseseşi să faci o ciorbă. O ciorbă ca o sim- 
fonie. 

— Ciorba au s-o crape ai mei şi nici „mulțumesc“ n-au 
să-mi zică. Pe cînd ideile... Ideile au să rămînă. O să vină peste 
vreo sută de ani vreun slăbănog de student la bibliotecă, o să-mi 
găsească broșurica, o să mi-o studieze și-o să zică: „Îţi mulțu- 
mesc, Tamara !“ Și după aceea o să salveze omenirea. 

— De ce peste o sută de ani? 

— Ai dreptate. Poate chiar la anul. Da? cînd o veni, ia bro- 
şurica de unde nu-i. Haidem! 


„Pentru un proiect tehnic, numărul de utilaje necesare se 
calculează în conformitate cu nomenclatorul şi cu fiecare dimen- 
siune-tip... 

M-am întrebat cum ar trebu: să traduc în engleză termenii 
„nomenclator“ şi „dimensiune-tip“. Tocmai atunci ţirii soneria 
telefonului. O voce de bărbat îmi spuse că el, bărbatul în cauză, 
divorțează şi că mă roagă să-i transport de acasă cărţile. 

— Da' cine-i la telefon ? am întrebat eu. 

Vocea zise : 

— Volodea. 

Nu cunoşteam pe nici un Volodea, de aceea am întrebat iar: 

— Care Volodea ? 

Vocea îmi spuse că-i vorba de un văr de-al meu. 

Aveam, într-adevăr, un văr de-al doilea cu acest nume, dar 
de vorbit la telefon vorbeam cu el o dată la şapte ani, aşa încît 
avusesem tot timpul să-i uit glasul. Cînd era copil, numele i-a 
fost prescurtat, dar nu i s-a spus „Vova“, ci „Lodea“, şi nu mi 
l-am mai putut imagina decît purtînd această poreclă. 

— Lodea ? l-am întrebat. 

— M-a, făcu el cam fără chef. Porecla nu şi-o putea suferi. 

Odată, tot atunci, în depărtata lui copilărie, tatăl meu îi 
dăruise o ceaşcă pentru ceai, care purta inscripţia: „Micului Lo- 


160 


dea de la unchiul Iura“. Lodea dădu pe loc cu ceaşca de pămînt, 
lucru pentru care primi o chelfăneală — nedureroasă, dar umili- 
toare. 

— N-ai putea să vii la mine cu maşina? mă întrebă el. 

— Am foarte mult de lucru, i-am explicat. 

Aveam, într-adevăr, foarte mult de lucru. Datoram editurii 
un număr de 24 de coli, care trebuiau predate mai demult. Asta 
însemna cam şase luni de lucru. Dacă aş fi stat să lucrez de di- 
mineaţă pînă seara, fără să mănînc şi să dorm, m-aș fi putut 
achita faţă de editură într-o lună şi jumătate. Ca s-o fac însă, ar 
fi trebuit să nu fiu deranjat de nimeni. Sînt însă om neînsurat, 
n-am nici un fel de obligaţii, lucrez acasă, și lumea dispune de 
timpul meu după cum pofteşte. 

— Doar ţi-am spus că divorţez, zise Lodea. Am nevoie de 
ajutor. 

Cîndva, mai demult, Lodea s-a însurat şi a făcut nuntă. Pe 
mine însă n-a catadicsit să mă invite. Cred că nici nu i-a trecut 

rin minte s-o facă, întrucît îi sînt o rudă mai depărtată, iar 
E în asemenea ocazii vine și așa destulă. 

— Sînt foarte ocupat, am repetat eu. 

— Chiar nu poţi să-ţi laşi treburile pentru o oră, o oră şi 
jumătate ? 

Odinioară, cînd eram copii, ne întîlneam la diverse aniver- 
sări. Astăzi, cînd ne-am făcut mai mari, practic nu ne mai în- 
tilnim deloc, cu excepţia unor decese. Cînd decedează cineva, 
se adună lume multă și află unii despre ceilalți o mulțime de 
noutăţi, discutînd între ei preocupaţi şi pe șoptite, ca nişte șco- 
lari la o lucrare scrisă. Asta le face pe rudele răposatului să se 
uite încruntate în spate, impunînd cu privirea să se facă linişte. 

Sigur că aş fi putut să-l salvez pe Lodea. Dar un refuz ca 
acesta l-aş fi considerat după aceea drept o trădare a copilăriei 
şi a rădăcinilor noastre comune. Doar eu n-am apărut pe lume 
de capul meu. Înaintea mea a existat tatăl meu, văr primar cu 
tatăl lui Lodea. A trăit pe lume şi bunicul meu, frate bun cu 
bunicul lui Lodea. Precum şi un străbunic comun. Ne trăgeam, 
aşadar, dintr-o aceeaşi stirpe. În ziua de astăzi însă, legăturile de 
afaceri și cele spirituale îi apropie pe oameni mult mai mult de- 
cât legăturile de rudenie. Asta face ca oamenii să-și ducă viaţa 
în aşa fel, ca și cînd n-ar fi vlăstare ale unei anumite stirpe, ci 
ar fi apărut pe lume de capul lor, fără a avea familie. În cele din 
urmă însă, o atare situaţie îl pedepsește pe om, cufundîndu-l în 
singurătate. 

— Bine, i-am spus lui Lodea. Am să vin. 


161 


— E un bloc cu loggii galbene, îmi reaminti el. Am să te 
aştept la intrare. 


Am venit cu maşina dinspre bulevardul Lomonosovski şi-am 
frinat în dreptul blocului cu loggiile galbene. 

Lodea nu se zărea nicăieri. 

Am oprit motorul, mi-am luat de pe bancheta din spate 
mapa cu manuscrisul traducerii, mi-am așezat-o pe genunchi şi 
m-am apucat de lucru. 

Termenul „dimensiune-tip“ poate fi tradus tot prin două 
cuvinte : „dimensiune“ şi „tip“. Ar putea fi găsit însă şi un singur 
termen cu acelaşi sens. Am încercat să găsesc sinonimul. 

De cînd lucrez la editură, am tradus cărți numeroase şi avind 
teme dintre cele mai diverse. De pildă, cum pot fi transportate 
coacăzele (ţara noastră exportă coacăze în Italia), cum trebuie 
întreţinute vitele mari, cornute, și așa mai departe. 

Mulțumită traducerilor, am căpătat o serie întreagă de cu- 
noştințe din domeniul industriei şi agriculturii şi sînt în stare să 
port discuţii foarte interesante. Nimeni însă nu-și exprimă do- 
rința de a discuta cu mine despre coacăze sau despre numărul 
de utilaje dintr-un proiect tehnic. Toată lumea vrea să discute 
despre vicisitudinile amorului, dar în acest domeniu nu sînt în 
stare să debitez decît banalităţi, asemănîndu-mă astfel cu celebrul 
Ippolitâci, personajul cehovian care îşi informa interlocutorii că 
Volga se varsă în Marea Caspică şi că de dormit lumea doarme 
noaptea şi nu ziua. 

Cît despre traducerile mele, ele pleacă peste hotare, şi nu 
mi s-a întîmplat niciodată să întîlnesc pe cineva care să le fi 
citit. Să fi venit la noi vreun capitalist dintr-ăia slab dezvoltați, 
să-mi fi telefonat acasă şi să fi întrebat : 

— Mister Mazaev ? 

— Da. 

— Vă mulțumesc, mister Mazaev, să-mi fi spus el. 

— Pentru nimic, i-aș fi răspuns. 

Şi mi-ar fi fost cu totul de ajuns. 


Lodea nu mai apărea. Deși ne înţelesesem că mă va aştepta 
la intrare cu unul sau mai multe baloturi, în funcţie de modul 
în care avea să împartă cu nevastă-sa bunurile casnice. 

M-am plictisit să-l aştept. Am urcat la etajul al treilea ŞI-am 
sunat la uşă. 


Îmi deschise  nevastă-sa. Era palidă, ciufulită, cuprinsă de 
febra unor patimi negative. 


162 


— Du-te şi spune-i... răcni la mine fără să-mi răspundă la 
bună ziua... du-te și spune-i să nu-mi ia vilișoara de la țară. Cînd 
am să pot eu să-mi mai construiesc una 2... Eu sînt femeie! Avem 
un copil! 

Am intrat în odaie. Lodea stătea în dreptul ferestrei, cu spa- 
tele la mine și cu pumnii vîrîţi în buzunarele pantalonilor. Era 
un tip gras. Gras, cu buze plinuţe fusese și în copilărie. 

— Să-i laşi vilişoara, i-am spus. Tot n-ai să stai acolo. 

— Nici nu vreau să-i mai calc pragul! O urăsc! Şi-am să-i 
dau foc ! Am să-i dau foc, da’ ei tot n-am să i-o las! 

Lodea scoase un pumn din buzunar şi îl scutură deasupra 
capului. 

Nu-l mai văzusem aşa niciodată. Era un ins atît de fleg- 
matic, încît aveam totdeauna impresia că temperatura corpului 
nu i se ridică niciodată peste 34 de grade, ca la un urs care hi- 
bernează. 

— De ce nu vrei să i-o laşi ? l-am întrebat. 

— Pentru că-i o căpozurbă şi nimic altceva. 

M-am dus la bucătărie, continuînd în acest răstimp să caut 
sinonimul pentru „dimensiune-tip“. Nevasta lui văru-meu stătea 
în mijlocul bucătăriei şi aştepta să afle rezultatul tratativelor. 

— Nu vrea să şi-o lase, i-am spus. Zice că eşti o căpozurbă. 

Mă privi în tăcere, şi ochii îi străluciră din cauza lacrimi- 
lor. Mînia îi spiritualizase chipul, i-l făcuse mai frumos. 

— Mitea... îmi zise ea cu glas scăzut. Ascultă și tu de la ce 
a pornit totul. Ne pregăteam să mergem la nişte prieteni şi el 
mi-a spus: „Să nu-ţi dai cu ruj pe buze, că nu te aranjează...“ 
Eu totuşi m-am rujat, pentru că aşa e moda acum. 

— Bine, da? dacă nu te aranjează... 

— Bine, da” dacă aşa e moda... 

M-am dus la văru-meu. 

— N-a făcut femeia decît să se rujeze. Ce nenorocire vezi 
tu în treaba asta ? l-am întrebat. 

— Nu-i vorba că s-a rujat sau că nu s-a rujat. Vorba e că 
n-o preocupă decît persoana ei şi tot ceea ce-i face ei plăcere. De 
mine o doare în cot. Dacă aş nimeri miine sub tramvai, s-ar 
duce în aceeaşi zi la cinema, ca după aceea să le zică prietenelor 
ei că era foarte necăjită şi a trebuit să se deconecteze. E un om 
îngrozitor, Mitea! Tu n-o cunoşti! Este egoismul în persoană! 

Am mai stat cu el, pe urmă m-am dus la bucătărie. Aparta- 
mentul era de modă veche, construit înainte de război, şi avea 
nişte coridoare lungi. Obosisem să tot umblu încolo şi încoace. 


163 


— Zice că eşti egoismul în persoană, i-am spus verișoarei. 

— Pur şi simplu s-a săturat de mine şi-mi caută nod în pa- 
pură. Am renunţat la toate pentru el. Mi-a distrus viaţa. 

Am oftat şi m-am dus dincolo. 

— Femeia a renunţat la toate pentru tine. Nu-i frumos să 
te porți aşa. 

— D2’ ce mare lucru a avut dumneaei, la care să fi renun- 
tat ? Ba dimpotrivă, eu am fost cel care mi-am părăsit părinții 
bătrîni şi bolnavi! O, Doamne! Blestemată fie ziua în care am 
întâlnit-o ! Lodea îşi duse mîna la inimă şi ridică ochii în tavan, 
lucru care îl făcu să semene cu sfîntul Sebastian. Doamne, dacă 
aş putea să mă trezesc şi să văd că totul n-a fost decît un vis 
urît ! Dacă aș putea să revin cu cinci ani în urmă, aș ocoli de la 
o verstă casa în care am cunoscut-o! 

— Bine, i-am spus. Eu am plecat. 

— Unde-ai plecat? se miră el şi încetă să mai semene cu 
sfîntul Sebastian. Cum adică, ai plecat ? 

—. Vad că voi vă iubiţi, iar eu umblu ca un prost încolo 
şi încoace. 

Într-adevăr, mi-am dat seama perfect de bine că la mijloc 
nu era decît luptă pentru putere. Lodea voia s-o supună pe ne- 
vastă-sa, iar ea lupta ca să-şi apere personalitatea. 

— Bine, d2?’ cărţile : 2... zise el venind în urma mea. 

— Voi o să vă împăcaţi şi-am să fiu nevoit să ţi le car îna- 
poi. Să mă fîţii, adică, mereu de colo-colo... Nu am timp pen- 
tru aşa ceva. 

Din bucătărie ţişni nevastă-sa şi mă prinse de mînă. Avea 
nişte degete subţiri, dar foarte puternice. 

— Nu pleca! răcni ea. 

— Ba să plece! răcni Lodea şi, apucîndu-mă de cealaltă 
mînă, mă trase spre uşă. 

Făceam un pas la dreapta, pe urmă doi paşi la stânga, după 
cum mă trăgeau de mînă. Nevasta lui Lodea era mai puternică 
şi începusem să mă tem că o să-mi scoată umărul din loc. 

— Staţi, bre, că mă doare... le-am zis. 

— Să nu plece! Trebuie să-i dau de mîncare! A stat omul 
două ore să aştepte jos, în maşină! răcni din nou verişoara. 

Avea perfectă dreptate, dar Lodea se temea, avind şi el 
perfectă dreptate, că dacă nu voi pleca, raporturile lor precare 
vor căpăta din nou o turnură nefastă şi-atunci el va rămîne fără 
soaţă, iar soaţa fără vilişoara de la pară. 

— N-am nevoie de vila ta, zise nevastă- sa, dindu-mi dru- 
mul la mînă. 


164 


— Poţi să ţi-o iei. N-ai decît, concedă Lodea. 

— La ce-mi trebuie ? Să stau acolo singură cuc ? 

— Ba n-ai să stai singură. Ai mulţi prieteni. 

— Da, dar tu eşti pentru mine unic. 

Nevastă-sa îl învălui cu privirea. Buzele i se umflaseră de 
plins şi păreau nişte muguri de primăvară. În ochi îi scînteiară 
mici raze de soare. 

— Iartă-mă, zise apoi. N-am să mă mai rujez niciodată. 

— Nu pot să te iert. Doar am jurat pe sănătatea copilului 
nostru. Dacă am să te iert, o să ne pedepsească Dumnezeu... 

— Dumnezeu are atîtea pe cap: schimbă anotimpurile, men- 
tine echilibrul în natură... Crezi că Dumnezeu are timp să asculte 
jurămintele tale aiurite ? 

Îl luă de braţ și porniră amîndo: de-a lungul coridorului. 
Apoi intrară în odaie și închiseră ușa în urma lor. 

Am vrut să plec, dar nu ştiam să umblu la încuietori. 

M-am uitat afară pe vizor. Am zărit scara și liftul, micşo- 
rate de lentila vizorului. 

M-am dus la bucătărie şi m-am aşezat pe un taburet. Mi se 
făcuse foame de-a binelea. Pe frigider se afla un ziar. L-am des- 
chis și-am citit: „Cooperativa de producţie Kziîl-Tu a iniţiat fa- 
bricarea în serie a unui termos original pentru păstrarea și trans- 
portarea unui meniu alcătuit din trei feluri de mîncare..." 

Am revenit la uşa de intrare și-am început să trag de încuie- 
tori. La un moment dat, uşa se deschise. Atît scara, cît şi liftul 
mi se înfăţişară la dimensiunile lor reale. 


„Să-i zic „standard“ ? Atunci ar fi să scriu cam așa: „...se 
calculează în conformitate cu nomenclatorul şi cu fiecare stan- 
dard“. Nu, nu merge. Poate să-i zic „individualitate“ ? Acest 
cuvînt se foloseşte însă numai în cazul unor fiinţe și nu poate 
fi aplicat unor utilaje. Individualitatea mea, de pildă, se caracte- 
rizează prin lipsa oricărei individualităţi. lar cea a Kirei prin 
faptul că ea, Kira, este femeie, calitatea principală fiindu-i femi- 
nitatea. O feminitate care acţionează nu numai asupra oameni- 
lor, ci și asupra animalelor, ba chiar şi asupra obiectelor. Dacă 
ține, de exemplu, o lingură în mînă, aceasta nu mai e o simplă 
lingură, ci o lingură plus ceva enigmatic şi insinuant. 

Toţi oamenii pe care îi cunosc lucrează undeva, „seamănă idei 
înțelepte, bune şi veşnice“ 1 şi își poartă paltoanele cîte zece ani 


1 Expresie, larg răspîndită, din poemul „Cui îi este bine în Rusia“ de 
N. A. Nekrasov. 


165 


la rînd. Kira nu seamănă nimic şi se îmbracă după moda de 
mîine. Are şi-un obicei: de a întîrzia la întiîlniri cu cîte un ceas, 
ba chiar cu două. Dar şi în cazul cînd ar uita cu desăvirşire de 
cîte-o asemenea întîlnire cu mine, eu tot aş aştepta-o — o zi, 
două, o săptămînă — pînă cînd ar ieşi din casă, spre a se duce, 
de pildă, să-şi cumpere pîine şi-ar da fără veste de mașina mea. 

Pe lîngă maşină trecură două persoane : o femeie şi o fetiţă 
de vreo patru ani. Ochii femeii jucau în lacrimi, iar buzele feti- 
ei erau strînse a încăpăţinare. 

— Asta-i mitocănie ! zise cu obidă în glas femeia. E curată 
mitocănie ! 

— Şi ce dacă ! ! zise fetiţa. 

M-am uitat în urma lor. O ! cît de mult aş fi dorit ca cele 
două fiinţe să reprezinte familia mea. Mai precis, în locul femeii 
să fie Kira. Iar în calitate de fiică-mea n-avea decît să rămînă și 
această mitocancă de-o şchioapă. 

Iat-o, ieşind din casă, şi pe Kira. Mă uit la ea şi mă simt ca 
un băieţel pe care părinţii l-au luat cu ei la circ. 

Kira se aşază pe banchetă, lîngă mine. Mă întreabă: 

— Vrei un măr? 

— Nu, o refuz eu. Apoi îmi imaginez miezul parfumat și 
elastic al mărului și-i zic : Ba da, vreau... 

Kira scoate din sacoşă două mere: unul pentru ea, celălalt, 
mai mic, pentru mine. Cu tot dezgustul ei pentru viaţă, își pro- 
tejează sănătatea şi acordă multă atenţie vitaminelor. 

Îmi ridic ochelarii pe frunte şi muşc din măr. Ea mă urmă- 
reşte cu coada ochiului, şi-mi dau seama că-i displace la mine 
totul. 

— Poate ar fi cazul, totuşi, să mă încadrez ca salariată ? me- 
ditează la un moment dat cu aN tare. 

— În nici un caz! mă înspăimint eu, nefiind în stare să 
mi-o închipui pe post de salariată. După aceea însă mă gîndesc 
că un serviciu permanent ar putea s-o disciplineze şi-i zic: Ba 
poate că n-ar strica să te încadrezi... 

— Spune-mi, te rog, ai jucat vreodată de unul singur bad- 
minton ? 

— Nu înţeleg, îi răspund mirat. 

— Păi uite: să zicem că arunci mingea în sus. Ea zboară şi 
cade în iarbă. Tu te duci acolo, o ridici şi revii la locul tău. O 
loveşti iar cu racheta. Ea zboară şi cade iar în iarbă. Tu te duci 
și o ridici din nou... 

— Ce vrei să spui cu asta? 


166 


— Vreau să spun că o conversaţie este şi ea un fel de bad- 
minton. Acum însă eu văd că vorbesc de una singură. 

— Cum aşa? 

— Păi eu te întreb: „Vrei un măr?“ Tu îmi zici: „Nuf, 
ca imediat după aceea să zici „Da“. Eu te întreb: „N-ar fi bine 
să mă încadrez?“ Tu îmi zici „Nu“, ca imediat după aceea să 
zici „Da“. Ce, eşti prost? 

De astă dată mă tem să zic: „Nu“, ca nu cumva după aceea 
să zic : „Da“. 

— Nu ştiu, îi răspund. La şcoală învăţam bine... 

— O, Doamne, oftează Kira. 

Mă simt jignit, dar încerc să par netulburat. Altminteri, ea 
n-ar întîrzia să-mi spună : „Să nu-ți arăţi niciodată suferinţa faţă 
de-o femeie. Acasă la tine, poţi să suferi cît pofteşti.“ 

O văd că e plină de ciudă şi e gata, ca de obicei, să şi-o re- 
verse asupra mea. Ar face-o pentru că nu sînt omul care îi tre- 
buie. l-ar trebui unul cu totul diferit de mine, dar în locul lui 
sînt eu. Cu mine nu se simte bine, dar fără mine i-ar fi şi mai 
rău, căci atunci n-ar mai avea în faţa cui să-și demonstreze ciuda 
şi asupra cui să şi-o reverse. Şi atunci, pur şi simplu i-ar plesni 
inima. 

Pornesc motorul şi ieşim afară din oraş. În asernenea cazuri, 
zicem că plecăm „prin livezi“. Curînd, în faţa noastră, porneşte 
de la o şosea principală un drum betonat pe care nu circulă ni- 
meni. Oare încotro o fi ducînd ? Și de ce a apărut tocmai acolo? 

— Ar trebui să faci un copil, îi sugerez Kirei. 

— Cu cine? 

— Cu mine. 

— Nu vreau. Tu ești urît. 

— Copil fiind, eram frumuşel. Vrei să-ţi arăt o poză? 

Părăsim drumul betonat şi gonim la întîmplare peste muşu- 
roaie de pămînt, prin dreptul unor izbe mari, cu găini şi gişte 
împrejur. Un bărbat înalt, cu şapcă cenuşie pe cap, ne petrece 
cu privirea. Și-a dat seama că sîntem cuprinși de veselie şi îl 
tentează să fie şi el alături de noi. 

Ajunși aici, îi trec Kirei volanul şi o învăţ să şofeze. Sînt 
două luni de cînd o învăţ, şi-am ajuns să constat că face succese 
remarcabile. 

De fapt, n-are de gînd să conducă vreodată, astfel că instrui- 
rea de care mă ocup n-are un folos practic. Pur și simplu vreau 
să mai iasă din viaţa ei plină de zăpăceală şi dezordine, astfel că 
eu, instruind-o, o readuc la linia de plutire. Îi pun şi acum vo- 
lanul în mînă, îi abat atenţia de la preocupările ei la modul în 


167 


care trebuie s-o ia înainte, să schimbe vitezele, să cotească şi, 
curînd, uită de toate. Ţine strîns volanul, ochii îi scînteiază, pare 
acum o fetiță care joacă »laptá“ 1. Iar eu o iubesc aşa cum e, cu 
toată nimicnicia şi mitocănia ei. Aş „putea Chiar s-o duc cu mine 
pînă la marea cea albastră şi s-o învăţ acolo schi nautic. Aș putea 
s-o readuc la viaţă suflînd peste ea ca peste o pasăre îngheţată, 
şi din fiinţa ei ar dispărea atunci mitocănia disperării şi s-ar 
instaura corectitudinea omului sigur pe ziua lui de miine. 

— Mărită-te cu mine, îi Zic. 

— Dar nu te iubesc. 

Ştiu : iubește pe-un altul. Nu-i o noutate pentru mine şi 
totuşi încerc o senzaţie de parcă mi-ar fi virît cineva în coșul 
pieptului un bolovan rece. 

Ea mă priveşte şi i se face milă de mine. 

— Înţelegi... Eu ţin mult la atitudinea ta faţă de mine, to- 
tuşi ceea ce e între noi nu e ceea ce ar trebui să fie. 

— Ei da... înțeleg... Dar de ce nu vă căsătoriți? 

— Pentru că e un om nestatornic. Nu tinde spre statornicie. 
Îl satisfac relaţiile haotice. 

— La ce bun să iubeşti un om nestatornic? 

— Pentru că, fiind uneori abject ca un porc, se poate ridica 
şi la înălțimi ameţitoare. Am ajuns să-i cunosc prea bine orele 
astrale. E un adevărat vlăstar al astrelor. Faţă de el tu ești ca o 
muzicuţă faţă de-o orgă... 

Nu zic nimic, încui maşina şi pornim spre pădure. 

E o toamnă nespus de frumoasă : răcoroasă și severă. Meste- 
cenii respiră gingășie, brazii — solemnitate. Sînt cufundar. în ale 
mele și nu remarc toată această frumuseţe, dar ea pătrunde în 
mine fără să vreau — prin pupile, prin urechi — şi-mi dăruieşte 
împăcare și smerenie. 

Într-un tîrziu, Kira se oprește şi mi se uită drept în ochi. 

— Şi totuși am să mă mărit cu tine. Vrei? 

Rămîn tăcut, aşteptindu-mă la o viclenie. 

— Ucide-l, zice ea cu gravitate şi-mi dau seama că nu glu- 
rneşte. 

— Nu pot, îi zic pe același ton. Ca ce chilipir să-l ucid? 

— Mă iubeşti? 

— Da. 

— Ucide-l în numele dragostei. 

— Crezi că-i un motiv satisfăcător ? 

— În urmă cu o sută de ani, ar fi fost pe deplin satisfăcător. 


1 Joc distractiv rusesc, asemănător cu oina. 


168 


— Bine, dar omul nu mi-a făcut nimic. 

— În schimb mi-a veştejit mie sufletul. Și asta tot crimă se 
cheamă. 

— Roagă pe altcineva s-o facă, îi propun. 

— Nu am pe cine să rog. Nu te am decît pe tine. 

Un asemenea devotament are darul să mă miște. Rămiîn în 
cumpănă. 

— De unde să fac rost de armă? 

— De la un miliţian, de la un vînător, de la un chioșc de 
tragere la ţintă — ai o mie de posibilităţi. 

Cad pe gînduri. Privirea îmi lunecă printre trunchiurile 
rnestecenilor. 

— Au să mă bage la puşcărie... încep să mă tirguiesc. 

— Am să vin la tine, în Siberia. 


— Tu? În Siberia ? 


—De ce nu? Acolo sînt oameni puţini şi foarte mult aer 
curat. 


Mi-o imaginez pe Kira încălțată cu nişte piîslari înalți. Mer- 
gem amîndoi prin troiene, ne împotmolim la fiecare pas şi asta 
ni se pare teribil de amuzant. 


— Bine, consimt cam fără chef. O fac în virtutea aceleiași 
particularităţi ale mele de a nu-i putea refuza pe cei care îmi 
adresează o rugăminte. 


Într-adevăr, sus-amintita hipertrofiere a legăturilor inverse 
s-a făcut simțită din nou. Deşi, dacă ai sta să cugeţi mai profund, 
o asemenea hipertrofiere, care te face să pui interesele partene- 
rului mai presus de ale tale, nu-i altceva decît dragoste. 


Unul dintre amicii mei, pe nume Garik, zice despre mine 
<ă aș fi aidoma bazinului de înot de pe cheiul Kropotkinskaia, 
care încălzeşte universul. Apropo de treaba asta, aș zice că Garik 
e înzestrat şi el cu o energie capabilă să încălzească universul. 
Încălzirea respectivă însă el o practică contra cost sau în schim- 
bul unor servicii reciproce. Sistemul după care se conduce ar 
putea fi formulat astfel: „tu mie, eu ţie“. În fond, e o treabă 
«comodă şi echitabilă. 

În materie de a procura ceva, Garik e un geniu. Într-adevăr, 
e în stare să procure orice: mașini de gătit iugoslave „Katarina“, 
maşini de cusut „Veritas“, buletine de Moscova, lapte de pasăre, 
apă vie, iar în momentul cînd Ruslan şi- ar .dori-o pe Ludmila, 
m-ar mai avea nevoje să -rişte, zburînd în înaltul cerului agăţat 
de barba lui Cernomor : Garik i-ar aduce-o cu un taxi, în ter- 


169 


menul şi la adresa indicată. În schimbul unei sume de bani, fi- 
reşte, sau al unui serviciu reciproc. 

L-am rugat pe acest amic al meu să-mi procure o armă de 
foc. El însă mi-a spus că armele de foc fac prea mult zgomot şi 
mi-a făcut rost, prin mari intervenţii, de nişte cianură de po- 


tasiu. 
Cînd am venit la el, m-a dus în bucătărie şi a turnat o ju- 


mătate de linguriţă de cianură într-un borcănel de vaselină bine 
spălat. Cianura semăna perfect cu antracitul pisat. Cristalele 
mici, cu muchii ascuţite băteau în cafeniu şi sclipeau la soare. 

— Ăsta nu-i hipermanganat? l-am întrebat bănuitor. 

— N-am gustat, zise Garik. 

—- Da? cum poţi să-ţi dai seama că-i cianură ? 

— Nicicum. 

„Chiar aşa, m-am gîndit eu. Cine s-ar apuca să verifice 
treaba asta ? Riscul să fie pe jumătate şi tot e un procent foarte 


mare“. 
— Cît ai dat pe ea? l-am întrebat, încercînd să mă ghidez 


după suma de bani pretinsă. Ştiam că hipermanganatul costă 11 
copeici. Întrucît cianura e un produs deficitar, ar fi putut să 
coste de zece ori mai mult, dar şi atunci suma n-ar fi întrecut 


o rublă şi zece copeici. 
— N-am dat nici o copeică, zise Garik. E vorba de un 


contraserviciu. 
— Adică? 
— În schimbul cianurii am făcut rost de nişte bilete la tea- 


tru. 

— Bine, dar preţurile diferă... 

— Asta nu se știe, zise el. Spectacol e aici, spectacol e şi 
dincolo... 

— Şi eu ce serviciu pot să-ți fac? 

— Să-mi traduci nişte scrisori. 

— Ce fel de scrisori ? 

— Corespondez cu un detectiv particular. Din Anglia. 

— Asta-i o treabă mult prea măruntă... am fost eu de pă- 
rere. 

— Doar sîntem prieteni, îmi aminti Garik. 

Pesemne că prietenia făcea parte şi ea din mercurialul său. 


Apoi Garik închise borcănelul şi- mi spuse să nu cumva să-l 
deschid şi să-l miros. Îmi spuse că, întrucît cianura e un produs 
foarte deficitar, tot ce-mi va mai rămîne din ea să-i restitui fără 


întîrziere. 


170 


Am vîrît cutiuţa în buzunar şi, ca să nu mai lungesc treaba, 
i-am telefonat pe loc „omului nestatornic“. 

Telefonul sună multă vreme în gol. În fundul sufletului îmi 
mocnea speranța că nu-mi va răspunde nimeni. Totuşi El se do- 
vedi să fie acasă. 

— Alo... se auzi în receptor o voce răgușită, de vechi fu- 
mător. 

— Bună ziua, i-am spus. 

— Bună ziua, îmi răspunse politicos, totuși mi-am dat seama 
că e grăbit şi că n-are chef să stea prea mult de vorbă cu un 
necunoscut. 

— Trebuie să mă întîlnesc cu dumneavoastră. Am de rezol- 
vat o problemă. 

— Ce fel de problemă, vă rog? 

— N-are să dureze mult, i-am răspuns. N-o să vă răpesc 
decît... 

— Două secunde, îmi suflă Garik. 

— Două secunde, am repetat eu. 

— Bine, consimţi El. Voi fi acasă. 


Mă aşteptam ca uşa să mi-o deschidă un personaj negativ, 
un stăpîn al vieţii, un pirat din mări depărtate, care pune preţ 
pe relaţii haotice, şi nu pe-o plicticoasă de ordine. Cel care îmi 
deschise însă er» un ins mărunţel, cam chelbos şi cu obrazul ciu- 
pit ici-colo de vărsat. Avînd capul mare şi, picioare subțirele, se- 
māna cu un greier. Un greier cu ochi trişti, îmbrăcat cu un sur- 
tucel de catifea. 

— Dumreavoastră mi-ai telefonat ? mă întrebă Greierul. 

-— Eu. 

— Poftiţi, vă rog. 

Am intrat în vestibul. N-aveam deloc chef să-l ucid. Dim- 
potrivă, i-aş fi făcut cu plăcere un serviciu. I-aş fi măcinat, de 
pildă, nişte cafea, sau i-aş fi prăjit cartofi. Nici nu mai ştiam 
cum să ies din situaţia creată. 

— Trebuie să vă cer scuze, îmi zise Greierul. Am fost che- 
mat urgent la o înregistrare. Trebuie să plec, de aceea v-aș ruga 
să fiți cît mai concis. 

Mă privi cu solicitudine, dar şi cu fermitate. 

— Trebuie să vă ucid, i-am spus cu aceeaşi solicitudine şi 
pe acelaş ton ferm, privindu-l totodată cu luciditate şi simpatie, 
Ca să nu mă creadă nebun. 

Cîteva clipe rămase în cumpănă, aţintindu-şi privirea în du- 
şumea. Pe urmă se duse într-una din odăi și reveni îndată ţinînd 


171 


în mînă o brichetă vîrîtă într-o mică husă din piele de antilopă. 
Apoi şi-o puse în buzunarul trenciului. 

— De ce nu ziceţi nimic ? l-am întrebat. 

— Cam ce ar trebui să zic? „N-aveţi decît“ sau „Vai, nu 
trebuie“ 2... Ce aşteptaţi de la mine? 

— Nu ştiu. Mă simt foarte penibil, i-am mărturisit. 

Îşi puse piciorul pe un scăunel şi începu să-și lege şiretu- 
rile de la pantofi. Am stat acolo, lîngă el, şi i-am urmărit miş- 
cările. Făcu mai întîi două funduliţe, apoi le legă între ele. 

— Ce curios vă legaţi şireturile, am rostit cu mirare în glas. 

— Așa m-au învăţat cînd eram copil. 

Citisem altcîndva că fiinţele care coboară din farfuriile zbu- 
rătoare sosite de pe alte planete au căpătat denumirea de huma- 
noizi. Se aseamănă, într-adevăr, cu oamenii şi sînt de trei cate- 
gorii : mititei, de statură mijlocie şi înalți de cîte trei metri. 
Poate că cel dinaintea mea era şi el un humanoid ? O fi ieşit din 
farfuria lui zburătoare, a rămas aici şi duce dorul depărtatei sale 
planete. Altminteri, cum ai fi putut să-ţi explici privirea lui 
tristă ? 

— Personal n-am nimic împotriva dumneavoastră, i-am 
spus. Poate că încercaţi singur să... 

— Ce? făcu el, îndreptîndu-și spatele. 

— Să vă luai zilele, i-am spus de-a dreptul. 

— N-am chef, îmi spuse şi el de-a dreptul. 

— Făceţi-o pentru Kira... 

— Aha! Ştiam eu de unde bate vîntul... 

— Kira plinge, i-am spus întristat. 

— Kira o să plîngă totdeauna. Aşa îi este firea. 

— S-ar putea. Dar una e să-și plîngă în palme și alta — pe 
umărul unui bărbat. 

— Eu nu pot să-i ofer umărul. Dacă am s-o apuc pe calea 
asta, n-o să mai am altă ocupaţie decît să-mi ofer umărul. Ori 
eu sînt un om ocupat. Ah, cit de tare am obosit... mi se plînse 
pe neașteptate. 

— Bine, dar Kira suferă. 

— Pentru că n-are ce face. E o trintoriţă. 

— Aveţi dreptate. E o trîntoriță. Dar e trintoriţa DUM- 
NEAVOASTRĂ. 

În clipa aceea zbîrnîi telefonul. 

-— Ridicaţi receptorul, mă rugă Greierul şi se duse în ca- 
mera lui de lucru. 

— Alo, am rostit în receptor. 

— Cine-i acolo ? mă întrebă glasul Kirei. 


172 


— Eu. 

— Te sun peste zece minute. Kira închise telefonul. 

Am pus şi eu receptorul în furcă. Telefonul zbîrnii din nou. 

— Alo. 

— Tot tu ești? Ce-o fi cu mine: sun în altă parte şi formez 
mereu numărul tău. 

— Ăsta nu-i numărul meu, i-am spus. Sînt la el acasă. 

— Eşu un prost, declară Kira. Faci şi nişte bancuri pros- 
teşti. 

Trînti receptorul. Am aşteptat pină telefonul sună din nou 
şi-am spus: 

— Alo... 

Kira tăcu o vreme, apoi mă întrebă: 

— Ce faci tu acolo? 

— Păi nu ne-am înţeles ? 

— Despre ce să ne înţelegem ? 

— Că ai să vii la mine în Siberia. 

— În care Siberie ? 

— Ai uitat? 

— Ce să uit? 

Grozavă treabă aş fi făcut dacă... 

Am trîntit receptorul şi-am pornit să alerg prin aparta- 
ment, căutîndu-l pe Greier. L-am găsit în camera lui de Eaa 
Răsfoia grăbit nişte hîrtii aflate pe birou. 

— Nu mai trebuie să vă ucid ! i-am spus. 

— Mă bucur pentru dumneavoastră, mă felicită el, fără să-şi 
ia ochii de la hîrţoage. 

Sună iar telefonul. 

— Eu nu sînt acasă ! îmi strigă Greierul. 

Am ridicat receptorul şi-am auzit glasul Kirei. 

— El nu-i acasă, i-am spus. Şi nu mai suna întruna. 

Greierul nu izbutea să găsească ceea ce căuta şi părea nervos. 

— Nu vă impacientaţi, i-am spus. Sînt cu maşina. Vă duc 
unde aveţi nevoie. 

— Zău? Ar fi grozav. Atunci mai avem la dispoziţie, se 
uită el la ceas, unsprezece minute. 

Mă duse la bucătărie şi scoase din frigider o sticlă de gin. 

— Eu n-am voie să beau, i-am spus. 

— Nici eu. S-o facem doar aşa, simbolic. Turnă gin în două 
păhărele. 

Le ridicarăm şi ne uitarăm unul la celălalt. Avea un chip 
îngust şi părea atît de trist, de parcă ar fi ştiut ceva infinit mai 
bine decît alții. 


173 


— N-are nici un rost să mă ucideţi, îmi zise cu gravitate. 
Pentru ce atita deranj? Sînt prea bătrîn ca să mai am patimi... 

— Cu atît mai grabnic trebuie să dăruiţi fericire. 

— N-am timp. Mă aşteaptă o mie de probleme pe care nu 
le va rezolva nimeni în locul meu. 

— Dar e şi asta o problemă. Poate chiar cea mai importantă. 

— Care problemă ? se încruntă el, concentrîndu-se. 

— Să dăruiţi fericire unui om. 

Mă privi lung şi puse păhărelul pe masă. 

— Din câte înţeleg, sîntem rivali ? 

— Nu, am clătinat eu din cap. Eu nu vă pot fi rival. Pe 
mine Kira n-a vrut niciodată să mă ucidă. 


Mergeam cu maşina fără să scoatem o vorbă. Greierul şe- 
dea lingă mine, dar aveam impresia că nu mai este acolo. Mi-am 
dat seama că-i dus cu mintea la problemele sale. 

— Unde lucraţi? mă întrebă la un moment dat, revenind 
în mașină. 

— Sînt traducător tehnic. V-aţi gîndit pesemne că sint ne- 
bun. 

— Nu. M-am gîndit că noi, ăștialalți, sîntem nebuni, zise, 
făcînd semn cu capul spre Tad de alături, pe unde curgea 
torentul pietonilor. Pe cînd dumneavoastră sînteți un om per- 


fect normal. 
Am oprit maşina în fața unei clădiri mari şi frumoase. 
Greierul cobori și merse înainte, aplecîndu-și uşor capul său 


mare. 
Am oftat, apoi mi-am luat mapa de pe bancheta din spate 


şi mi-am așezat-o pe genunchi: 

Greierul întoarse capul, apoi reveni la mașină. 

— Pe cine aşteptaţi? 

— Pe dumneavoastră. 

— Să mă ucideţi ? 

— Nu. Să vă duc acasă. 

Stau atît de des să aştept pe cîte cineva, încît treaba asta a 
devenit pentru mine un fel de reflex condiţionat. 

— Dar nu e cazul, făcu Greierul pe un ton mirat. Am să 
mă descurc singur. 

Îmi zîmbi înălțîndu-și fruntea, şi genele îi fluturară. Apoi 
se întoarse și porni din nou: solitar și de neînțeles. Un vlăstar 
al astrelor. Un extraterestru. Un ins care își vede de treabă și 
nu se pune în situaţia nimănui. Tocmai de aceea l-a ales Kira 


174 


pe el şi nu pe mine. Deși, obiectiv vorbind, eu sînt mai frumos, 
sînt un tip pozitiv şi prefer ordinea nu haosul. 


O lună mai tîrziu s-a întîmplat ceea ce trebuia să se întim- 
ple. Am fost dat afară de la locul meu de muncă. 

Lebedev, şeful meu, mi-a spus că n-are altă soluţie, căci dacă 
nu mă dă pe mine afară, șeful său îl va da afară pe el. Lucru 
pentru care el, Lebedev, nu-i pregătit moraliceşte. 

I-am spus: 

— Vă rog să mă scuzaţi că v-am consumat nervii. 

Credeam că aerul meu supus îl va mişca, determinîndu-l să-și 
schimbe hotărîrea. El însă dădu din umeri. 

— Orice om îl consumă pe-un altul. Asta e viaţa. 

După tonul său politicos şi rece, mi-am dat seama că în 
gîndul lui a şi încheiat socotelile cu mine. A și găsit, probabil, 
un alt traducător, care avea să-mi ia locul. Acesta poate chiar 
şedea dincolo, în vestiar, aşteptînd ca eu să-mi iau valea. 

Am ieșit din cabinet. În dreptul ușii şedea la biroul său 
Roza, secretara lui Lebedev. Anul trecut am dus-o împreună cu 
întreaga ei familie la vilişoara pe care o aveau la ţară. 

— M-au dat afară, i-am spus. 

Mă puteam aştepta ca ea să-și lase îndată treburile, să-i 
scoată pe toţi lucrătorii editurii în stradă și să pornească în marş 
prin faţa clădirii, în mîini cu lozinci şi cu placarde. 

— Da? din ce cauză? mă întrebă ea. 

— Pentru că n-am făcut nimic... 

— A-a... 

N-a dat fuga să organizeze greva. A rămas să şadă pe un 
scaun. 

— Şi din ce ai să trăieşti? mă întrebă după aceea. 

— Am să mă descurc eu... 

Căzu pe ginduri. Chipul îi căpătă expresia unui chip de som- 
nambul. Pesemne că se gindea ce mijloace de existenţă ar putea 
să păsească, dacă ar fi și ea dată afară. 


Tamara stătea în dreptul maşinii de gătit şi pregătea cina: 
făcea omletă cu felii de parizer. 

În bucătărie intră Katea, fetiţa ei în vîrstă de zece ani. 

— Sint tristă! exclamă fata. Vocea îi sună pătrunzător, ca 
un țipăt de pasăre. 

— Asta-i o treabă normală, zise Tamara. Omul nu poate fi 
mereu vesel. Dacă nu-i un idiot, desigur. 


175 


Katea mai stătu o vreme în bucătărie, apoi se duse într-ale 
ei. 

— Ascultă, Tamara, i-am zis, împrumută-mi, te rog, nişte 
bani. 

— Doar ai văzut şi tu că mi-am cumpărat hodoroagele alea. 
Mi-am dat pe ele toată chenzina. Chiar mă gindeam să mă-m- 
prumut eu de la careva. Pe cuvint. 

Mă privi cu niște ochi holbaţi şi sinceri. 

— Te cred, i-am spus. Scuză-mă. 

În bucătărie intră Liovka, bărbatu-său. Părea adormit şi era 
îmbrăcat ca un refugiat. Avea obiceiul să doarmă ziua. 

— De ce nu-ţi scoţi paltonul? mă întrebă el. 

— Am venit pentru cîteva minute. 

— Da’ pe dumneaei de ce ai cărat-o cu mașina? mă privi 
el cu vădită curiozitate şi parcă cu dezgust. 

— Pentru că m-a rugat. 

— Liova dragă! Doar ţi-am spus că trebuia să lichidez o 
suspiciune ! interveni Tamara. 

— Femeia asta e o isterică. Miine o să-ţi ceară s-o cari la 
morgă. Ai s-o duci şi acolo? 

— Poate că am s-o duc, am dat eu din umeri. 

— În schimb acum sînt liniştită, zise Tamara. 

— Puteai să te linişteşti şi cu un preţ mai redus. 

— Numai ție îţi reuşeşte totul pe gratis, ripostă ea. În timp 
ce pe mine totul mă costă cît nu face: şi pantofii, şi liniștea. 

— Tu plăteşti şi-atunci cînd nu e cazul. Şi ştii de ce: Pen- 
tru că creierul tău dispune de-o putere rezolutivă foarte redusă. 

Tamara își privi lung soţul, încercînd să descifreze formu- 
larea atît de complicată. 

— Adică eşti o proastă, i-o descifră Liovka. 

— Dacă aş fi fost o proastă, nu mi-aş fi susținut disertaţia 
la treizeci și cinci de ani. 

— Înseamnă că eşti o proastă deşteaptă. 

Liovka dădu la iveală o sticlă de votcă pe jumătate băută. 

— Stai cu noi la masă, îmi propuse. 

— Mulţumesc, l-am refuzat politicos. Omletă cu parizer 
miîncam şi eu în fiecare zi. 

— Atunci bea un păhărel. 

— Nu pot. N-am voie. 

— Faci totdeauna numai ceea ce ai voie? 

— Am pietre. 


— Pietrele n-au să simtă nimic. 


176 


Turnă votca în. două cești de ceai.. Îşi ridică ceaşca şi rămase 
în aşteptare. 

— Ei? 

Cînd simt, îndreptat asupra mea, impulsul unei voințe stră- 
ine, nu pot să mă împotrivesc. Am dat cana de duşcă i-am scu- 
turat din cap. 

— Poate că totuşi iei masa cu noi? îmi propuse Tamara. 

— Ba nu, i-am zis. Plec. 


Odinioară, cînd eram student, am adus acasă de la Odessa o 
veche timonă de corabie şi am montat-o pe balcon. Pe partea 
lui din afară. Şi locuința mea mi se păru a fi o corabie navigînd 
în largul mării, iar eu însumi, un pirat cu o faşă petrecută peste un 
ochi. Săream de pe punte pe corăbii străine şi, tropotind cu zgo- 
mot pe covertă, mă apucam de jaf. Pe cei ce mi se împotriveau 
îi ucideam, îmi umpleam buzunarele cu nestemate, le sărutam 
pe frumoasele aristocrate aflate pe navă şi purtam o fașă petre- 
cută peste ochiul drept. Plătisem cu un ochi scos pentru viața 
aceea liberă, ba poate că-mi legam faça peste un ochi sănătos. 

Astăzi timona mea e înnegrită de ploi şi e acoperită cu o 
pojghiță de noroi uscat. În preajma ei se înşiră sticle goale de la 
apa minerală și un borcan înalt cu ulei de in. 

Intrînd în casă, m-am așezat, fără să-mi scot haina, în drep- 
tul telefonului şi-am format numărul lui Lodea. 

— La noi totul e în ordine, îţi mulţumesc, îmi zise el. Cre- 
dea, pesemne, că purtam grija vieţii sale de familie şi-mi mulțu- 
mea pentru această grijă. 

— Împrumută-mi, te rog, nişte bani, i-am spus. 

— Cu? 

— Cît poți? 

— Pentru cît timp ? 

— Pentru cît poți. 

Imprecizia de care dădeam dovadă îl făcu să rămină pe 
gînduri. 

— Aş putea să-ţi dau zece ruble pentru o săptămînă, îmi 
zise în cele din urmă. 

— N-o să-mi ajungă. 

— Mai mult nu am. 

Interveni o pauză. Lodea îmi interpretă tăcerea drept un 
semn de neîncredere.. 

— Adică, de avut, am, recunoscu el, dar i-am depus pe ter- 
men fix. Dacă ridic suma, pierd dobinda. 


Tăceam în continuare. Îl ascultam. 


177 


— Şi dacă e să vorbim pe șleau, poţi să-mi ceri orice alt- 
ceva. Îţi obţin un schimb de locuinţă avantajos, o maşină pentru 
care să nu stai la rînd. Bani însă nu împrumut. Sînt tare lacom 
de bani. 

— Îţi mulțumesc, i-am spus cu gîndul la maşina pentru care 
nu trebuie să stai la rînd. 

— Mai sună-mă ! zise Lodea, grăbit să încheie o convorbire 
ce nu-i făcea plăcere. 

Am sucit după aceea butonul televizorului şi m-am aşezat 
în fotoliu. Votca rece îmi umbla prin artere şi-mi era frig. 

Urmărind altcîndva emisiunile tv., nu uitam că trebuie, de 
fapt, să-mi continuu traducerea şi din această cauză mă rodeau mus- 
trările de conştiinţă. Aceste mustrări nu făceau însă decît ca toate 
emisiunile să mi se pară deosebit de interesante şi, ca atare, le ur- 
măream de la început pînă la sfîrşit. 

De astă dată, puteam să stau în fața televizorului fără să mă 
mai mustre conştiinţa. 

La ora aceea, se transmitea o emisiune privitoare la felul 
cum Sînt selecționați viitorii căpitani de cursă lungă. Fiecare can- 
didat trebuia să completeze un număr de teste. Răspunsurile erau 
introduse într-un calculator, iar acesta stabilea cu precizie dacă 
tînărul respectiv era sau nu potrivit pentru profesiunea în cauză. 

Se auzi soneria telefonului. Am ridicat receptorul. 

-— Cine-i acolo? mă întrebă o voce răsunătoare, poate de 
copil, poate de femeie. 

— Pe cine căutaţi ? 

— Acolo cine e ? insistă vocea. 

— Dimitri Mazaev. 

— Eşti un prost! exclamă cu elan vocea, iar posesorul ei 
trînti receptorul, ca eu să nu-i pot răspunde. Să aibă, adică, el 
ultimul cuvînt. 

De fapt, necunoscutul avea dreptate. Se ştie însă că proştii, 
ca orice altă entitate biologică, se împart în mai multe genuri şi 
specii. Există proşti deştepţi, aşa cum e Tamara. Există şi proști 
solemni. Cît espre mine, eu sînt un prost făcut grămadă. Cei- 
lalți proşti au măcar un rost în viaţă. Eu nu am nici atît. 

Grăunţele puse în pămînt încolțesc numai primăvara, cînd 
pămîntul e arat și le aşteaptă. Eu însă, aidoma unui semănător 
smintit, îmi azvîrl grăunţele cînd în troiene, cînd pe asfalt. Ele 
pier şi nu se mai întorc niciodată la mine în chip de pîine. Căr- 
țile pe care le traduc pleacă pe alte meleaguri. Femeia pe care o 
iubesc dispare zilnic, cufundîndu-se în viaţa ei personală. Sînt 
cu adevărat aidoma bazinului aceluia de pe cheiul Kropotkin- 


178 


skaia, care încălzeşte universul. Și totuși, dacă acest bazin ar fi 
închis, iar apa scursă, universul nici n-ar băga de seamă. Clima 
lui nu s-ar schimba cîtuși de puţin. 

Nu, nu este cu putinţă și nici nu trebuie să încălzeşti întreg 
universul. Trebuie să dăruieşti căldură doar unui singur om care 
are nevoie de această căldură. Un asemenea om însă mie îmi 
lipsea. 

Destinul este echivalent cu firea omului. Firea mea însă n-o 
poate schimba nimeni, căci ea este dimensiunea mea tip. 

Și -atunci care să fie soluţia ? 

Faţă de această problemă poţi adopta o atitudine de spor- 
tiv: să faci dimineaţă gimnastică, după aceea să treci sub duș, 
seara, înainte de culcare, să faci cîte-o plimbare mai lungă, să 
respiri după sistemul yoga şi o dată pe săptămînă să posteşti. Ca 
să duci însă un asemenea fel de viaţă, trebuie să ţii foarte mult 
la propria ta persoană. Pe mine treaba asta m-ar plictisi. 

Mi-am adus aminte de cianură. Nu i-o mai restituisem lui 
Garik şi rămăsese să zacă la mine în sertarul de jos al biroului. 

Mi-am presărat cîteva cristale în palmă, am fost gata să mi 
le azvîrl în gură, însă întreaga mea ființă rosti un nu“ hotărît. 
Atunci m-am dus la bucătărie, am tăiat o felie de piine, am uns-o 
cu niște gem de mere, am presărat Cianura peste gemul acela 
şi-am început să mănînc. Mîncam stînd în picioare, încercam să 
deslușesc ce se întîmplă în mine și continuam mașşinal să caut un 
sinonim al termenului „dimensiune-tip“. „Model“ mi-a fulgerat 
prin minte. Asta e. Puteam deci să mor împăcat. 

Chiar atunci sună cineva la ușă. Am isprăvit de mîncat sand- 
vişul, m-am scuturat pe miini şi am Încercat din nou să deslu- 
şesc ce se întîmplă cu mine. Totul însă era ca și pînă atunci. 
Poate că cianura o fi zăcut prea multă vreme în depozit, o fi 
depăşit termenul de valabilitate şi şi-o fi pierdut proprietăţile 
inițiale. 

Am trecut în vestibul şi am deschis ușa. În pragul ei se afla 
Garik. 

— Ai venit după cianură? l-am întrebat. Să ştii că n-o mai 
am. 

— Da' ce-ai făcut cu ea ? se interesă Garik. 

— Am înghiţit-o. 

— Mai dă-o la dracu. Eu ţi-am adus o scrisoare. Vrei să 
mi-o traduci ? 

Intrarăm în odaie. Garik zări pe fereastră timona agăţată 
de balustrada balconului. 

— Ce-i asta ? O roată de torcătoare? 


179 


N-am mai putut să-i explic. În mine începuse să se petreacă 
ceva, ca și cînd ar fi suit de la fundul unui pahar niște bobiţe de 
şampanie. M-am speriat şi, ca să-mi abat atenţia, am desfăcut 
scrisoarea. 

Detectivul particular din Anglia îl sfătuia pe Garik să în- 
cerce a rezolva numai acele probleme care să coincidă cu prin- 
cipiile lui morale. Ca să nu existe nici o contradicţie între fapte 
și principii. 

— La ce-ţi trebuie chestia asta ? l-am întrebat. Vrei să faci 
cuiva un serviciu ? 

— Dacă n-am să mă răzgîndesc, zise Garik. 

— N-ai să te răzgîndeşti. 

— De ce, adică ? făcu el pe un ton ofensat. 

— Pentru că eşti un om căruia îi plac bunurile materiale. 
Ţie ţi-ar plăcea să ai totul. 

— Să ai totul sau să nu ai nimic să ştii că e unul şi acelaşi 
lucru, zise el cu multă convingere. 

— Poate că ai dreptate, i-am spus. Dar afirmaţia asta e mai 
bine s-o faci atunci cînd ai totul. Altminteri pare a fi platforma 
unui ratat. 

— Trebuie să ai totul numai ca să poţi scuipa pe acest tot 
şi să ajungi la următorul nivel al spiralei. 

— ŞI acolo cum e ? Cum se trăieşte acolo ? 

— Aşa cum trăieşti tu... 

— Adică ? 

— E vorba de dragoste. Într-un sens larg, se poate rezuma 
cam aşa: să dai totul aproapelui tău şi să nu-i ceri nimic în 
schimb. Pe asemenea oameni îi întîlnești rar. Dar ei au existat 
întotdeauna. Și există şi astăzi. 

— Mă rog, să presupunem că am şi ajuns la un nou nivel 
al conştiinţei umane. Ce am eu însă din treaba asta? La ce-mi 
foloseşte ? 

— Tu ai să trăieşti mult. Pe oameni ca tine natura îi ţine 
multă vreme pe pămînt. 

Am închis ochii. În mine părea că se produce cu tot mai 
multă intensitate un fel de rarefiere interioară, ca și cînd m-ar 
fi tras cineva de la o mare adîncime către suprafața apei. 

— Cine poate s-o ştie ? am rostit încet. Dacă m-ai testa cu 
ajutorul unui calculator, poate ar reieși că sînt chemat să fiu un 
pirat pe mări depărtate. Poate că vocaţia mea e să-i jefuiesc pe 
alții. Iar pe cei care mi s-ar împotrivi să-i ucid 

— Dar şi piratul poate fi ucis. 

— Poate. Dar atit timp cât trăieşte — trăiește. 


180 


— Nu se ştie însă ce-o fi în mintea piratului atunci cînd 
rămîne singur. 

Garik se duse la telefon și formă un număr. 

— Spune-i nevesti-mi că sînt la tine, îmi şopti grăbit şi-mi 
întinse receptorul. Ca să i-l iau din mînă ar fi trebuit să mă 
ridic din fotoliu. 

— Nu pot să mă ridic, i-am spus. 

Nu m-a întrebat de ce nu pot s-o fac. Mi-a adus telefonul 
mai aproape, atît cît ţinea firul, și l-a așezat pe dușumea. 

— Garik e la mine, am rostit în receptor fără să dau „bună 
ziua“. 

-— Spune-i că vin acasă cît de curînd, îmi şopti el din nou. 

— Vine acasă cît de curînd, am repetat eu. 

Nevasta lui Garik tăcea, ca și cînd ar fi încercat să evalueze 
cît adevăr conţinea informaţia. 

Apoi Garik îmi luă din mînă receptorul și-i mai spuse o 
dată nevesti-si acelaşi lucru. Obiceiul de a minţi și a încerca să 
scape basma curată se transformase la el într-un reflex necondi- 
ționat. Așa cum era la mine acela de a sta să-i aştept pe alţii. 
Garik părea că minte chiar şi atunci cînd spunea adevărul. Așeză 
în cele din urmă receptorul în furcă și oftă ușurat, ca și cînd 
ar fi scăpat cu succes de-o primejdie. 

— Bine. Am plecat, zise gînditor şi, într-adevăr, ieși pe ușă. 

M-am tîrît anevoie pînă în dreptul patului şi m-am trîntit 
în el, fără să-mi mai scot paltonul. În mine, durerea creştea, că- 
păta putere, ameninţa să devină insuportabilă. 

Am încercat să găsesc o poziţie care să mi-o atenueze. Apoi 
m-am culcat pe dușumea și-am început să mă rostogolesc încolo 
şi încoace. 

Nu mai ştiu cît timp a trecut după aceea. Știu doar că la 
un moment dat totul mi-a devenit indiferent. Și-am înţeles că 
mor. Dar am rămas la fel de indiferent. 


Omul nu se poate împăca cu ideea de moarte. De aceea, 
natura, în marea ei înţelepciune, îi dăruieşte în acele clipe nepă- 
carea. I-o dăruiește ca pe un mijloc de autoapărare. 

Am citit prin cărți că, în preajma morţii, omul își deru- 
lează în minte întreaga lui viaţă. Eu n-o mai ţineam minte: o 
uitasem. Mi se părea că plutesc pe valurile unui ocean, culcat 
pe-o îngustă plută de lemn. Pluta se legăna ușor, depărtindu-se 
tot mai mult de țărm. 

La un moment dat, am deschis ochii şi-am văzut-o în mij- 
locul odăii pe Kira. Apariţia ei nu m-a mirat. Nu-mi mai păsa 


181 


nici de asta. N-aș fi vrut totuși ca ea să mă vadă murind. Se ştie, 
de fapt, că şi câinii preferă s-o facă fără martori. 

Mi-am încordat voinţa, ca şi cînd m-aș fi săltat în coate pe-o 
plută. 

— Cum ai intrat? am întrebat-o pe cea dinaintea mea. 

— Uşa era descuiată, îmi zise Kira. Da’ tu de ce stai culcat 
pe podea ? 

— Pentru că mor, i-am spus cu jumătate de gură, ca şi 
cînd aș fi vorbit despre altcineva. 

— lar eu mă mărit, îmi zise ea și se așeză lingă mine pe 
duşumea. Nu te bucuri? 

— Ba da. 

— Da sau nu? 

Obosisem îngrozitor. Eram gata să mă las din nou pe plută. 
Totuşi m-am concentrat şi i-am spus : 

— Mă bucur pentru tine. Eşti o fată grozavă. 

— Ba tu ești un băiat grozav. M-ai ridicat la rang de re- 
gină și m-ai făcut să mă privesc cu alţi ochi. Or, se ştie că lumea 
te consideră exact așa cum te consideri tu însuţi. N-am drep- 
tate ? 

Am închis ochii, şi pluta mea începu să lunece în jos de pe 
creasta unui val. Lunecă aşa întruna... Şi totuşi ceva păru să mă 
țină locului, de parcă m-ar fi prins de păr. Cred că erau între- 
bările Kirei. Căci ea începu să mă tot întrebe ceva, iar eu ști m 
că nu pot să mă prăvălesc într-o fisură a timpului fără să-i răs- 
pund la aceste întrebări. 

— Tocmai de aceea nu lucrez, i-am auzit glasul venind 
parcă de departe. Doar se ştie că reginele nu lucrează niciodată. 

— Nu lucrează niciodată, am repetat ultimele ei cuvinte. 

— Sau, totuşi, fac cîte ceva? se întrebă ea. 

— Fac câte ceva, am repetat eu. 

Kira ar fi putut să se înfurie și să zică din nou că vorbeşte 
de una singură. Dar şi acest lucru îmi era cu totul indiferent. 
— Da' ce-i cu tine? îşi dădu ea seama, privindu-mă. 

— Ce să fie? Mor... 

— [Ia mai taci din gură... 

— Umple-mi, te rog, cada cu apă fierbinte, am rugat-o ca 
s-o îndepărtez de mine. 

Kira dădu fuga în baie şi începu să cînte. Îi auzeam glasul 
amestecat cu plescăitul apei. 

Apoi reintră în odaie și mă întrebă : 

— Cum te-ai simţi mai bine: să plec sau să mai stau cu 
tine ? 


182 


Aş fi vrut să plece, dar nu era politicos să i-o spun în faţă. 

— Cum vrei... 

— Atunci am să plec. 

Trînti uşa de la intrare şi cobori în fugă scările. Continuam 
să stau culcat şi, un timp, i-am mai auzit pașii. O palidă umbră 
de părere de rău mi se legănă în cuget, atrăgîndu-mă de pe te- 
ritoriul indiferenței. 

Apoi am închis ochii. M-am cufundat din nou în adincurile 
oceanului și din nou am fost împiedicat să mă cufund în el. De 
astă dată din cauza telefonului. Pornise să sune continuu, de parcă 
i s-ar fi defectat contactele. 

Am întins mîna, pipăind în jurul meu și-am ridicat recep- 
torul. Ducîndu-l la ureche, am auzit glasul Tamarei. Locuiam pe 
aceeași scară şi, poate de aceea glasul îi răsuna atît de tare, de 
parcă ea s-ar fi aflat lîngă mine și mi-ar fi pipat la ureche. Mă 
rugă, țipînd astfel, s-o duc a doua zi cu maşina pe la toate ma- 
gazinele de lux: „Wanda“, „Vlasta“, „Leipzig“ şi „Yadran“. 

Valul sărat mă acoperi cu totul. Am scuipat apa şi i-am 
spus : 

-- Bine, dar „Leipzig“ şi „Vlasta“ sînt peste drum de blocul 
nostru... 

— Aşa e... răcni Tamara, Ca şi cînd aş fi pus un smoc de 
paie pe focul ei. „Wanda“ însă e în centru, iar „Yadran“ e toc- 
mai la capătul Moscovei, jumătate cale spre Leningrad... 

Apoi tăcu. Rămase în așteptare. Trebuia să-i spun ceva. 

— Bine, i-am zis. Dacă n-am să mor... 

Am pus receptorul în furcă. Am stat să mă odihnesc. Du- 
rerea mă părăsise. O resimţeam acum ca pe-o amintire a durerii. 

Poate că din combinaţia Cianurii de potasiu cu gemul de 
mere a rezultat o substanță neutră : Mai curînd însă, a fost Ga- 
rik tras pe sfoară. Sistemul „Eu ţie, tu mie“ s-a dovedit a fi 
deficitar. 

Am închis ochii. De astă dată, am pornit să plutesc către un 
somn obişnuit. Mă mai legănam și-acum pe valuri, însă pluta: 
mea se îndrepta spre țărm. 

Mi-am dat seama că n-am să mor. Altminteri, cine avea s-o: 
ducă pe Tamara la magazine ?... 


Taina Pămintului 


Aliona Andreevna Juravliova, poreclită „Aliona cea zban- 
ghie“, se trezi dimineaţa pentru că se săturase de toate. 

Mai stătu un timp culcată, cu ochii deschişi, spre a-şi limpezi 
senzaţia. După ce şi-o limpezi pe deplin, îşi zise că e cazul s-o 
traducă în cuvinte, iar cuvintele să le exprime cu glas tare. La 
telefon. 

Nikolaev o va suna la ora nouă. Atunci ea va ridica recep- 
torul și îi va spune: „Ştii ce? Eu am obosit. M-am săturat de 
toate. Nu mai doresc nimic.“ 

Nikolaev o sună zilnic, la nouă fix. Asta e ora lui. Sună şi 
zice : 

— Bună. 

Ea răspunde : 

— Bună. 

El zice : 

— Bine, pa. 

Ea răspunde : 

— Pa. 

Şi asta le e toată convorbirea. Doar patru cuvinte. Cîte două 
de fiecare : „bună“ şi „pa“. 

Totuşi nu e Chiar atît de puţin, pe cît ar părea la prima 
vedere. În realitate, convorbirea le este mult mai lungă. Și sună 
cam așa : 

— Eu exist în viaţa ta. Bună. 

— Şi eu într-a ta. Bună. 

— Dar am treabă. Mă duc la treabă. Pa. 

— Eu îţi respect treburile. Pentru un adevărat bărbat ele 
sînt mai importante decît o femeie. După ce ţi le vei isprăvi însă, 
vei veni tot la mine. Am să te aştept. Pa. 

Iată ce semnifică cele numai patru cuvinte — cîte două de 
fiecare. 


Astăzi însă totul va fi într-alt fel. 
Astăzi, el îi va spune: „Bună“. 


Iar ea va răspunde: „Am obosit. M-am săturat de toate. Nu 
mai doresc nimic.“ 


El se va mira : „Dar de ce?“ 
Ea va răspunde : „N-are rost să mă întrebi...“ 


184 


Deşteptătorul rotund — un model antediluvian — arăta nouă 
fix. Apoi nouă şi patru minute. 

Patruzeci și şase de minute mai tîrziu, același deşteptător 
arăta ora zece fix. 

Nikolaev nu sunase. Era împotriva tuturor regulilor şi obice- 
iurilor. Era ca şi cînd soarele ar fi răsărit cu un ceas mai tîrziu 
sau n-ar mai fi răsărit deloc. 

Aliona se uita cînd la deşteptător, cînd la telefon şi încerca 
un fel de nedumerire generală. Se temu chiar ca nedumerirea să 
nu-i destrame planul ticluit, şi, în loc să rostească frazele pregă- 
tite dinainte, ea să răcnească în receptor: „De ce nu suni? Stau 
ŞI aştept ca o idioată...“ 

Ar fi vrut să se ducă la bucătărie să pună ceaiul la fiert, dar 
se temu ca zgomotul apei curgînd din robinet să nu înghită cele- 
dalte zgomote, printre care și zbîrniitul telefonului. 

Sta și acum în picioare şi se uita la aparat. Pe urmă se plic- 
tisi să LOL stea aşa și se așeză în fotoliu. 

În jurul ei timpul se oprise. Ori poate se oprise chiar ea, 
«impul continuînd să i se scurgă încet pe lingă picioarele des- 
culțe, pe lîngă obrazul gingaș. 

Aliona semăna leit cu actrița americană Audrey Hepburn. 
Dacă Audrey ar fi suferit de strabism la ochiul drept, ar fi fost 
copia ei fidelă. Copia fidelă a Alionei Andreevna Juravliova, pro- 
fesoară de muzică la clasele mici. 

Se ştie că muzica nu este:o materie obligatorie: la orele de 
muzică copiii nu fac de regulă altceva decît să se autoafirme în 
ochii colectivului din care fac parte, precum şi în ochii lor pro- 
prii. Elevii conştienţi, în persoana starostelui clasei şi a şefilor de 
grupă, încearcă să facă ordine şi, foarte adeseori, această iniția- 
aivă ia forma unui război civil: conştienţii îi bat pe huligani și 
invers. 

În asemenea cazuri, Aliona Caută să se ascundă în spatele 
pianinei, căci nu ştie cărei tabere să i se alăture şi se teme să nu 
fie maltratată de amîndouă. 

Uitîndu-se acum la telefon, îi reveni în memorie ultima ei 
oră de curs la clasa a IV-a „A“. 

Întii şi intîi, Afanasiev cel cu capul rotund şi ochii la fel 
strigase de două ori „cucurigu“. 

Asta, numai așa, ca să dea un ton deșuchear orei abia în- 
cepute. Starostele clasei, Zvonariova cea grasă, timpuriu dezvol- 
tată, își luă servieta și îl pocni pe Afanasiev peste obrazul lui 
rotund. Afanasiev se lovi cu ceafa de radiatorul caloriferului şi, 
întocmai ca în filmele de desene animate, îi crescu văzînd cu ochii 


185 


un cucui cît toate zilele. Din partea Zvonariovei fu, evident, un 
abuz de putere. În străfundurile clasei, ca într-un vulcan înainte 
de erupție, clocoti un vuiet înăbușit. 

În prima clipă, Aliona înţepeni de groază, însă chiar în clipa 
următoare strigă cu glas răsunător și patetic: 

— Istoria păstrează taina a două morţi: cea a ţareviciului 
Dmitri şi cea a compozitorului Mozart ! 

Atît prima, cît şi a doua din aceste morţi au încetat de mult 
a mai fi o taină. Ba poate că nici n-au fost vreodată. Se ştie că 
țareviciul a fost ucis de către oamenii lui Godunov, iar Mozart 
n-a murit de moarte silnică, ci de tuberculoză. Aliona însă voia 
să abată atenţia copiilor de la fapta nesăbuită a Zvonariovei asu- 
pra perfidiei lui Godunov, asupra oricărei alte perfidii. Ba chiar, 
dacă ar fi fost necesar să născocească în acest scop încă o taină, 
ar fi născocit-o fără a mai sta pe gînduri, Vorbind, despre ea co- 
piilor ca despre un eveniment istoric pe deplin real. 

Şi-ntr-adevăr, clasa uită de Zvonariova, Zvonariova uită de 
Afanasiev, iar Afanasiev de cucuiul său. Toată lumea stătu să 
asculte cu gura căscată ce se întimplase odinioară cu Salieri cel 
ros de invidie şi cu nepăsătorul, luminosul Mozart. 

Istorisirea despre Mozart şi Salieri făcu să treacă douăzeci de 
minute. Mai rămăseseră încă douăzeci. 

În planul lecţiei din ziua aceea figura cîntecul pentru copii 
„Nu mai vrem să stăm acasă“. Pe copii însă nu-i interesează re- 
pertoriul şcolar, nereînnoit timp de decenii întregi. Copiii vor să 
cînte ceea ce cîntă şi oamenii mari. 

Aliona nu riscă, așadar, să le risipească din nou atenţia, și 
se decise pentru popularul cîntec: „De ce-ndrăgiţi, fetelor, doar 
pe tinerii chipeşi ?...” 

Dictă cuvintele. Cîntă cu mult sentiment la pian partea in- 
troductivă. Apoi clasa intonă cu un elan plin de gravitate : „Veş- 
tejitu-s-au romaniţele, au pălit şi zorelele...” Afanasiev cîntă mai 
tare decît toți, întinzînd și încordîndu-și gîtul. Avea o ureche 
muzicală de invidiat. 

Tot atunci, în clasa vecină, a noua, se desfăşura ora de al- 
gebră. Nimeni însă nu mai izbuti să se concentreze asupra formu- 
lelor. Toată lumea stătu să asculte, ducîndu-se cu gîndul hăt-de- 
parte. 

Din cancelarie începură să scoată capetele şi alți profesori. 
Pesemne le venise și lor pofta să cînte un cîntec frumos cu un 
acompaniament tot atît de frumos. 

Curînd după aceea, Aliona se decise să nu se mai lase domi- 
nată de acești semeni ai ei în vîrstă de doisprezece ani, ci să-i ia 


186 


din scurt. Să-i ia din scurt și să-i ţină din scurt. Animată de 
aceste gînduri, veni în clasă la ora următoare, încercind să-și 
adune întreaga voință, principialitatea şi nobila intransigenţă. Din 
păcate nu izbuti să se impună nici de astă dată. Copiii, ce-i drept, 
păstrară mai multă liniște ca pînă atunci, dar se uitară la ea cu 
mult scepticism, ba chiar, în momentul cînd se întîmplă să se 
răstească la ei, riîseră. Pesemne că avea în ea o lipsă de fermitate, 
o voinţă slabă, pe care copiii o simt îndată, ca şi câinii. 

Într-adevăr, ciinii o muşcau foarte des. Copiii, după cum se 
convinsese, n-o ascultau deloc. Și, tot astfel, nu se temea de ea și 
n-o asculta nici Nikolaev, comportindu-se față de dragostea ei 
pentru el ca şi cînd ar fi fost vorba de-o problemă cu totul ne- 
glijabilă. 

Deşteptătorul arăta acum ora unsprezece fără un sfert. Ali- 
onei i se făcu foame. Apoi își aminti cum o privise el cu o seară 
înainte, cînd era gata de plecare. Ea i se tot uita în ochi, iar el 
privea undeva peste. capul ei. Albul ochilor îi era de-o culoare 
gălbuie, iar chipul ei căpătase o expresie tăioasă, neplăcută. 

Merse la telefon şi formă numărul lui de la serviciu. În fond, 
de ce o fi aşteptat s-o sune el? Doar putea să-i telefoneze şi ea. 
Să-i telefoneze şi să-i spună tot ce avea de spus. 

În receptor se auzi un zbîrnîit prelung, melancolic. Apoi încă 
unul. Telefonul suna chiar în biroul lui. Acolo îi era instalată 
masa de lucru şi se afla spaţiul lui vital: şapte metri pătraţi, ce-i 
fuseseră repartizaţi din spaţiul vital al celorlalți. 

Receptorul nu-l ridică nimeni multă vreme. Aliona aștepta 
cu răbdare şi vedea înaintea sa chipul lui Nikolaev. 


— Alo, răsună pe neașteptate în receptor o voce străină. Pe- 
semne că în birou intrase cineva. 


— Cu Nikolaev, vă rog, zise Aliona, mirîndu-se că aude vo- 
cea altcuiva. 

— "Nikolaev e într-o şedinţă la director. Doriţi să-i transmit 
ceva ? 

— Nu, nu e cazul. Vă mulțumesc. 

Fireşte că ar fi putut să-i comunice și printr-un străin: „Am 
obosit. M-am săturat de toate. Nu mai doresc nimic.” Ar fi pro- 
cedat însă cinstit față de dragostea lor de pînă atunci ? Oricine 
ştie că interesant nu este, de obicei, decît începutul unor aseme- 
nea relaţii, pe cînd sfîrşitul acestora nu mai prezintă importanţă. 
Şi totuşi povestea lor merita un alt sfîrșit. Căci sentimentul tre- 


buie să ţi-l respecţi chiar dacă e vorba de unul pe cale de des- 
trămare. 


187 


Tot astfel, cuvintele cele mai de seamă nu se cade să fie 
transmise prin terţe persoane. Trebuie să le rosteşti chiar tu. Dar 
nu prin intermediul telefonului. Era cazul, așadar, să se ducă ne- 
întîrziat la serviciul lui, şi nu oricum, ci în chip de femeie fru- 
moasă și cu totul independentă. Mai frumoasă Chiar şi mai inde- 
pendentă decît la inceputul povestei lor de dragoste. Să se ducă 
acolo şi să-i spună totul. lar apoi să-i întoarcă spatele şi să plece. 
S-ar putea, Chiar, aşa cum se spune într-un cîntec recent, ca el 
s-o strige din urmă. Nu va mai putea însă s-o întoarcă din drum. 

Instituţia la care lucra Nikolaev purta denumirea de I.C.S.G.F., 
ceea ce însemna: Institutul de cercetări ştiinţifice pentru Geofi- 
zică. Lucrau aici o seamă de cercetători ştiinţifici și cercetători 
ştiinţifici principali şi erau elaborate diverse disertaţii de candidat 
şi de doctor în ştiinţe. 

Scopul activităţii pe care o desfăşurau toți aceştia consta în 
a smulge Pămîntului încă o taină, una cum ar fi, de pildă, electri- 
citatea. Pentru ca decenii mai tîrziu nimeni să nu-și mai poată 
închipui viața lipsită de această descoperire, ce se afla azi la 
I.C.S.G.F. abia în curs de elaborare. 

Ar fi fost greu de spus ce avea să reprezinte o asemenea des- 
coperire. Poate că avea să fie aflată o nouă lege a timpului. Tim- 
sul. adică, să poată fi planificat în așa fel, încît fiecare om să-și 
poată fixa dinainte durata vieţii. Sau, timp de patruzeci sau cinci- 
zeci de ani, să poată rămîne la aceeași vîrstă : vîrsta care i-ar con- 
veni cel mai mult. 

În prezent însă, Institutul nu izbutea deloc să smulgă Pă- 
miîntului taina lui cea mai de seamă, ci doar aduna cele mai di- 
verse materiale pe cele mai diverse teme, iar cei ce lucrau acolo 
le transformau în tot atîtea disertaţii. Trebuia apoi să apară un 
geniu și să găsească tuturor acestor probleme un sens unitar. Să 
reducă adică haosul la o singură idee. Deocamdată, geniul lipsea. 
Poate nici nu se născuse, poate încă nu ajunsese la maturitate. Ori 
poate că o şi făcuse şi se afla acum la secţia cadre, solicitînd să 
fie angajat. Ba poate că şi lucra de mai multă vreme în cadrul 
institutului, doar că nu dădea încă dovadă de iniţiativă, iar direc- 
torul convocase acum această ședință tocmai pentru a-l scoate la 
iveală din mijlocul celorlalți subalterni ai săi. 

Oare n-o fi acest geniu chiar Nikolaev? Nu, nu prea e de 
crezut. Căci pentru Nikolaev știința nu reprezintă decit un mij- 
loc de autoafirmare în faţa altor persoane. Cum ar fi, de pildă, 
muzica pentru Afanasiev. Afanasiev poate să cînte un cîntec mai 
bine decît toți ceilalți colegi ai săi, dar numai pentru ca lumea 
aflată în sală să-și desfacă larg braţele şi să murmure : „Ei ce zici 


188 


de băiatul ăsta...“ Să cinte însă numai aşa, de amorul artei, nu-l 
interesează cîtuşi de puţin. De interesat, îl interesează să strige 
„Cucurigu“. 

Aliona avea un prieten pe nume Vova: un vecin de-al ei în 
vîrstă de patru ani. Întîlnindu-l în drumul ei, se așeza totdeauna 
pe vine în faţa lui, îl mîngîia pe cap şi îi zicea: „Vova e un bă- 
iețel deştept. Vova e un băieţel frumos. Nu mai e nimeni ca 
Vova.“ Vova i se uita drept în ochi și nici nu clipea. Nici măcar 
genele nu-i tresăreau. Dacă-i spunea însă pe neașteptate, ea sau 
altcineva : „Vova e un băieţel rău“, el o credea pe cuvînt, se su- 
păra îndată şi izbucnea în plins. 

Cam în aceleași raporturi se afla ea și cu Nikolaev. Îl tot 
mingîia pe obraz şi-i zicea : „Eşti iubitul meu. Eşti nemaipomenit. 
Nu mai este nimeni ca tine.“ Nikolaev i se uita și el drept în 
ochi, avînd întipărită pe chip o expresie de adîncă luare-aminte. 

În asemenea clipe, Aliona era pe deplin sinceră. Însă chiar 
dacă ar fi recurs la o linguşire grosolană, el n-ar fi remarcat-o 
cîtuşi de puţin. 

Această necesitate pe care o resimțea de a fi adulat se datora, 
de tapr, lipsei lui de încredere în forțele sale. Complexul exterior 
de superioritate îi era însoțit de un marcat complex de inferiori- 
tate. Nu avea încredere în sine. Şi siguranţa cu care vorbea Aliona 
îi era de-a dreptul indispensabilă ca să-și poată determina greu- 
tatea specifică. Aflat în apă, adică, să nu iasă ca o bășică la su- 
prafaţă. Aflat pe uscat, să nu fie luat de răbufnirile vîntului. 


Trecuse mult de ora două. 

Şedinţa din biroul directorului încă nu luase sfîrşit. În fața 
ușii care da spre acest birou şedea o secretară foarte stilată: o 
femeie cu virsta oprită în loc. Ai fi putut să-i dai și treizeci de 
ani, ŞI patruzeci, şi cincizeci. 

Aruncîndu-i Alionei o privire în care se ghicea o bine as- 
cunsă dezaprobare, secretara o întrebă. 

— Ce doriţi ? 

— Doresc să vorbesc cu Nikolaev, răspunse Aliona şi se aşeză 
cu multă nonşalanţă, picior peste picior, pe un scaun. 

Se temuse ca nu cumva, imediat după ședință, Nikolaev să 
plece acasă, fără a mai trece pe la biroul său. În acest caz, ar fi 
fost nevoită să vină aici și a doua zi. Fi însă îi convenea numai 
ziua asta de miercuri, cînd nu avea ore la şcoală. Cele trei zile 
libere pe săptămînă, plus cele trei luni ale vacanței de vară, ne- 
maiținind seama de vacanţele de iarnă și primvăvară, făceau parte 
din avantajele specialităţii ei ingrate, prost plătite. 


189 


In anticameră intrau și ieșeau cercetători ştiinţifici și cerce- 
tătoare ştiinţifice. 

Pe oameni, Aliona îi împărțea în bărbaţi și femei. Pe femei, 
le împărțea în cele cu sprîncene şi cele fără sprîncene. 

Moda din ultima vreme recomandă femeilor să-și smulgă 
sprîncenele spre a-și scoate în evidenţă ochii. Căci ochii care ies 
în evidenţă pot fi mai lesne observați de către cei din jur şi, tot- 
odată, pot să observe ei mai multe lucruri din preajmă decît 
nişte ochi perdeluiți de sprîncene dese. Iar dacă s-ar întîmpla ca 
o femeie, preocupată să-și rezolve treburile, să treacă în goană 
pe lîngă propria ei fericire, aceasta i-ar zări la rîndul ei ochii şi 
ar opri-o din drum. 

Pe bărbaţi, Aliona îi împărțea de asemenea în două grupe. 

Din cea dintii făceau parte bărbaţii pe care îi vezi îndată că 
se află într-o continuă căutare. În căutarea fericirii şi a sensului 
vieţii. Pe bărbaţii de soiul ăsta îi interesează și tainele Pămîn- 
tului, și cele ale dragostei. E drept, nu le descoperă de regulă nici 

e unele, nici pe celelalte. Căci dacă vrei să găseşti un anumit 
ucru, nu trebuie, desigur, să te mai preocupe şi altele. Printre 
aceşti bărbaţi însă, se mai întîmplă să fie şi din cei ce se bucură 
de succes și într-o direcţie, și în alta. Tocmai pe aceştia încearcă 
să-i depisteze fetele cu sprîncene smulse. 

A doua categorie de bărbaţi o constituie cei care nu caută 
nimic. Cine ştie : poate că au și găsit tot ce şi-au dorit, poate că 
nici n-au căutat vreodată ceva. Aceştia, de regulă, nu se ţin nici 
de modă. Aspectul exterior nu-i interesează. 

Cei care continuau să intre și să iasă din anticameră erau fe- 
mei cu sprîncene, precum și bărbaţi din categoria celor care nu 
caută nimic, Se uitau miraţi la Aliona, apoi își mutau privirile 
spre secretară, ca și cînd ar fi întrebat-o: „Asta ce-o mai fi ?* 
Nu „Asta cine-o mai fi?“ ci, într-adevăr „ce-o mai fi?“ 

De fapt, Aliona arăta în așa fel, de parcă n-ar fi venit în 
orele de serviciu la un institut de cercetări ştiinţifice, ci la un bar 
de noapte, din cele care se deschid în timpul unor festivaluri ci- 
nematografice. Purta o fustă-pantalon din atlaz negru și un ma- 
iou de culoare argintie, sub care i se ghicea, ba i se şi intrevedea 
trupul tînăr și gingaș. 

Ea se ivi din lină seară, şi-aici era în miezul zilei. Ea se ivi 
din sărbătoare, şi-aici era ziuă de lucru. Şi-afară de asta mai bănuia 
că, din punctul de vedere al celor din jur, venise aici nu dintr-o 
sărbătoare menită să-ţi înalțe sufletul, ci dintr-un sabat al deșăn- 
țării, frecventat de draci şi de drăcoaice. Nu oricine se poate în- 
cumeta să se abată pe acolo... 


190 


La un moment dat, Alionei îi veni să se ridice și să plece, 
dar tocmai atunci uşa biroului se deschise şi de-acolo ieşiră mai 
mulţi bărbaţi. Aproape Toți erau din cei ce nu caută nimic, ori 
îşi ascund cu multă grijă o asemenea preocupare. 

În centrul respectivei mini-mulţimi păşea un bărbat corpolent, 
purtind niște pantaloni largi şi niţel sloboziţi spre vine. 

Printre altele, Aliona nutrea convingerea că oamenii nu pro- 
vin cu toţii din maimuță, ci fiecare dintr-un alt animal. Ea, 
Aliona, de pildă, din pisică. Nikolaev, dintr- -un armăsar, dar nu 
dintr-unul mare, ci dintr-un ponei. Ba poate şi dintr-un măgar. 
Pe cînd ăsta, din mijlocul grupului, se trăgea, fără îndoială, din- 
tr-un leu. Avea un chip impunător,  maiestos, fiecare trăsătură 
a lu; avînd greutate şi importanţă. Aliona își dădu seama că e 
directorul. Omul tăcea, dar atenţia celor din jurul său era în- 
dreptată spre el, precum acul busolei spre miază-noapte. 

Unul dintre cei de faţă îi spunea ceva, agitindu-și cam fără 
rost atît cuvintele, cît şi intonaţia. Directorul îl asculta, însă chi- 
pul său arăta limpede că cele auzite nu-l interesează cîtuși de 
puţin, de parcă s-ar fi săturat şi el de toate. Dar nu numai de 
astăzi, ca Aliona, ci de mult, de vreo douăzeci de ani. Și de atunci 
în fiecare zi. Era un „m-am săturat“ cronic, cu stagiu îndelungat. 

Dar de ce oare s-o fi săturat? De muncă? Ba nu. Părea că 
munca şi-o face cu pricepere şi cu drag. De muncă un bărbat nu 
se satură niciodată. 


De viață? Nu. După vîrsta de cincizeci de ani oamenii știu 
s-o înţeleagă şi s-o aprecieze. 

Poate o fi chinuind vreo femeie şi se chinuieşte şi el o dară 
cu ea? Ori poate o fi chinuind două, sporindu-și astfel de două 
ori şi propriul lui chin ? 

Continua acum să-l asculte pe bărbatul care îi tot susura la 
ureche, îi tot slobozea acolo bobițe de salivă, straduindu-se, pe- 
semne, să-l convingă că el, bărbatul acela, și nu altul, e geniul pe 
care îl caută cu toţii fără să-l găsească. Pesemne însă că nu era 
pentru prima dată cînd Directorul auzea asemenea declaraţii. Aşa 
că ar fi vrut poate să-i zică celuilalt: „Da? mai taci din gură, 
nene, m-am săturat pînă-n gît de toate astea“. Nu se cădea însă 
să-l întrerupă. De aceea tăcea răbdător, şi ochii îi erau de plumb... 


Aliona se ridică de pe scaun. Îşi plimbă privirea de la un 
bărbat la altul. Nikolaev nu se afla acolo. Mai întîi îi simţi lipsa, 
şi-abia după aceea se convinsese că, într-adevăr, lipseşte. De ieșit 
din încăpere fără ca ea să-l vadă n-ar fi putut ieşi. Asta înseamnă 
că nici nu fusese pe-acolo. 


191 


Îşi făcu loc printre ceilalți pînă ce ajunse în dreptul Direc- 
torului şi-l întrebă : 

Da' Nikolaev unde-i ? 

Directorul o privi şi el ca şi cînd ea ar fi fost un simplu 
obiect în mişcare : nu un „cine“, ci un „ce“. 

— Care Nikolaev ? nu-și aminti el. 

— Cel de la sectorul de informare tehnică, îl lamuri cineva din 
spate. 

— A... Nikolaev, îşi aduse el aminte. Chiar ! Unde-o fi Ni- 
kolaev ? De ce lipseşte ? 

— Poate că a uitat să vină ? sugeră cel cu şoaptele. 

— Ba nu putea să uite, ripostă un altul. 

— Da: de ce ? se învioră Directorul. Ba putea foarte bine. 
E băiat tînăr, dar fără simţ de răspundere. Fără pic de ambiţie. 

— Mai bine aţi avea grijă de dumneavoastră, se oțări Aliona. 

— Asta în ce sens? o privi el, și în ochi i se aprinse o lu- 
miniță de curiozitate. 

— El a lucrat trei luni la o schemă, iar dumneavoastră i-aņì 
pierdut-o. 

— Care schemă ? 

— Mă rog... o schiţă... A stat zile întregi s-o titirească, nu 
miai ştia să vorbească de nimic altceva. Mi-a făcut capul calendar 
cu schiţa asta a lui. Iar dumneavoastră i-aţi pierdut-o. 

— Eu? 

— Poate că nu dumneavoastră personal. Altcineva dintr-ai 
dumneavoastră. Şef şi el. 

— Şi cum s-a întîmplat? 

— Asta n-o mai ştiu. O fi vîrît-o undeva şi a uitat. Sau o fi 
fost beat şi-o fi lăsat-o într-un taxi. 

— Da' eu de ce nu cunosc treaba asta? Unde-i Nikolaev? 

Îi ocoli cu privirea pe cei din jur. 

— Astăzi nu l-am văzut deloc, zise unul din ei. 

— S-o fi îmbolnăvit, presupuse un altul. 

— Să ştiţi că s-a îmbolnăvit... zise, căzînd pe gînduri, Ali- 
ona. El suferă de pneumonie cronică. Şi-n general răceşte foarte 
repede... 

— Dumneata eşti rudă cu el? o întrebă Directorul. 

— Ba nu-i sînt nimic, îşi aminti ea. Începînd chiar de as- 
tăzi... Şi să mai ştiţi ceva: dacă nu s-a apucat pînă acum să scrie 
o disertaţie, e chiar o treabă cinstită. Că astăzi scriu toţi, parcă 
ar fi nişte cronicari. Toată lumea — alfabetizată. Nu mai ai loc 
pe stradă de atiţia candidaţi în ştiinţe. 


192 


Directorul se uită la Aliona fără pic de iritare, ca un leu la 
o pisică. Poate o fi simţit că se înrudesc: oare leul nu-i şi el 
pisică ? 

— Eu am plecat, zise Aliona și plecă într-adevăr, detaşîn- 
du-și înfăţişarea sărbătorească de aceşti oameni prinşi de treburile 
or. 

Înainte de a dispărea în dosul uşii, întoarse capul şi o salută 
foarte reverenţios pe secretară. 

„Nikolaev nu avea telefon. Locuia într-un Cartier nou al 
oraşului şi instalarea telefonului îi fusese planificată pentru anul 
1979. 

Uşa i-o deschise mama lui Nikolaev. Era o bătrînă foarte 
cochetă. O eternă femeie. Aliona îi zicea în sinea ei: „broscuța“. 
„Broasca“ ar fi sunat grosolan. „Broscuța“, mai mergea. 

Nikolaev era legat de maică-sa în aşa fel, de parcă la naştere 
s-ar fi omis să i se taie cordonul ombilical şi-ar fi avut şi astăzi 
un sistem circulator comun. Nikolaev tă a treizeci şi unu 
de ani, însă era legat de fusta broscuţei cu un foarte mare ac de 
siguranţă. 

În adolescenţă, Aliona le dădea unor asemenea băiețandri po- 
recla de „mamnsici“. Era unul dintr- ăştia în curtea lor. O fi avut 
şi el un nume, dar nu i-l cunoștea nimeni. Toată lumea îi zicea 
„mamsic“. 

Din cînd în cind, Nikoalev se răscula și pleca de acasă. Bros- 
cuja însă nu-şi făcea griji. Ştia foarte bine că, mai devreme sau 
mai tîrziu, oac-oac al ei va reveni în băltoacă, ea îl va ospăta cu 
rîme şi cu larve, ba îi va mai aduce şi cîte o Degeşică 1. Și chiar 
așa se şi întîmpla ! ! 

Într-o zi, broscuța îi spusese Alionei : „La vîrsta dumitale eu 
aveam deja doi copii“. Aliona înțelese aluzia. Broscuţa voise să 
zică : „Ar trebui să te măriţi, să-ți faci o familie şi să nu-ți mai 
pierzi vremea cu băiatul meu. Cu el, oricum, n-ai să ajungi la nici 
un rezultat.“ 

Aliona şi broscuța nu se plăceau una pe alta. Fără motiv. Pur 
şi simplu aveau sarcini electrice diferite. Ori poate că exista un 
motiv, şi anume, Nikolaev. Iubeau, cu alte cuvinte, pe acelaşi om 
şi voiau fiecare să-i aparţină numai ei. 

— Bună ziua, zise Aliona. 

— Bună ziua, răspunse broscuţa, întrucîtva mirată de apa- 
riţia celeilalte, precum şi de penajul ei războinic. 


1 Aluzie la pzrsonajul din basmul cu acelaşi nume de H. C. Andersen. 


193 


— Saşa e acasă ? întrebă Aliona. 

— E la serviciu, zise broscuţa pe un ton politicos, ba parcă 
şi întristată niţel că Aliona nu şi-a făcut pînă acum o familie, ci 
tot aleargă fără rost după feciorul ei. 

— Nu e la serviciu. Vin chiar de acolo. 

— Asta nu mai ştiu. În orice caz, mi-a spus că se duce la 
serviciu. 

Alionei îi veni să-i zică: „broasco“. Îşi frînă însă pornirea 
ŞI zise : 

— La revedere. 

Cobori pe scări pînă la parter. leşi în stradă. 

Curtea din faţa blocului era plină de verdeață. O bătrînă 
înaltă, ciolănoasă, mergea prin iarbă cu paşi mari, ca un călugăr, 
tîrînd după ea un furtun. 

Aliona se opri, adîncită în gînduri. Nikolaev se dusese la 
serviciu, dar nu ajunsese acolo. Asta înseamnă că i s-a întîmplat 
ceva. Nu cumva l-o fi călcat vreo maşină ? 

Înălță capul, căutînd din priviri ferestrele lui Nikolaev. 

Broscuţa se afla la geam, şi chiar de aici, de jos, i se vedeau 
bine ochii încremeniţi, cuprinși de îngrijorare. Pesemne că şirul 
gîndurilor îi fusese identic cu al Alionei. Într-adevăr, anumite 
situații duc la un anumit mod de a gîndi. 

— Vera Petrovna ! o strigă Aliona. 

Broscuţa se plecă îndată pe fereastră. 

— Nu ştiţi cumva unde se află biroul de informaţii pentru 
accidente ? 

Broscuţa dispăru pe loc : poate că leşinase. 

Aliona mai stătu niţel acolo, pe urmă o porni încet, dusă pe 
gînduri, spre staţia de autobuze. 

Dacă pe Nikolaev l-a accidentat o mașină, cel mai probabil 
e că a fost transportat la spitalul „Sklifosovski“. Ea ar putea, aşa- 
dar, să se roage de cei de acolo să-i dea şi ei un halat cu care să 
intre la el în salon. Să intre și să se culce încet lîngă el, în pat. 
El se va pomeni cufundat în fluidele ei ca într-o baie caldă şi nu 
va mai simţi durere. Nici groază. Ea îşi va apropia buzele de 
urechea lui şi îl va întreba încet : 

— Mă auzi? 

El îşi va cobori şi îşi va ridica genele, ca şi cînd ar încuviința 
din gene. 

— Am obosit, îi va şopti ea. M-am săturat. Nu mai vreau 
nimic. 

El va cobori din nou genele peste obraz. Din colțul ochiului 
îi va aluneca spre ureche o lacrimă tulbure. 


194 


Aşadar, Nikolaev se dusese la serviciu, dar nu ajunsese acolo. 
Poate că, într-adevăr, o fi păţit ceva ? Ori poate că la mijloc e 
altceva ? Mai bine zis, o alta >... 

Aliona se opri brusc, paralizată de presupunere. Îşi aminti 
că, mai demult, cînd dragostea lor abia se înfiripase, Nikolaev 
renunțase într-o zi să se ducă la serviciu. Aliona era atunci pentru 
el mult mai de preţ decît toate tainele Pămîntului. Nu l-a înfri- 
coșat nici gindul la oprobriul ce s-ar fi putut abate pe capul unui 
chiulangiu şi nu l-ar fi impresionat nici un fel de pedeapsă. Re- 
nunțase deci să se ducă la serviciu și plecaseră amîndoi să vadă un 
film. Apoi intraseră la o cafenea. Apoi se plimbaseră pe străzi, 
ţinîndu-se de mînă. 

Aceeaşi situaţie ar fi putut să se repete şi astăzi. Aceleaşi 
fapte şi aceleași vorbe. Într-adevăr, de ce să născocească el alte 
vorbe şi să procedeze într-altfel ? Doar de schimbat nu se schimbă 
decît obiectul dragostei: omul rămîne acelaşi. Şi îşi exprimă în 
acelaşi fel şi sentimentele. 

Prin urmare, el şi Alta se află acum la cinematograf. La ace- 
lași cinematograf de atunci și stînd pe scaune tot așa: unul ală- 
turi de altul. Umăr lîngă umăr. El se uită la ecran, ea se uită la 
el. El întoarce capul şi îi face un semn ca şi cînd i-ar spune: ui- 
tă-te la ecran. Ea însă îl privește ca şi pînă atunci. O priveşte și 
el și ochii îi sclipesc prin întuneric... 

Cine poate să ştie ce-i trece omului prin minte în ultimele 
clipe ale vieţii sale ? Pînă acum n-a izbutit s-o spună nimeni. Dar 
e mai mult ca sigur că în ultimele clipe ale vieţii sale Aliona nu 
va vedea altceva decît ochii lui. Mai bine să fi fost călcat într- 
adevăr de-o mașină și să se fi aflat acum de cealaltă parte a tim- 
pului, decît aici. Cu Alta... 

„„Au fost deci la cinematograf și-acum au intrat la o cafe- 
nea. El mestecă, ţinîndu-și buzele strînse, și nu-și mai ia ochii de 
la Alta, neizbutind să priceapă cum de-a putut pînă acum să fie 
îndrăgostit de altcineva. Ea e mai [rumcasă decît Aliona, mai tî- 
nără şi îi place şi broscuţei. De distrat însă, Nikolaev o distrează 
conform programului pe care îl cunoaşte şi Aliona. Îi prezintă 
mai întîi perioada lui de copilărie. El neapărînd însă în chip de 
„mamsic“, ci în chip de mic vagabond lihnit de foame. Urmează 
perioada actuală, desfășurată la Institutul de Geofizică. El nefiind 
însă nici de astă dată unul care să arunce praf în ochii altora, ci, 
dimpotrivă, un liber-cugetător şi un luptător înveterat. Directorul 
institutului încearcă să-l înţeleagă, însă personalitatea liber-cuge- 
tătorului nu poate să încapă în cadrul strîmt al mentalităţii celor 
din jur. Pe el nu poate să-l înţeleagă nimeni, nimeni... Şi-atunci 


195 


Alta începe să-l mîngiie pe obraz cu palma ei gingașă şi să-i zică : 
„Ba eu te înțeleg. Tu eşti nemaipomenit. Nu mai e nimeni ca 
tine.“ Nikolaev îi prinde palma şi îi sărută fiecare deget în parte. 
Ea se apleacă şi la rîndul ei îi sărută degetele, unul cîte unul... 
Ştie, desigur, totul despre Aliona şi, aducînd vorba despre ea, îi 
zice „cîntăreaţa aia, a ta“. El tace stingherit, ca şi cînd s-ar scuza 
pentru existenţa unui asemenea trecut și prin această tăcere l-ar 
desfiinţa cu desăviîrşire. 

— Biletul dumneavoastră, zise cineva la urechea Alionei. 

Ea reveni la realitate. În dreptul ei se opriseră două femei, 
iar ea se pomeni că şade într-un autobuz. Nu-şi aminti cum se 
urcase în el și nici nu înţelese ce vor de la ea cele două străine. 
Ridică la ele o privire îndurerată. Apoi se ridică ea însăși și merse 
spre uşă fără să se uite la cineva. 

Femeile, intimidate, se dădură la o parte şi o lăsară să treacă. 

— Neruşinata, zise cineva în spatele ei. 

— Aşa tinără şi aşa nesimţită, adăugă altcineva. 

Cobori la o staţie care se numea „Strada Festivalnaia“. Ce 
fel de stradă o fi asta ? Cum de ajunsese aici? Pesemne că luase 
autobuzul în sens invers. Ori se urcase într-un alt autobuz. Ba 
mai degrabă făcuse și una, şi alta. 

Lîngă stilpul unui felinar zăcea cadavrul unui cîine. Ciinele, 
pesemne, fusese călcat de-o mașină și cineva îl aruncase aici. În 
dreptul stilpului. Dulăul era mare şi alb, cu blana murdară. Aliona 
se uita la el ca la o schemă a vieţii care o aştepta de-aci încolo. 

Cei doi se află acum la o cafenea. La căldură. Beau și mă- 
nîncă. Ei se află acolo, iar ea aici, la celălalt capăt al orașului. Res- 
pinsă de toţi, flămîndă, ba chiar, conform opiniei publice, neru- 
şinată Şi nesimţită. 

Viaţa însă îşi urma cursul. Înserarea se pregătea să ia locul 
zilei. Norii pluteau pe cer maiestoși și indiferenți față de tot ce 
se petrecea pe Pămînt. Într-adevăr, ce reprezintă soarta unui sin- 
gur om faţă de uriașul clocot al universului! Nişte cîini rămași 
în viaţă trecură în pas alergător, căutînd hrană şi mîngi.iere. 

Ce-ar putea ea să facă ? Cum să-și apere interesele ? 

Ar putea să se arunce de față cu el pe fereastră. Ca el să-și 
aducă neîncetat aminte de ea! Şi să n-o poată uita chiar de-ar 
vrea acest lucru ! Şi moartă să stea între ei și să-i despartă! 

Dar pentru ce să se omoare ea, cînd ar putea să-l omoare pe 
el ? 

Brusc, simţi un frig pătrunzător. Își pierdu răsuflarea. Îndată 
porniră să curgă de pe ea șiroaie de apă. 


196 


Pe lîngă trotuar trecuse o maşină de stropit străzile. Şoferul 
ieşise pînă la brîu pe fereastra cabinei și-i striga ceva nedesluşit. 
Părea furios. 

Apoi maşina se „depărtă. Aliona rămase tot acolo, în staţie. 
Şuviţele de păr îi căzuseră pe umeri. Rimelul de pe gene i se 
scurgea în piriiaşe negre pe obraz. Pantalonii i se lipiseră de pi- 
cioare. Pantofii îi erau plini de apă. 

Nikolaev și Alta au pornit acum la plimbare şi-ar putea foarte 
bine să ajungă şi aici, în strada Festivalnaia. Să treacă pe lîngă Ali- 
ona ţinîndu-se de miini, uniţi printr-un acelaşi sentiment ame- 
ţitor. 

Nikolaev o va recunoaște şi-i va striga: „Bună“. Ea îi va 
răspunde : „Bună“. Apoi el îi va striga: „Pa“. Şi ea îi va răs- 
punde : „Pa“. 

Pe urmă, cei doi se vor îndepărta. La un moment dat însă, 
Alta va întoarce capul şi-o va examina pe Aliona cu o privire 
critică. 

De fapt, nu ea, Aliona, ci el e cel care s-a săturat. El e cel 
care nu mai vrea nimic. În timp ce ea aleargă după el prin tot 
oraşul ca să-i spună cele opt sau zece cuvinte... 

Şi în clipa aceea o năpădi un sentiment de umilință atît de 
puternic, de parcă întîlnirea pe care şi-o imaginase ar fi avut loc 
în realitate. Umilinţa i se preschimbă imediat într-un alt senti- 
ment, unul de mîndrie, iar acest sentiment nu-i mai îngădui să 
rămînă locului. 

Porni încet de-a lungul străzii Festivalnaia. Îi era incomod să 
meargă cu pantofii uzi în picioare. Se descălță, îi luă în mînă și 
merse aşa, desculță, pe asfaltul cald. 

Trecătorii întorceau capul şi o priveau cu mirare și invidie. 
Pesemne că ar fi vrut şi ei să-și dea jos pantofii care le încingeau 
tălpile și să meargă ca în copilărie: uşori, de parcă ar fi zburat. 
Nici unul dintre ei însă, din fel și fel de motive, nu era de capul 
lui. Fiecare era dependent de cîte ceva. 


Ajunsă acasă, Aliona constată că liftul era defect. Era defect 
numai și numai pentru că ea ajunsese acum la capătul puterilor. 
Dacă ea s-ar fi simţit bine, liftul ar fi funcţionat ireproșabil. Ob- 
servase de multă vreme existența unor asemenea coincidenţe în 
viaţa ei, ba chiar, pornind de aici, stabilise şi o regulă căreia îi 
zisese „regula mîrșăviei“. 

Regula funcţionase şi de astă dată, aşa încît Aliona porni să 
urce scările pină la etajul zece pe jos. Avea impresia că se mișcă 


197 


sprijinindu-se nu pe picioare, ci pe ventriculele propriei sale 
inimi, 

Ajunsă la etajul nouă, se opri. Mai avea de suit un singur 
etaj, de făcut un ultim efort, spre a se izola apoi de toți și de 
toate. De oameni și de nori. De autobuze şi de cîini. Avea să 
pătrundă în propria ei durere ca într-un templu pustiu şi să nu 
lase pe nimeni s-o urmeze. 

Acum, în clipa asta, nu mai dorea nimic. lar mai târziu, cînd 
avea să simtă din nou ceva, n-avea să mai dorească nici să moară 
şi nici să ucidă pe cineva. Doar să supravieţuiască. 

„Nikolaev şedea în faţa uşii ei, pe treptele scării, şi părea 
că aţipise. Auzind paşi, înălță brusc capul. Se ridică în picioare. 
O privi fără să clipească. Avea nişte ochi de armăsar. Ba nu : de 
ponei. Deşi, la urma urmei, și poneiul, şi armăsarul, ba chiar și 
măgarul au aceiași ochi. Doar statura le e diferită: ochii sînt la 
fel. Și în toată înfăţişarea lui se ghicea ceva fragil, melancolic, ca 
de fluture îndoliat. 

Aliona înghiţi în sec, spre a-și înlătura emoția care i se oprise 
în gît. Emoţia se dădu un pic la o parte, apoi îi reveni în gitlej. 
Şi nu-i mai dădu voie nici să respire. 

— De la ora douăsprezece te tot caut, zise Aliona în cele 
din urmă. 

— Şi eu te aştept tot de la douăsprezece, zise Nikolaev. 

— Ştii ce? 

— Ştiu... 

Se plecară brusc unul spre altul. Se luară în braţe. Rămaseră 
așa. 
Aliona îl îmbrăţişa ca pe un copil al ei, crescut cu abnega- 
pe şi chin, ca pe un copil care a venit acum la ea din viltoarea 
primejdiei şi avea să plece din nou, tot acolo. Îl îmbrăţișa, de 
parcă ar fi fost un superb cow-boy cu chipul umbrit de o pălărie 
cu boruri largi. Şi n-ar mai fi putut să existe forţă pe lume care 
să-i împrăștie în spaţii vitale diferite. 

Aliona ofră spasmodic. Aşa oftează un copil care abia şi-a 
potolit lacrimile. Aşa oftează pămîntul după o ploaie bogată. Se 
limpezise totul, în afara unui singur lucru : care de ce ea, Elena 
Andreevna Țuravliova, o femeie atît de frumoasă, cumsecade, ca- 
pabilă de un sentiment constant, de ce l-o fi ales ea din întreaga 
populaţie bărbătească a ţării tocmai pe Nikolaev : pe acest „mam- 
sic“, pe acest ttp care aruncă cu praf în ochii oamenilor. Ba mai 
este şi de aceeaşi statură cu ea? 

Era una din tainele Pămîntului pe care nimeni n-o va putea 
dezlega niciodată. 


198 


Seara, Nikolaev se pregăti de plecare. 

Aliona se aștepta ca el să-i spună şi altceva în afară de „Pa“. 
Îl privi drept în ochi, dar el se uită undeva departe, peste capul 
ei. Avea albul ochilor de culoare gălbuie, şi pe obraz aşternută 
expresia aceea care nu-i plăcea ei defel... 

Pe urmă, el zise: 

— Pa. 

Şi plecă. 

Liftul mai era şi-acum defect. El cobori scările în fugă, fă- 
cînd să se mai audă un timp desenul ritmic al paşilor săi. 


A doua zi dimineaţă Aliona se trezi cu senzaţia că s-a sătu- 
rat de toate. 


Avem nevoie de comunicare 


În ziua de șapte septembrie 1976, am plecat de acasă. Lu- 
crurile s-au petrecut cam așa. Ședeam cu nevastă-mea și ne uitam 
la televizor. Începuse emisiunea „În lumea animalelor“. Se auzi 
o muzică încântătoare, pe micul ecran porniră să danseze niște 
struţi. În clipa aceea mi-am dat seama că dacă n-am să mă ridic 
şi n-am să plec imediat, am să fac cine ştie ce altceva : ori am să 
dau cu televizorul de duşumea, ori am să sar pe fereastră. Iar 
dacă am să sar pe fereastră, n-am să plonjez în jos, ci în sus. Am 
să ies din sfera de atracţie a Pămîntului şi-am să devin satelit 
artificial. Timpul n-o să mai aibă putere asupra mea şi-am să 
zbor aşa veşnic, prin beznă și frig. 

M-am ridicat şi mi-am pus, paltonul. Nevastă-mea a crezut 
că mă duc la tutungerie să-mi iau țigări şi mi-a spus să nu-mi 
mai gîrbovesc umerii cînd umblu. Mi-a mai spus că, umblînd, 
dau întruna din cap, ca un cal lăturaş. Mi-a mai spus, în fine, că 
umblu și cu privirile aţintite în pămînt, ca și cind m-aș aștepta 
să găsesc o monedă pe asfalt. 

Odinioară, în copilărie, imi plăcuse, într-adevăr, să caut 
monede pe jos, ba chiar le și găseam, grăbindu-mă de fiecare dată 
să văd ce-mi arată ele : capul sau pajura ? 

De-o bună bucată de vreme însă nu mai caut nimic. 

Am ieșit în stradă și am pornit încotro am văzut cu ochii. 
Ochii însă m-au adus, într-adevăr, la o tutungerie, și-am cum- 
părat un cartuș întreg de ţigări bulgărești. 

Mi-am aprins o ţigară și, în timp ce-o fumam, m-am Între- 
bat : ce-i de făcut mai departe : ? 

De regulă, oamenii mai întâi cugetă şi- -abia după aceea își 
părăsesc căminul. Eu însă mai întîi mi-am părăsit căminul și-abia 
după aceea am început să cuget. 

Relaţiile dintre mine și nevastă-mea se caracterizau, oricît 
de ciudat ar părea, nu prin achiziţii comune, ci prin pierderi 
comune. Din cauza mea, ea și-a pierdut capacitatea de a avea 
copii, lucru care a făcut-o să mă urască. lar eu, din cauza ei, 
mi-am pierdut înclinația spre aventură și-am rămas ceea ce sînt. 
Îi depistez pe cei ce încalcă ordinea și veghez asupra proprietăţii 
personale a cetăţenilor. În fond, am o slujbă cîinească și poate 
tocmai de aceea mă înţeleg perfect cu ciinii. 


200 


Stind astfel să-mi fumez ţigara, m-am pomenit în preajmă 
cu o cățelușă care semăna cu Kaştanka 1. Poate că-i era fiică sau 
nepoată. 

— Cum îţi merg treburile ? am întrebat-o. 

— Mă-nvirtesc, zise ea. 

— "Ţi-e foame ? 

— De fapt, micul dejun l-am luat, zise ea cu delicateţe, dar 
îmi privi mîinile. 

În mînă nu aveam decît ţigara pe care mi-o aprinsesem. 


Kaştanka mai stătu citeva clipe lingă mine, apoi se duse în dru- 
mul ei. 


Din cauza nevesti-mi, am renunțat în urmă cu şase ani să 
răspund unei chemări a dragostei şi regret şi astăzi că n- am 
făcut-o. Regreră şi ea ceva de care numai ea tie, și uneori în- 
cepe să plîngă cu hohote cîte trei zile la rînd. Măniîncă și plinge. 
Umblă prin casă şi plinge. Doarme și plinge. Jucăm zilnic unul 
faţă de altul un rol de victimă şi, concomitent, pe acela de călău. 
Ce simte ea n-aş putea să precizez. Cît despre starea mea, defini- 
niţia care i s-ar potrivi cel mai bine ar fi „plictiseală“. Plictiseală 
care îmi învăluie ochii, creierul şi trupul. Cînd mă aflu cu nevas- 
tă-mea în aceeași încăpere, am impresia că încep să cobor încet 
într-o pivniţă cu cartofi încolțiți. Se abate peste mine aceeaşi 
boare iscată din frig şi beznă și mă încearcă aceeași dorință de-a 
o zbughi afară, la soare. 

Tutungeria se găsea în faţa unui magazin universal. La acest 
magazin se vind și covoare, iar la secția respectivă poţi să vezi 
şiruri lungi de oameni care stau la rînd: în special uzbeci şi ți- 
gani. Pe ușă ieșeau şi acum grupuri de cumpărători, avînd agă- 
țate de-a curmezișul pieptului, aidoma unor cununi de laur, 
covoarele făcute sul. 

Am mai aprins o ţigară şi, nu ştiu din ce cauză, mi-am adus 
aminte de magazinul unde, î în urmă cu vreo săptămînă, stătusem 
şi eu la rind, să cumpăr niște pește. În acvariul de lîngă mine, un 
crap voluminos, cu capul scos din apă, căscase larg gura. Se su- 
foca. Primprejur i se aflau cunoștințele și neamurile, crapi ca și 
el. Lui însă nu-i mai ardea să-i ia în seamă. 

Ce legătură fac cu crapul acela ? Păi nu sînt şi eu un crap? 
Un crap care a scăpat din acvariu și-a pornit-o în largul mării? 
E drept, crapul e un pește de apă dulce. Dar asta nu înseamnă 


' Numele unei căţeluşe, personaj al cunoscutei nuvele cu acelaşi titlu de 
A. P. Cehov. 


201 


decît că mi-am făcut vînt într-un lac. Sau, ştiu și eu, în apa unui 
rîu... ! 

Oricum, scăpasem din acvariu. Acum însă aveam nevoie 
să-mi petrec undeva noaptea. 

Aş fi putut, desigur, să apelez la prieteni. Ar fi fost însă o 
treabă jenantă. Amicii noștri nu-mi sint prieteni numai mie, ci 
şi nevesti-mi, relaţiile dintre noi menţinindu-se în special prin 
intermediul telefonului. Dacă m-aş duce, așadar, să dorm la ei, 
i-aș obliga, implicit, să aleagă între nevastă-mea și mine. La ce 
bun să le mai încarc viaţa cu încă o problemă? 

La intrarea în magazinul universal, şedea pe trepte o căţe- 
lușă din rasa colley, tînără și foarte drăguță. Nu mi-am dat seama 
de unde apăruse acolo. Căţeluşa se uita în gol, și ochii îi jucau în 
lacrimi. 

M-am așezat pe vine în faţa ei şi-am întrebat-o : 

— Cei cu tine ? 

— Mi-e tare frică. Mă tem că stăpînul meu n-are să mai 
vină. 

— Ba da, i-am spus. Are să vină. 

—- Ce te îndeamnă s-o crezi? mă întreabă ea, privindu-mă 
drept în ochi. 

— Faptul că stai să-l aştepţi. 

Am mai fumat o ţigară şi m-am dus acasă. La urma urmei, 
Şi nevastă-inea e tot un crap... 


e kd 


Am hotărît să închiriez undeva o locuință şi abia după aceea 
să plec de acasă. A hotărî însă este una, iar a găsi, cu totul 
altceva. Prima acțiune depindea de mine, cea de-a doua constituia 
suma a două intenţii. 

Mi-am aruncat năvodul, dar n-a nimerit în el decît un peş- 
uşor, pe jumătate mort şi acesta. Grakin, un șef de secţie de la 
noi, mi-a oferit dacea! lui de iarnă. Îmi spuse că voi găsi acolo 
tot confortul propriu unei locuinţe de la oraș, cu singura deose- 
bire că aceasta din urmă e situată deseori pe cîte o stradă umedă, 
lipsită de vegetaţie şi duhneşte a gaze de eșapament, în timp ce 
la dacea e linişte, sînt mulţi pomi şi o puzderie de veveriţe. 

Grakin e un tip relativ tînăr, cu un aer de intelectual tot 
atît de relativ şi cu o dantură superbă. De la vîrsta de douăzeci 
și cinci de ani ocupă funcţii de conducere, e drept, nu foarte im- 


1 Cabană sau casă personală, situată în afara oraşului. Vilă (rus.). 


202 


portante, și cred că de avansat n-o să mai avanseze. Îi place să 
frecventeze bazinele de înot, hipodromul și spectacolele de di- 
mineaţă de la Bolşoi teatr. În biroul lui nu-l poţi găsi niciodată. 
Nu vine la serviciu decît ca să aștepte cîte un telefon de care 
are nevoie şi să plece îndată după aceea, spre a se cufunda în to- 
rentul vieţii care curge, agitată și multicoloră, dincolo de feres- 
trele biroului. 

Într-una din duminici, m-am dus cu maşina să-l iau de 
acasă, ca să plecăm impreună să-i văd dacea. 

Era pe la începutul lui noiembrie. 

Pomii din ograda vilişoarei nu-şi pierduseră frunzele. 
înălțau înveşmîntaţi în aur, semeți și nespus de frumoși. 

Dacea aducea a izbă sătească, dar nu era chiar izbă, ci o clă- 
dire construită anume în această manieră: simplitatea ei nu s2 
datora sărăciei, ci, dimpotrivă, bogăției şi bunului- -gust. Întreg 
interiorul, inclusiv tavanele, erau îmbrăcate în lemn. Intrînd 
înăuntru, am avut impresia că toată neliniștea şi agitația mea, 
acumulate de-o viață, mi se scurg prin tălpi spre duşumeaua de 
lemn, iar de-acolo mai departe, în pămînt, făcîndu-mă să mă 
simt ușurat și potolit. 

Grakin moșştenise dacea de la părinții săi şi, după cum am 
înțeles, nu avea cîtuși de puţin nevoie de ea, întrucît iarna obiş- 
nuia să plece la munte, iar vara la mare. 

Mobilele din odaia în care intrarăm erau vechi, ba chiar de 
modă veche. Pesemne că familia lui Grakin n-a mai avut ce să 
facă cu ele la oraș, căci puteau fi socotite mai degrabă vechituri 
decît mobile de epocă. 

Lîngă perete, un paravan japonez încrustat cu sidef. Din- 
colo, un birou uriaș, cît o masă de biliard... 

Pianina cu sfeșnice grele, „somptuoase, era cu totul deza- 
cordată. Am ridicat capacul şi-am apăsat pe-o clapă. Sunetul 
iscat aduse în odaie o pisică mare, cu blană sură. Pisica mă privi 


cu severitate şi-mi ură bun sosit, miorlăind cu glas scîrțiitor, spart, 
identic cu acela al pianinei. 


— O cheamă Klava, mi-o „prezentă Grakin. 

Afară şuiera vîntul, dar în odaie era cald, și nişte japonezi 
mici, respirînd o atmosferă de confort, se preumblau î în voie pe 
mătasea paravanului. 

M-am decis să rămîn acolo şi i-am achitat lui Grakin chiria 
pe trei luni înainte. Nu ştiu din ce motiv crezusem că n-o să-mi 
pretindă bani: nu prea părea a fi un tip materialist. El însă îmi 
ceru şaizeci de ruble pe lună. Era totuși legat de bani ca toţi cei 
ce îndrăgesc băutura. Pentru asemenea oameni, fiece rublă repre- 


203 


zintă a treia parte din conţinutul unei sticle. Iar a treia parte 
din conţinutul unei sticle reprezintă începutul unor superbe 
iluzii. 

Alcîndva, Grakin îmi spusese că, atunci cînd e beat, se 
simte ca sub o anestezie. În timp ce atunci cînd e treaz, îl doare 
să trăiască pe lume. 

Omul numără banii, și-i vîri în buzunarul interior al sacou- 
lui, iar eu am făcut o glumă apropo de viitoarea sărbătorire a 
mutării mele la dacea. Grakin rise. Eu însă m-am întristat fără 
veste. În ultimă instanță, orice autoironie se transformă într-un 
sentiment de milă față de tine însuţi, lucru care mi s-a întîm- 
plat în clipa aceea şi mie. lată, mi-am zis întristat, la vîrsta mea, 
cînd aș fi putut să am și nepoți, eu abia încep viaţa, aidoma unui 
tînăr specialist sosit la ţară după ce şi-a absolvit institutul. 

Ani de-a rîndul visasem să am şi eu o căsuţă la ţară, căci sînt 
un om căruia îi plac natura şi singurătatea. Grakin nu înţelege 
natura, iar Singuratatea n-o suportă. Ceea ce înseamnă că dacea 
asta nu-i trebuie. Și totuşi el o are, iar eu nu. Și n-am să am așa 
ceva niciodată. 

Grakin mai are şi trei copii. Trei copii de la două neveste. 
Eu nu am nici unul. 

Afară de asta, în ultimii zece ani îmi tot propun să-mi cum- 
păr un cojoc. Eu însă nu fac decît să mi-l doresc, pe cînd Grakin 
are două : unul canadian, de gală, iar celălalt fabricat în Mongo- 
lia, pentru geruri mai aspre. 

Curînd, m-am pomenit din nou cu pisica aceea, pe nume 
Klava. 

— Dă-nii să mănînc ceva, îmi zise cu vocea ei spartă și mă 
privi cu ochi verzi, de intrigantă. 

Am scos din buzunar un disc mititel. Era un biscuit făcut 
din făină de ovăz. 

— Ăsta e dulce, zise Klava. Pe cînd mie mi-e foame. 

— Stai că-ţi dau acuși de mîncare, îi zise Grakin şi se duse 
să cotrobăiască în micul frigider agăţat în perete. 

Chiar atunci, dintr- -0 cutie de pantofi îşi scoase căpșorul un 
pisoi. Am vrut să-l iau în braţe, dar Grakin mă preveni: 

— Vezi că are pureci... 

Pisoiul căsca la mine ochişorii lui albaştri. 

— Las că te scăpăm noi de ei, i-am promis eu. 

— Rămii aici? Ai să stai cu noi? Pisoiul își căscă și mai 
larg ochii. 

Aş fi rămas acolo cu plăcere chiar atunci. M-aş fi așezat la 
biroul cel uriaş în poziţia „Gînditorului“ lui Rodin, aş fi stat 


204 


aşa un ceas-două și nu m-ar mai fi tulburat nimeni. Aș fi rămas 
cu plăcere, însă Grakin trebuia să se înapoieze în oraș, aşa încît 
ne-am urcat din nou în mașină. 

Pe drum omul începu să mi se plîngă de viaţa pe care o duce. 
Are casă la ţară, are şi copii, o dantură perfectă, două cojoace, 
dar nu are echilibru sufletesc şi ar fi bucuros să dea oricui ceea 
ce are în schimbul a ceea ce nu are. Apoi îmi spuse că mi-o în- 
credințează pe Klava cu pisoiul ei şi că va trebui să am grijă de 
amîndoi. Din cîte am putut să înţeleg, Klava era o pisică ce 
aparţinea numai vilişoarei de la țară, petrecînd acolo cu stăpînii 
ei numai sezonul de vară. Cînd stăpînii se mutau la oraș, o lă- 
sau, din nu ştiu care motiv, tot acolo, la ţară. Pesemne că la oraş 
aveau altă pisică. Una cu deprinderi corespunzătoare. 

Am ajuns la Moscova la ora nouă seara. Nu mai avea rost 
să mă înapoiez la dacea, mai ales că aveam să-mi iau de acasă o 
seamă de cărţi și hirţoage. 

Am revenit acasă. Nevastă-mea şedea pe vine în fața mașinii 
de gătit şi se uita în cuptor: voia să vadă dacă arlotei i i se ru- 
menise coaja. Făcuse o șarlotă cu mere şi voia să mă trateze cu 
ea. 


Neavînd copii, singurul ei copil eram eu. Neavînd nici pă- 
rinţi, nici fraţi, singura ei rudă și unicul scop al vieţii sale eram 
tot eu. Și oricît de plicticoasă îi era viaţa, era totuși viaţa ei. Și 
nu mai avea nici un fel de altă viaţă. 


Mi-am scos haina şi, fără să rostesc o vorbă, am trecut spre 
biroul meu. 

Am sucit la maximum butonul magnetofonului şi m-am așezat 
să-mi continuu disertaţia. Disertaţia asta o scriu precum letopi- 
sețul Pimen : zi de zi, an de an. Cindva, în viitor, un urmaș vred- 
nic de-al meu îmi va găsi pisania, cu zel făcută, făr-de nume !, la 
rîndu-i candela şi-o va aprinde, cea de birou, și-și va porni și el 
magnetofonul... 

Cînd lucrez, am un obicei: îmi sprijin fruntea cu palma. 
Obiceiul, ca toate obiceiurile de acest fel, face parte din categoria 
ticurilor : nu-mi dau seama de el. Afară de asta, nu pot să sufăr 
ca încăperea în care lucrez să fie curată şi aerisită. Îmi place am- 
bianța pe care o alcătuiesc hirțoagele risipite prin odaie, dezor- 
dinea şi căldura. Se prea poate ca depărtaţii mei strămoși să fi 
fost niscaiva porcine. 

În odaie intră nevastă-mea şi-mi spune ceva. 


1 Citat din poemul „Boris Godunov“ de A. S. Puşkin. 


205 


Ridic privirea de la manuscris și nu înţeleg dintr-o dată ce 
vrea de la mine. Nu-i văd decît ochii. Sînt de-un albastru-deschis, 
aproape albi. Par să n-aibă pleoape, ca şi cind ar fi montați di- 
rect pe obraz, și au un aspect sinistru. Doi ochi siniștri pe un obraz 
de femeie vîrstnică. De sub capotul de molton îi ies la iveală iz- 
menele mele de iarnă. Nişte izmene groase, tricotate, pe care nu 
le mai port demult. Nevastă-mea însă e friguroasă şi poartă în 
casă lenjerie bărbătească. 

Mă uit lung la ea, pe urmă o întreb : 

— Ce-ai spus? 

Îmi zice să-mi iau palma de la frunte, căci astfel parcă aș 
fi Ilia Muromeţ! privind cu mîna pavăză la ochi spre zare, să 
vadă de unde ar putea să năvălească tătarii. Pe urmă deschide 
ochiul de geam practicat în cerceveaua ferestrei și se apucă să mă- 
ture prin odaie, bombănind în acest răstimp în sensul că e totuși 
femele și că, așa stînd lucrurile, murdăria din casă o calcă pe nervi. 

Îmi iau mîinile de pe birou și privesc fix înainte. Mă simt ca 
un condamnat la moarte, vizitat de călăul său, care, înainte de a 
trece la obligaţiile lui directe, s-ar apuca să-i măture prin celulă. 
Ridic capul din acvariu și deschid larg gura. 

Apoi cobor treptele și intru în pivnița cu cartofi putreziţi, 
zărindu-le prin bezna colții palizi. 

e 


— Iar pleci ? mă întrebă Klava. 

— Bine, dar ţi-am dat de mîncare. Nu vreau decît să-mi 
spui, dar foarte cinstit, dacă te-a mai servit cineva cu găină 
crudă. 

— Ce legătură are găina? Eu am nevoie de comunicare... 
Mă plictisesc... 

— Și eu mă plictisesc. Pisoiul îşi scoase botul din cutie. Aş 
putea să mă sălbaticesc. Şi în felul ăsta să mă preschimb în- 
tr-un ris. 

Am luat pisoiul în braţe şi l-am dus la baie. De pureci îl 
scăpasem. Încercam acum să-l menţin curat. 

Am turnat în lighean nişte apă caldă, puţin detergent, şi 
am amestecat bine. O spumă diafană se revărsă peste margi- 
nile ligheanului. Am vîrît acolo pisoiul şi-am început să-l spăl, 
avînd grijă să nu-i intre apă în urechi. 


1 Personaj legendar din „bilinele” ruseşti. 


206 


Vîrî şi Klava capul pe uşă. Zise: 

— Vezi să nu răcească. 

Am turnat într-o cană apă curată. Pisoiul şi-a ridicat lă- 
buţele, apoi și le-a pus pe după urechi. L-am clătit cu apa din 
cană, l-am învelit într-un prosop, l-am şters și l-am lăsat pe 
duşumea. Pe spate, blăniţa i se zbiîrlise. 

După cîteva clipe, a pornit-o cu coada în sus prin casă. 
L-am urmat, bucuros că făcusem o treabă folositoare. 

— Tot vii şi tot pleci, bombăni Klava. La ce ai mai în- 
chiriat dacea asta ? 

Am tăcut milc. 

— Spune, la ce bun ai închiriat-o ? În numele cărui îndemn? 
Klava mă fixă cu ochii ei frumoşi. 

— În numele libertăţii, i-am zis. 

— Poftim ? întrebă ea, deşi auzise foarte bine. Mi-am dat 
seama de asta privindu-i botul. Plăteşti şaizeci de ruble pe lună 
şi faci zilnic cu maşina optzeci de kilometri dus și întors. Asta 
înseamnă „libertate“ ? 

— E vorba de posibilitatea de a fi liber, m-am corectat eu. 
Doar trebuie într-un fel să plătesc pentru posibilitatea asta. 

-— Şi la ce-ţi trebuie o asemenea posibilitate ? 

— Pot să fiu liber oricînd doresc. 

— Păi doreşte odată, ce mai stai !? 

— Cînd o să am nevoie, o să mi-o doresc. Îmi dictezi tu 
cînd şi ce să doresc ? 

— Las că-i zic eu stăpînului meu să închirieze casa unor 
oameni normali. Că tu nici nu vii să stai aici şi nici altora nu le 
dai pace. Te foieşti de colo-colo ca un şoarece într-o latrină. 

— Ce comparaţie o mai fi şi asta ? 

— Tu n-ai văzut aşa ceva, pe cînd eu am văzut. 

— Şi cum poate să scape șoarecele de acolo ? mi-am expri- 
mat curiozitatea. 

— Păi are două posibilități: fie să se înece în latrină, fie 
să-mi nimerească mie în gheare. 

Mi-am imaginat starea sufletească a şoricelului şi-am spus: 

— Vezi? Pe mine mă cerţi, dar în ceea ce te priveşte eşti 
un Casap în toată legea. 

— Asta mi-e îndatorirea, zise Klava. Tu le ai pe ale tale, 
eu le am pe ale mele. Deşi, dacă ai fi fost motan... 

— Ei? Ce s-ar fi întîmplat? 

— Întii şi-ntii i-ai fi cerut scuze  șoarecelui, pe urmă te-ai 
fi scuzat şi faţă de stăpînul tău și le-ai fi cerut amîndurora să se 
pună în situaţia ta. 


207 


— Şi după aceea? 

— Asta ar fi depins de stăpinul pe care l-ai fi avut. În lo- 
cul lui, mi-aş fi procurat un alt motan. Cu mai puţine apucături 
de intelectual... 

Klava îmi întoarse spatele și plecă din odaie. Nu voia să 
rupă definitiv relațiile cu mine: orice s-ar spune, depindea de 
noul ei stăpîn, care îi dădea de mîncare. 

M-am aşezat în dreptul mesei. 

Cîteva clipe mai tirziu, pisoiul îşi făcu vînt şi-mi sări în 
spate. Apoi mi se urcă pe umăr. Se cuibări acolo şi începu să-mi 
toarcă drept în ureche. Să-mi cînte, adică, în maniera lui pisi- 
cească. Am închis ochii, gata-gata să torc împreună cu el. Dar nu 
mă pricepeam la așa ceva. 

— Rămii cu noi, îmi zise Klava, reintrînd în odaie. Miine 
dimineaţă i ieşim afară pe uliţă şi facem gimnastică. 

— Ai să găseşti şi-o ciupercă... întări pisoiul. 

Mi-am și imaginat o ciupercă alba peste care a căzut o 
frunză, foșnetul răsunător al copacilor. După aceea însă mi-am 
imaginat-o pe nevastă-mea şezînd în faţa telefonului și întrebînd : 
Oare n-a avut loc în ziua aceea la Moscova vreun accident de 
circulaţie ? I se răspunde că la Moscova au loc zilnic cîte patru- 
zeci de asemenea accidente. Atunci ea se apucă să telefoneze la 
morga spitalului „Sklifosovski“, întrebînd pe cei de acolo dacă 
nu le-a fost adus de curînd un bărbat î în vârstă de patruzeci şi 
cinci de ani, cu barbă şi semănîna la chip cu preşedintele Lincoln. 

Am dat jos pisoiul care mi se cuibărise pe umăr. Pisoiul în- 
cetă să mai toarcă. 

-- Nu pot să rămîn, i-am spus Klavei. N-am prevenit-o pe 
nevastă-mea. 

Klava nu catadicsi să-mi răspundă. 

— De ce taci ? am întrebat-o. 

— Păi dacă am să-ţi spun „rămiîi“, tu tot ai să pleci. 

— N-aşi vrea să veniţi şi voi cu mine? 

— Nu, zise Klava. Noi sîntem pisici de ţară. Trebuie să 
prindem șoareci aici, şi nu în altă parte. 

t 


t t 


Afară geruia. Geamurile maşinii se acoperiseră cu o pojghiţă 
de gheaţă. Nu mai vedeam ce se întîmplă nici în spate, nici pe 
de lături, și mergeam orbește. Pe lîngă toate, mi se defectase şi 
semnalizatorul și, dacă aş fi vrut să cotesc, n-aş mai fi avut cum 


208 


să avertizez cventualele vehicule din spate. Mă supuneam pe 
mine şi-i supuneam şi pe alţii unui real pericol şi, aidoma Klavei, 
nici măcar nu înţelegeam în numele cărui îndemn. Încercam to- 
tuşi sentimentul că cineva, supranumit Soartă, ori poate Con- 
ştiinţă, stă să apere fiinţele care depind de mine şi mă determină 
şi pe mine să mă supun acestei voințe supreme. 

e 


Pe nevastă-mea n-am găsit-o acasă. Am crezut că-i dusă prin 
vecini și va reveni curînd. Trecu însă o oră, și încă una, şi încă 
una... 

M-am așezat în faţa telefonului, am sunat miliția și-am în- 
trebat dacă nu avusese loc în oraș vreun accident de circulație. 
Mi se răspunse că la Moscova au loc zilnic patruzeci de asemenea 
accidente. Am telefonat apoi la biroul de informaţii al spitalului 
„Sklifosovski“, dar tocmai atunci am auzit o cheie răsucindu-se 
în broasca ușii și în sufletul meu se răsuci în mod identic un viu 
sentiment de bucurie. 

Nevastă-mea își scoase paltonul în vestibul, pe urmă intră în 
odaie. Purta o rochie lungă, verde: era aceeaşi rochie pe care o 
purtase în urmă cu douăzeci de ani, cînd ne-am cunoscut. 

— Ce fel de rochie e asta ? am întrebat-o. 

— E o rochie la modă, îmi zise ea. Doar nu pot să nu ţin 
seama de modă. 

Abia atunci am înţeles că-i vorba de-o altă rochie. Revenise 
moda de-acum douăzeci de ani și nevastă-mea păru că intră în 
odaie din zilele tinereţii sale. Intrînd, rămase locului. 

— Mi-ai stricat somnul, am mustrat-o. Acum n-am să pot 
să mai adorm. 

De fapt n-aveam chef să mă cuic. Aveam chef de harță. 

— Nu rămîn decit foarte puţin, îmi zise ea. Plec îndată. 

— Unde te duci? 

— Spre o viaţă nouă. 

Începu să umble prin odaie şi să-și strîngă lucrurile care îi 
erau necesare pentru viaţa cea nouă. 

Retina din ochii nevesti-mi are strania proprietate de a stră- 
luci. Ochii îi străluceau şi acum, de parcă ar fi fost luminaţi pe 
dinăuntru. Părul negru îi sclipea, ca și cînd ar fi fost lăcuit. Îi 
sclipeau sărbătoreşte și unghiile date cu ojă. 

La un moment dat se opri, muşcîndu-și ușor buza de jos. 

— Nu uita să-ţi iei izmenele, i-am amintit eu. 


209 


Zimbi distrată. Avea în general un zimbet şters. Cînd mă 
îndrăgostisem de ea, cred că o făcusem tocmai datorită acestui 
zîmbet sfios și ochilor luminaţi pe dinăuntru. 

Luă izmenele și le puse într-un pacheţel frumos, de celofan. 
De altceva nu mai avu nevoie. 

— Nu pleca, am rugat-o. 

— Am obosit să trăiesc fără dragoste, îmi spuse. 

— Nu vrei să te răzgîndeşti? am întrebat-o din nou. 

— La ce bun? 

Mă privi lung. Avea acum aceeași expresie ca și cea a Kla- 
vei. Şi aceiași ochi frumoși. 

Şi-atunci mi-am zis : „Într-adevăr, la ce bun ?“ 


* 


t t 


A doua zi, am deschis mapa de pe birou și m-am apucat 
să-mi continuu disertaţia. 

Odaia nu-mi era nici dereticată, nici aerisită. În odaie nu 
intra nimeni și nu pretindea să-mi iau palma de la frunte. Pu- 
team să lucrez în voie şi totuşi n-aveam nici un chef. Ca să am 
chef de lucru, trebuie să mă deranjeze cineva. 


M-am apucat să dezleg un joc de cuvinte încrucișate. La un 
moment dat am citit: CALA A Portugaliei“. Şi m-am gîndit: 
„Unde-i Portugalia şi unde sînt eu ?“ 

Am mai stat o vreme în dreptul biroului, pe urmă m-am cul- 
cat fără să mă mai dezbrac. Am stat așa toată ziua, cu ochii în 
tavan. 

Spre seară, m-am sculat din pat și m-am dus la bucătărie. 
Am scos din frigider un crenvurşt fiert, dar n-am avut chef să-l 
mănînc de unul singur. L-am înfășurat într-un ziar, m-am urcat 
în maşină și-am plecat la vilișoara de la ţară. 

t 


e * 


Se întunecase. Ferestrele vilișoarei erau luminate. Se zăreau, 
mișcîndu-se, nişte umbre. 

Am deschis ușa și-am auzit vorbirea grăbită, care încerca să 
se întreacă pe ea însăși, a urtui crainic sportiv. Mi-am dat seama 
că la televizor se transmitea un meci de fotbal. 

Se deschise o altă ușă şi în vestibul apăru Grakin ștergîn- 
du-se la gură. Mirosea a mîncare și a băutură. 


210 


— A! zis2 el înveselit. Poftim ! Ai să ne fii oaspete! 

— Cum adică, „oaspete“? l-am întrebat, deși pricepusem 
îndată despre ce-i vorba. Închiriase altcuiva dacea. 

— Am închiriat altcuiva dacea, zise Grakin. Uite-ţi bănuţii. 

Îmi întinse banii. Eu stăteam şi mă uitam la el. Atunci mi-i 
vîri în buzunar. 

Treaba nu-mi prea plăcu, şi el îşi dădu seama de asta. 

— Aici trebuie să stea cineva tot timpul şi să facă foc la 
sobă. Altminteri, pereţii casei se pot scoroji. 

— Casa are nevoie de comunicare, am ripostat eu. 

— Poftim? nu mă înţelese Grakin. 

Chiar atunci însă crainicul strigă „gol!“ şi în odaie mai 
multe glasuri izbucniră în strigăte de triumf. 

— Intră, mă invită cel dinaintea mea. 

— Nu intru, i-am zis. Plec. 

În vestibul apăru Klava și îmi aruncă o privire sinceră, des- 
chisă. 

— Vai de capul tău... i-am spus. 

— Hm ! D2’ ce-ai crezut matale ? 

— Vino cu mine, i-am progus din nou. 

— Nu vin, mă refuză ea. 

— Am să-ţi dau de mîncare şi-am să stau cu tine de vorbă. 

— Cei ce se aţin pe lingă oameni sînt cfinii. Pisicile rămîn 
legate de casă... 

— Îţi este chiar atît de indiferent cu cine ai să locuieşti? 

— Absolut indiferent. Doar să nu dea cu piciorul în mine, 
desigur. 

I-am întors spatele şi-am părăsit casa. 

Afară era întuneric și bătea vintul. Pe boltă clipeau stelele. 

Înainte de a ieşi pe poartă, am mai aruncat o privire spre 
vilişoară. Din coşul ei ieșeau rotocoale de fum. Îi străluceau ade- 
menitor toate ferestrele. 

În colțul ferestrei din dreapta, pisoiul sta lipit cu botul de 
geam și se uita la mine. 

Am ridicat mîna şi i-am făcut un semn de adio. Pisoiul ri- 
dică şi el lăbuţa, fluturînd-o drept răspuns, dar nu din încheie- 
tură ca mine, ci mișcîndu-și-o toată, de la stînga la dreapta, ca 
o vedetă de cinema care coboară din avion. 

Apoi am ieșit pe poartă. Am privit în sus. Chiar deasupra 
mea, sclipea printre vălătucii norilor o stea răzleaţă. 


211 


— Cum o duci pe acolo? am întrebat-o cu jumătate de 

glas. 
— Mi-e cam frig, îmi răspunse ea pe acelaşi ton şi îşi zburli 

razele plăpînde. 

Aveam înaintea mea toată libertatea care se chema singură- 

tate. 


Într-adevăr, rămăsesem singur. În schimb, învăţasem să des- 
luşesc graiul stelelor. 


Leagănul zburător 


— Mă asculți sau nu mă asculți ? 

— Te ascult. Mă vezi că fac altceva ? 

— Văd că te gindeşti la ale tale. 

— Ba nu mă gîndesc la nimic. Ale mele î îmi sînt toate clare. 
Dacă pui însă oala la focul cel mai mare, pînă la urmă din supă 
nu mai rămîne nimic. Simplu. 

— Din supă ? zise nedumerită Tatiana. 

— Şi din dragoste la fel. Patima nu trebuie niciodată în- 
cinsă peste măsură. Polonezii chiar au o expresie: „normalna 
miłość“. Înseamnă „dragoste normală“. 

— Ceea ce-ţi povestesc eu nu te interesează? mă întrebă 
cu grijă Tatiana. 

— Ba mă interesează. Zi-i mai departe. 

— Da" unde m-am oprit? 

Pe ap: lacului lunecau lebede negre. Nu departe de mal, 
în mijlocul „apei, li se aflau căsuțele. În faptul că nişte lebede lo- 
cuiau aici, în centrul oraşului, î într-un parc de cultură și odihnă, 
părea să fie ceva tras de păr, ceva umilitor și pentru oameni, și 
pentru păsări. 

În spatele nostru, o femeie își striga fetița : 

— Ala-a, A! a-a... 

Ultimul „a“ îl lungea, de parcă l-ar fi cîntat. 

Apăru Ala, o fetişcană slăbuţă, cu năsuc ascuțit. 

— De ce te agăţi de toată lumea? o mustră femeia. De ce 
te agăţi? 

Ala o aţinti cu o privire deschisă, candidă, neizbutind să 
priceapă în ce-i constă vina. 

— Hai la fetele noastre, i-am spus Tatianei. 


Era cea dintii zi a vacanței de vară. 

În faţa fiecărui punct de atracție se formase cîte un rînd 
de-o jumătate de kilometru ; asemenea rînduri intersectau întreg 
teritoriul parcului. 

Lenka, lulka și Nataşka preferaseră „leagănele zburătoare“. 
Stăteau de-o oră la rînd, dar nu avansaseră decît pe jumătate. 
Mai aveau de stat încă o oră. 

Lenka și lulka, fetele Tatianei, erau gemene. Poate că se şi 
deosebeau în unele privințe una de alta, dar aceste deosebiri nu 


213 


le sesiza decît Tatiana. În ceea ce mă priveşte, le deosebeam nu- 
mai după o vinişoară albastră aflată la rădăcina nasului. Iulka o 
avea, Lenka n-o avea. 

Amiîndouă erau graţioase ca doi mici țânțari şi trezeau în 
sufletele oamenilor un sentiment de duioșie și dorința de a le 
apăra. 

Natașka mea semăna leit cu mine și totodată cu un săculeţ 
plin ochi cu lăină. Era greoaie, voinică și trezea un sentiment de 
siguranță și orgoliu părintesc. 

Soarele de amiază ne ardea drept în creștetul capului. În 
preajma rîndului, ședeau pe iarbă femei şi copii. Pe foi de ziar 
întinse se aflau de-ale mîncării. Chipurile oamenilor exprimau 
un fel de supunere mută, precum şi hotărîrea de a sta acolo pînă 
la sfîrşitul lumii. 

— Parcă ar fi nişte evacuaţi pe timp de război, zise Tatiana. 

— Oare de ce n-or fi plecînd? 

— D2’ noi de ce nu plecăm ? 

— Haidem acasă ! am spus eu cu hotăriîre. 

Lenka și lulka mă crezură pe loc şi se cufundară într-o stare 
de panică tăcută. Nataşka însă își încropi îndată masca unei 
spaime prefăcute şi se porni să bolborosească și să se tinguiască 
pe un ton de cerşetoare: 

— Mămico, te rog... scumpa mea, haide... 

Îşi lipise mîinile de piept ca o cîntăreață de operă în recital, 
dar mă scruta totodată cu atenţie, mă sfredelea neîntrerupt cu o 
privire limpede de cekist. 


Lenka şi lulka sufereau în tăcere. Primiseră o educaţie de 
soldaţi în termen şi ideea că s-ar putea opune unui ordin pur și 
simplu nu le trecea prin minte. 

— Lasă-le să stea, concedă Tatiana. 

Nataşka înălță îndată braţele spre cer și răcni : 

— Urra-a-a! invitind pe cei din jur să jubileze și ei. Iulka 
rosti cu delicateţe „ura“, iar obrăjorul ei palid, de o frumuseţe 
desăvirșită, pāru că se luminează pe dinăuntru. 

I.enka nu zise nimic. Ca să treacă dintr-o stare în alta, ave: 
nevoie de un anumit răstimp. 

M-am aşezat și eu la rînd. Îndată, starea aceea de hipnotică 
supunere faţă de soartă puse stăpînire și pe mine. Am avut im- 
presia că temperatura corpului meu scade, iar creierii încep să 
mi se învîrtească mai încet și în cerc, revenind adică mereu în 


acelaşi punct. Întreg organismul meu încerca să se adapteze stării 
de aşteptare. 


214 


Caruselul funcţiona în reprize de cîte patru minute. Ca să 
ajungi la el însă, trebuia să aștepți două ore. După un calcul apro- 
ximativ, aşteptarea dura de treizeci de ori mai mult decît distrac- 
ţia. Şi aşa a fost mereu: raportul dintre perioadele de așteptare 
şi cele de sărbătoare din viaţa mea a rămas în permanență acela 
de unu la treizeci. 

Proza vieţii îi toceşte pe oameni și îi uzează. Ei stau la rînd 
ca să capete patru minute de fericire. Dar ce înseamnă fericirea ? 
Absența acestei proze cotidiene ? Sau convingerea că te complaci 
în ea ? 

Spre bătrîneţe oamenii ajung să se complacă în această situ- 
aţie sau nici n-o mai bagă în seamă. Poate că eu şi Tatiana eram 
încă tinere și aşteptam de la viață mai mult decît era ea în stare 
să ne ofere ? Sau poate că trăiam cu gîndurile aiurea, nu ştiam 
să ne distribuim atenția, asemănindu-ne astfel cu un şcolar de 
clasa întîi la ora de curs? 

Tatiana sta în faţa mea. Îi priveam ceafa plăpîndă şi clama 
împodobită cu o margaretă de plastic. Pesemne că o imprumu- 
tase de la Iulka sau de fa Lenka. 

Deodată, am văzut-o că se întoarce şi se uită la mine cu o 
privire secătuită, pîrjolită de un foc lăuntric. 

— El are o mentalitate de fermier, zise reamintindu-și pe- 
semne la ce anume se oprise. A adoptat adică poziţia : „ăsta-i al 
meu“ sau „ăsta nu-i al meu“. Și dacă tu nu eşti „al meu“, n-ai 
decît să te duci la dracu. 

— Bine, dar aşa sînt toţi, am ripostat eu. 

— Şi totuşi, cum aș putea să plec, cînd încă Ñ mai iubesc? 

— Trebuie să te gîndeşti la viitor. Relaţiile dintre voi sînt 
lipsite de viitor. 

— Viitor... mă îngînă ea. Viitorul nostru stă în trei metri 
pătraţi. 

— Atunci înseamnă că el își caută una care să-l îngroape. 

— Oare nu i-o fi indiferent unui bărbat cine o să-l îngroape? 
Eu cred că ar trebui, dimpotrivă, s-o caute pe cea cu care să 
fie fericit. Acum. Astăzi. 

Mă privi cu adîncă convingere, ca un om credincios, iar eu 
am simţit fără veste că doresc la rîndul meu să fiu fericită acam, 
astăzi, chiar în clipa de faţă. Ba am și întors capul să văd: oare 
nu s-o afla fericirea chiar în spatele meu? 


În sfîrșit, ne veni şi nouă rîndul. 


Responsabila caruselului — o mătușă cu picioare groase — 
deschise portița, lăsînd să intre încă un lot de suferinzi. 


215 


În clipa aceea, fetiţele noastre păru că s-au tras brusc la 
faţă, iar ochii, dimpotrivă, le-au devenit enormi, ca și cînd o 
parte din trup li s-ar fi mutat în ochi. Pînă şi eu m-am simţit 
pătrunsă de emoție — o emoție demult uitată sau poate nicicînd 
încercată — și nu mi-am mai luat privirea linguşitoare de la 
chipul sever al mătușii cu picioare groase. 

Pină în dieni portiței se ma i aflau în faţa noastră doar 
trei persoane. În clipa următoare însă, Lenka o trase pe Tatiana 
de mînă şi-i spuse ceva la ureche. 

— Treceţi cu toţii deoparte, ni se adresă Tatiana. Le trase 
pe fete din rînd și le duse mai încolo. 

— Da' de ce? exclamă, de astă dată cu o mirare foarte sin- 
ceră, fiică-mea şi ochii îi zburătăciră peste chipurile noastre. 

Lenka nu zise nimic. Părea că suferă şi că se simte vinovată. 

— Venim îndată. Tatiana o apucă de mînă și se depărtară 
în goană, mişcîndu-și cu aceeași iuţeală picioarele. Tatiana alerga 
în faţă, iar Lenka, cît ai întinde mîna, în urma ei. 

Nataşka şi Iulka se uitau În tăcere la cei ce stătuseră în 
urma lor, iar acum ajunseseră în faţă. Aceştia se înghesuiră o 
clipă la portiță, apoi țișniră dincolo, în toate părțile, ca niște 
furnici care ţi-ar scăpa de sub palmă. 

Lanţurile erau lungi, de parcă ar fi coborit din cer. De fie- 
care pereche era prins cîte un leagăn, un fel de scăunel pe care 
nu putea să şadă decît o singură persoană. 

Cei ajunşi în dreptul caruselului se aşezară fiecare pe cîte 
un scăunel şi prinseră în catarame curelele din faţă, ca să nu cadă 
cînd se vor avinta spre cer. 

Îşi găsiră loc cu toții, sfîrșiră de prins curelele. Mătușa cea 
grasă trinti portița, apoi, arborînd o expresie categorică, apasă 
pe un buton. Discul rotund de sus porni să se rotească lent, o 
dată cu el se roti şi stilpul din mijloc, iar forța centrifugă in- 
cepu să depărteze lanţurile în afară. 

Oamenii zburară în cerc. Pămîntul nu se mai zări deloc şi 
ler li se pāru probabil că zboară de-adevăratelea. Zburară astfel 
pe desupra rîndului de dinaintea portiței, pe deasupra lulkăi şi 
a Natașkăi, care stăteau locului, cu o expresie de om năuc aş- 
ternută pe obrăjorii lor palizi: două fetițe oropsite, dar înfrun- 
tînd cu bărbăţie încercarea la care erau supuse. 

Sosiră şi Tatiana cu Lenka. Lenka li se alătură celorlalte fete. 
Erau acum din nou trei la număr, reîntregind grupul. Rămaseră 
tustrele cu ochii la leagănele zburătoare, dar încercau de bună 
seamă sentimente diferite. Lenka, unul de încîntare faţă de ve- 
selia altora, lulka, o undă de invidie, iar Natașka, o bucurie uşor 


216 


răutăcioasă la gîndul că cei din leagăne nu mai aveau de zburat 
decît un minut şi jumătate. Le rămăsese, adică, mai puţin de 
jumătate din timpul ce le fusese aiectat, pe cînd ea avea totul 
înainte. Avea înainte o fericire neştirbită, la care se adăuga și aş- 
teptarea fericirii, această aşteptare constituind și ea un factor cit 
se poate de preţios. 

— Da: bilete pentru noi amîndouă ? 

Mi-am dat seama, într-adevăr, că pentru mine și pentru 
Tatiana omisesem să luăm bilete. 

— N-o să mai avem timp, am îngînat eu. 

Fetele întoarseră brusc capul. Ne priviră speriate, ciulind 
urechile, ca nişte vietăţ: mititele care ar fi auzit paşi străini. Să 
le osîndim la încă un răstimp de așteptare nu mai era cu putinţă. 
La leagăne ar fi ajuns doborite, și bucuria n-ar mai fi izbutit să 
treacă de acest obstacol. 

— Ba o să avem, zise Tatiana şi pieri din vedere. 

Copiii își suciră giturile și rămaseră în această poziţie pînă 
cînd mama gemenelor nu reapăru acolo unde stătuse. 

Între timp, mătușa apăsase iar pe buton. Stîlpul îşi încetini 
rotația şi, în cele din urmă, leagănele zburătoare se opriră cu 
totul. 

Fetele îşi încordară trupul ca înaintea startului la un campio- 
nat european. 

Pe urmă, cît ai clipi din ochi, ne și văzurăm la poreiţă, iar 
în secunda următoare, pe platforma de lemn a caruselului. 

Natașka, lulka și Lenka se repeziră tustrele în aceeași di- 
recţie. Natașka se cățără cea dintii pe unul din scăunelele agă- 
țate de lanţuri. Între lulka şi Lenka se dădu o luptă încordată, 
dar scurtă, ambele încercînd să ocupe scăunelul din spatele Na- 
tașkăi. Cu o mișcare bine calculată, Iulka o îmbrînci pe Lenka 
și se săltă ea în leagăn. 

Un băieţel necunoscut, cu un basc albastru pe cap, o îm- 
brînci pe Lenka şi se așeză în leagănul din spatele Iulkăi. 


Primprejur ocupau la iuţeală locurile copii şi oameni mari: 
— Lena! strigă Tatiana. Vino-ncoace! 


Lenka însă nu se urni din loc. Sta nemișcată, gata să dea 
drumul lacrimilor. 

— Lenocika ! Tatiana încercă s-o îndemne la acţiune. Fugi 
repede, că rămii fără loc... 

În cele din urmă, se repezi la fiică-sa și o trase de cealaltă 
parte a platformei. 


Lenka izbucni în plîns. 


217 


— Ce-ţi pasă unde-ai să stai? exclamă Tatiana, înlăturînd 
parcă prin această întrebare nedreptatea comisă. 

— D-də’... da? de ce iar să fiu eu aceea? D... de ce totdea- 
una să fiu numai eu? 

Lenka se biîlbiia și aşa uneori, iar atunci cînd era tulbu- 
rată, faptul devenea și mai evident. Tatiana își privi fiica cea 
năpăstuită de către oameni, ba, după cum i se păru, și de către 
Dumnezeu, şi chipul îi exprimă o duioasă tristeţe. Îi veni şi ei 
să plingă. l-am văzut ochii plutind în lacrimi, apoi i se între- 
zăriră fără veste cîteva riduri și în felul acesta ieşiră la iveală pe 
chipul ei tînăr viitoarele trăsături ale unei femei bătrîne. 

Iulka şi Natașka aveau priviri furişate, ca de şoarece. Acum, 
erau pe deplin fericite şi de aceea prea puţin simpatice. 

În cele din unnă, suferința  Lenkăi ajunse totuşi pină la 
ele şi, făcîndu-şi loc prin satisfacția lor egoistă de pînă atunci, 
li se strecură în cuget în chip de ușoară mustrare de conştiinţă. 

— Mămico! Natașka îmi făcu semn de după lanţul leagă- 
nului, cu mînuţa ei scurtă. 

— Stai acolo ! m-am răstit la ea, deși fata nu era vinovată 
cu nimic. Nu-i însă frumos să fii mulțumită cînd alții suferă. 

Tatiana o aşeză pe Lenka pe scăunelul rămas liber şi-i prinse 
în cataramă cureaua din faţă. 

Convingîndu-se că pe teritoriul ce-i fusese încredințat totul 
e în ordine, mătușa apăsă din nou pe unicul buton de pe tabloul 
ei de comandă. 

Discul rotund porni să se rotească lent. Obiectele din jur 
lunecară lateral şi în jos. 

— Lenocika ! strigă Tatiana. Astı voia să însemne: „Vezi, 
Lenocika, ce bine ne simțim ? şi-o să ne fie și mai bine!“ 

l.enka însă continua să șadă cu chipul încremenit și fără a în- 
toarce capul. Atitudinea ei părea să semnifice: „Ba nu mă simt 
bine deloc, şi nicicdată n-o să-mi fie bine. Şi n-am să vă iert ni- 
ciodată, oricît de tare v-aţi ruga de mine. Și-am să mă răzbun pe 
voi, cu tristețea mea, pîna la capătul zilelor.“ 

Pe urmă, fetița cea principială lunecă pe dinaintea mea şi 
pieri din vedere. 

Am pornit în zbor spre înaltul cerului. Inima, bătîndu-mi sa- 
cadat, mi se mută în călcîie. 

Apoi am zburat spre pămînt, şi inima îmi săltă cu efort pînă 
la beregată. Nu simţeam deloc încordarea lanțurilor şi aveam im- 
presia că această cădere nu va mai avea sfîrșit. In cele din urmă, 
lanţurile se încordară totuși, însă mi-am dat seama că nu vor 


218 


cezista : in clipa următoare aveam să mă prăbuşesc, să explodez, 
şi, rin durere, să trec într-o altă existență. Chiar atunci m-am 
înălțat iar spre cer. Încordarea lanțurilor slăbi din nou, şi păru 
că zborul spre înălțimi nu va mai avea sfîrșit. 

Şi iată... Din nicăieri, ca în vis, o văd plutind spre mine pe 
fiică-mea : oacheşă şi iradiind culoare ca o fragă. Ride în ho- 
hote, dar nu-i aud glasul. Părul ei uimitor curge dus de vînt. 

Iată-i şi pe părinţii mei în anii lor de tinereţe : : tata purtîn- 
du-şi uniforma militară, mama, o rochie de crâpe-de-chine, al- 
bastră, cu buline albe. 

Mama se apleacă spre tata şi mă arată pe mine: 

— Este fiica ta. Şi cînd te gîndeşti că tu n-ai fi vrut să... 

Iată-l şi pe fiul meu cel nenăscut. 

Mi-e teamă să nu cadă din leagăn. Aş vrea să-l prind din 
zbor şi să-l string la piept. Dar el trece vertiginos pe dinaintea 
mea şi nu izbutesc să-i văd nici chipul. 

Iată-l și pe iubitul meu. Stînd în picioare în leagănul zbură- 
tor şi întinzînd braţele ca un răstignit, despică şi el văzduhul. 
Nu, nu-i cîtuşi de puţin un fermier. Nu-i decît un pricăjit de 
vagabond. De aruncat, omul ăsta n-ar arunca niciodată nimic, 
dar nici n-ar păstra vreodată. Ceea ce-ar găsi, ar sparge în mii 
de fărime, iar fărîmele şi le-ar băga tacticos în buzunar. 

Zboară spre mine, gata să mă doboare. Mă feresc în ultima 
clipă. 

— Nu zbura de la mine ! îmi strigă cl. 

— Dar eu nu te mai iubesc! îi strig la rîndul meu şi mă 
simt uşurată, încît mi se pare că nici nu mai am trup. 


Şi încep să cînt. Dar fără să-mi forţez glasul. În locul meu, 
adică, nu mai e decît cîntecul. Sînt acum eliberată de trecut. Și 
sînt gata pentru o dragoste nouă. 


Cum te numeşti, noua mea dragoste ? 


„Cele patru minute luară sfîrşit. 


Ne desprinserăm curelele şi sărirăm pe discul de lemn. Apoi 
trecurăm toate prin portița de fier. Coborîrăm adică pe pămînt. 

Rîndul nici nu se mărise, nici nu se micşorase. Rămăsese aşa 
cum a fost. Nici măcar expresia chipurilor de dinaintea noastră 
nu era alta. Pesemne că toţi cei ce-și propuseseră să aştepte şi-o 
aplicaseră pe obraz, aşa cum ai A nişte papuci înainte de a 
intra la un muzeu. 

— Oare ce-am să le dau azi de mîncare? se întrebă Tatiana. 
De bună seamă, se și afla acasă. 


219 


Mincarea de prinz eu o aveam gătită. De preocupat, mă pre- 
ocupau acum alte gînduri. Vagabondul meu cel nepricopsit înce- 
puse să mi se preumble iar prin suflet, căutînd fărîme cît mai 
ascuţite, ca să le calce cu călcîiul lui de intelectual. 

Iulka, Lenka și Natașka stăteau una lîngă alta. Fiecare din ele 
încercînd cîte-o altă stare sufletească. Iulka pălise, era aproape 
verde la față. Ameţise de-i venea rău şi îi era silă de toate. 

Lenka privea fix înaintea sa, iar licărul încîntării de adi- 
neaori îi mai lumina şi acum obrazul. 

Cît despre Natașka, aceasta nici nu se mai gîndea la leagă- 
nul zburător. Acum era cu gîndul la „roata mare“. Își împreună 
iar mîinile la piept şi reîncepu să se roage de mine, de astă dată 
insă nesigură, fără prea multă speranţă că ar putea izbîndi. 

Viaţa i se părea a fi o nesfîrşită succesiune de bucurii. 


Concurs de împrejurări 


Klavdia Ivanovna Prohorenko, salariată a oficiului poştal nu- 
mărul patru sute optzeci şi trei, mai precis tuşa Klava—poştă- 
riya, își încheiase ziua de lucru şi hotărîse să se ducă la maga- 
zinul alimentar. 

Magazinul se afla în același bloc cu oficiul poştal, dar de 
cealaltă parte a clădirii, pe următoarele două laturi ale ei aflîn- 
du-se o curăţătorie chimică, un birou de servicii la domiciliu, un 
restaurant-cantină și o frizerie cu saloane de coafură și cosmetică. 

Toate aceste expresii ale confortului urban fuseseră amena- 
jate în preajma unui cămin pentru studenţi străini cu scopul ca 
aceştia să nu mai alerge de colo-colo prin întreg orașul, ci să 
aibă totul la îndemînă: Și oficiu poştal, şi frizerie. 

Tuşa Klava intră în magazin. Mai mulţi studenţi îmbrăcaţi 
în veşminte pestriţe se preumblau ca niște păsări înfrigurate, ve- 
nite de pe alte meleaguri ; privind capetele fumuriu-cîrlionțate 
ale negrilor, gîndi: „Ce le trebuie lor frizerie? Pe ăștia ori îi 
piepteni, ori nu-i piepteni...“ 

Sectorul „carne“ era cam sărăcuţ acum, spre sfîrșitul zilei. 
Găinile din import, congelate, vîrîte în pachete frumoase, de 
celofan, păreau de cremene, ca și cînd li s-ar fi tăiat beregata 
înaintea erei noastre şi ar fi fost păstrate pînă azi prin regiunile 
de îngheţ veșnic. 

Tuşa Klava ocoli cu privire cenușie tejgheaua şi se ho- 
tări să se ducă la piaţă. 

Piaţa avea totdeauna darul s-o tulbure, aşa cum o tulbura 
în tinereţe salonul de dans, căci îi oferea posibilitatea să aleagă 
și totodată să se bucure de-o eventuală șansă, de-o eventuală în- 
timplare fericită. 

Ajunsă curînd pe sub bolțile halei din cartierul Ceriomușki, 
îşi simţi inima zvicnind ca şi atunci, cu ani în urmă. 

Deşi afară era o primăvară rahitică şi murdară, hala îi aş- 
ternu în față splendoarea unei toamne bogate. 

Chiar de la intrare o întîmpinază florile. Ele îşi duceau aici 
viaţa în găleți pline cu apă, ignorîndu-și cu desăvîrşire proprie- 
tarii cei cu picioarele bine înfipte în pămînt. 

Se zvonea că aceste flori sînt, de obicei, vătămate de ger, 
că viclenii lor proprietari le stropesc cu o soluție specială spre 
a le înviora și că e suficient, în consecinţă, să le aduci în casă, 


221 


ca ele să se şi veştejească. Uitîndu-te însă la asemenea trandafiri 
şi bujori, la a pe lor vie, diafană, duar cu greu îți puteai 
închipui că această frumuseţe poate să pălească, să ia sfîrșit. 

Carne în hală nu era. Pesemne că colhoznicii vînduseră de 
dimineaţă totul, își predaseră cîntarele şi plecaseră acasă. Tuşa 
Klava umblă multă vreme fără nici o țintă, printre tejghele, apoi 
cumpără o pungă cu semințe de dovleac și porni spre ieşire. 

Chiar în dreptul ușii îi ieși în cale o muiere înaltă şi slabă, 
Purtind o pufoaică descheiată la gît. De sub pufoaică își întin- 
dea gîtul afară un pui de găină. Puiul era murdar, jigărit și se- 
măna cu un vultur mic, căzut în patima beţiei. 

— Cît ceri pe gîsca asta? o întrebă pe muiere tuşa Klava, 
dîndu-și jos de pe buze cojile de seminţe. 

Femei: o cercetă atent, plimbîndu-şi privirea de la căciula ei 
împodobită cu o coadă de vulpe, pînă la pantofii cu talpă de 
microporos, și, în cele din urmă, zise: 

— Giscă este dumneata, cetăţeanco... 


În autobuz, toate locurile erau ocupate. Tuşa Klava îi ocoli 
cu o privire severă pe călători, încercînd să surprindă pe cineva 
care să-și ferească cu un aer vinovat ochii. Călătorii își citeau 
preocupaţi ziarele ori, privind pe ferestrele prăfuite ale mașinii, 
işi rememorau diverse peripeții ale vieţii. 

Tuşa Klava se propti mai bine pe picioare și începu să se 
uite şi ea înainte, cu un aer nepăsător. Privirea ei încordată vă- 
dea însă limpede un sentiment de mîndrie şi deopotrivă de ofen- 
să. 

Ofensată se simţea nu pentru că toată lumea şedea pe scaune, 
iar ea sta în picioare. Treaba asta era un fleac. Supărarea i se 
trăgea din faptul că în picioare sta numai ea. Numai ei nu-i mai 
rămăsese nici un loc pe scaune. Și exact așa păţea totdeauna. 

Pesemne că Domnul Dumnezeu o proiectase ca pe-o fiinţă 
urmărită fără încetare de ghinion şi în toți cei cincizeci de ani 
cit trăise ea pe lume nu-i îngăduise să se abată o iotă de la acest 
proiect iniţial. 

Dacă se îndrăgostea de cineva, omul nu era niciodată cel 
pe care şi l-ar fi dorit, deși acesta se putea afla doar la doi paşi 
de primul. Dacă se îmbolnăvea, boala trebuia să-i fie însoțită 
de complicaţii. Dacă se așeza la rînd să cumpere ceva, acel „ceva“ 
se isprăvea Chiar în faţa ei. lar dacă revanșarzii ar fi declanșat 
vreodată un război atomic și ar fi aruncat deasupra orașului o 
bombă atomică, cu siguranță că bomba ar fi nimerit-o drept în 
creștetul capului. 


222 


La un moment dat, în autobuz urcară în fugă un tînăr și o 
tînără și se opriră Chiar în dreptul ei. Nu le-a păsat cîtuși de 
puţin că nu au loc pe scaune. Flăcăul o cuprinsese rapid pe fară 
de umeri, iar cotul lui ascuţit ameninţă s-o nimerească pe tuşa 
Klava drept în ureche. O asemenea nonşalanţă îi născu o stare 
sufletească din cele mai neplăcute. Era un fel de aşteptare încor- 
dată, ca atunci cînd te duci să-ți dai sîngele la analiză, şi sora e 
gata să te înţepe cu acul în buricul degetului. 

Autobuzul coti şi se aplecă ușor pe o parte. Tînărul se aplecă 
și el, iar cotul i se lăsă moale pe capul tușei Klava. 

— N-aţi putea să fiți mai atent? rosti ea în aceeaşi clipă, 
ca şi cînd abia așteptase s-o facă. 

Flăcăul îi aruncă o privire fugară, zise : „scuzaţi“ şi se dădu 
mai deoparte. Fata trase și ea cu ochiul la cea de alături, şi în 
privirea ei scurtă și binevoitoare se putu citi: „Chiar nu ţi-e 
silă deloc să fii atît de grasă şi să porți o asemenea căciulă ?“ 


Ajunsă acasă, tuşa Klava scoase puiul din sacoşă. Era legat 
la picioare cu o cîrpuşoară roşie, de satin. 

Desfăcu nodul, dădu jos cîrpa şi puse puiul să stea în pi- 
cioare. Puiul se prăvăli pe-o parte. Îl puse din nou în picioare, 
dar el se culcă iar, aţintindu-și înainte, indiferent la toate, ochiul 
rotund, portocaliu. 

Tuşa Klava stătu o vreme să se uite la el, apoi se duse să-i 
telefoneze prietenei sale Zinaida. Zinaida era şi ea poștăriță, răs- 
pundea de ghişeul „Servicii comunale“. 

În viața de toate zilele, femeia asta nu era posedată decît de 
două patimi : de dragoste şi de ură. Dragoste pentru fiică-sa, ură 
pentru ginere. Cînd ginerele umbla prin casă, Zinaida plingea 
copleșită de ura ei istovitoare și fără sfîrșit. Acest sentiment o 
bintuia neîncetat, urla în ea ca din gură de șarpe. La un moment 
dat, se deciseseră să locuiască separat, ba chiar tăcuseră schimb 
de locuinţă, părăsindu-și apartamentul pentru a se muta în două 
camere situate în cartiere diferite. Pierzînd însă posibilitatea de 
a-l urî pe ginere-rău, Zinaida simţi în inimă un gol, o gaură, ca 
cea pe care ţi-o face un glonte străpungîndu- -ți pieptul. Nu iz- 
buti s-o ducă mult cu o atare gaură în piept, de aceea reveni 
la fată şi continuă să-și manifeste dragostea şi urh, de astă dată 
pe o suprafaţă locativă cu dimensiuni mai reduse. 

— Zino, tu eşti? întrebă tuşa Klava auzind vocea priete- 
nei sale. 

— Ăsta bagă în el caşcaval fără pîine! îi răcni la ureche 
Zinaida. Eu îi zic: „De ce nu iei mata și-o felie de pîine?* Da’ 


223 


el mie : „Nu vreau să mă îngraş“. Păi şi-un prost ar băga în el 
fără pline ce-ar găsi mai bun ! 

— Mda... aprobă formal tuşa Klava. Ascultă, azi am cum- 
părat din piață un pui şi văd că-i bolnav... 

— Cit aidat peel? 

— O rublă. 

— Sigur că-i bolnav, zise Zinaida. 

Pesemne că succesiunea ideilor îi fu următoarea: un pui e 
o găină mică. Crescînd, și destul de repede, găina va costa mult 
mai mult. N-are nici un rost, așadar, să vinzi cu o rublă ceea 
ce va costa în curînd cinci ruble. Pe cîtă vreme un pui bolnav 
nu mai costă nimic. De aceea este pe deplin rezonabil să înca- 
sezi o rublă pe ceva lipsit de valoare. 

— Cred că a căutat ăla prin toată piaţa o toantă Ca tine, 
mai adăugă Zinaida. 

Tuşa Klava îşi aminti de muierea cea posomorîtă, cu pu- 
foaică pe umeri. Poate că stătuse de dimineaţă în piaţă ca să dea 
în sfîrşit ochii cu singura toantă aflată pe teritoriul orașului. 
Gindul făcu să-i pice in paharul răbdării încă un strop. 

— Dz’ oare găinile se îmbolnăvesc si ele ? o făcu ea, pentru 
orice eventualitate, pe sceptica. 

— Cum să nu? unele au şi ficatul mărit. 

— Medicamente poţi să le dai ? 

— Ce medicamente ? Le tai beregata şi le bagi în oală. Da’ 
tu să nu te apuci să-l găteşti, o avertiză Zinaida. Dă-i naibii de 
bani... 

— Da’ ce mă fac cu el? 

— Aruncă-l la gunoi, ce să faci? 

— Păi mai suflă, dragă. 

Femeile tăcură, apoi Zinaida spuse : 

— Aseară iese din baie, s-aşază în fotoliu şi-ncepe să-și taie 
unghiile la picioare. Prin toată camera numai unghii, ba se-nfig 
şi în covor. Cine să le scoată de acolo. Eu îi zic: „De ce nu aş- 
terni mata un ziar ?...“ 

— Te las, zise dusă pe gînduri tuşa Zina. Mă așteaptă ci- 
neva... 

Puiul sta culcat, acoperindu-și ochii cu o peliculă translu- 
cidă. 

Tuşa Klava dădu jos de pe raft un borcan de trei litri, plin 
cu orez, îşi turnă din el în palmă şi, ridicîndu-i puiului capul, 
i-l cufundă în pumnul de boabe. Simţi în palmă ascuţişul bont 
al pliscului său prizărit, greutatea ușoară a' corpului, căldura abia 
perceptibilă a gîtului lung și moale. 


224 


Puiul rămase tot atit de indiferent ca şi pină atunci: nici 
măcar nu deschise ochii. 

„Nu vrea să mănînce“, îşi zise ea şi sufletul îi fu invadat de 
tristeţe : îi veni şi ei să se culce pe podea aidoma puiului și să 
închidă ochii. 

Se uită pe fereastră. În faţa blocului ieşiseră la plimbare niște 
bătrîne cu mai mulți copii. Vremea era urîtă, umedă. Bătrînele 
stăteau cu spatele în bătaia vîntului, vîrîndu-și capul între umeri, 
nemişcate ca nişte pinguini, în timp ce copiii se vînturau de 
colo-colo şi răcneau plini de bucuria vieţii, încît părea că pentru 
bătrîne vremea e de un fel, iar pentru copii de alt fel. Ce-i drept, 
copiii se află la o depărtare mai mică de pămînt, iar acolo clima, 
fireşte, nu mai este aceeaşi. 

Tuşa Klava își mută din nou ochii spre profilul melancolic 
al puiului şi își aduse aminte că păsările de curte sînt mari ama- 
toare de rime. 

Luă de pe mașina de gătit cutia goală de conserve în care 
punea chibriturile arse, găsi şi-o lingură de aluminiu, după care 
îşi puse o scurtă şi ieşi în stradă. 

Ajunsă acolo, stătu un timp de vorbă cu bătrinele, apoi, 
luînd- -0 uşurel la picior, coti pe după clădire şi, aruncînd o pri- 
vire împrejur, scoase de sub scurtă cutia de conserve şi lingura. 

Depărtîndu-şi pentru mai multă stabilitate picioarele, se 
aplecă scoțind un geamăt și începu să zgîrîie energic pămîntul cv 
lingura. Pămîntul era tare, presat de frig şi de rădăcinile ierbii 
încă netrezite la viaţă. 

Un minut mai tirziu, în fața ochilor î începură să-i plutească 
diverse figuri geometrice: nu era obişnuită să stea mai multă 
vreme aplecată. 

Îsi îndreptă spatele şi, prin licărul iluzoriu al figurilor geo- 
metrice, văzu chipul foarte real al Lenkăi Zvonariova, o fetiş- 
cană de opt anişori. 

— Aţi ieşit la muncă voluntară? o întrebă fata, arătînd cu 
capul spre gropița proaspăt săpată. 

— Caut nişte rîme, îi răspunse intimidată tuşa Klava. 

— Ca să daţi de mîncare la peşti? 


Tuşa Klava tăcu, nevrînd să-și deschidă sufletul în faţa Len- 
kăi. 

— Noi le cumpărăm mîncare gata făcută, se lăudă fetiţa. 
La magazinul zoologic. 


Pînă la închiderea magazinelor nu mai rămăsese decît un 
ceas, de aceea tuşa Klava se repezi într-acolo cu un taxi. 


225 


În seara aceea, ceva pesemne că se înţepenise în sistemul de 
ghinion continuu, i se defectase pe undeva cine ştie ce supapă, 
așa încît tuşa Klava avu parte numai de noroc : găsi şi magazinul 
deschis, ceea ce căuta nu se sfârși chiar î în, faţa ei, maşina zbu- 
rase şi ea pe asfalt ca un avion, şi nici măcar pe şofer nu-l în- 
demnase oboseala să: rămînă nepăsător la măruntele nevoi ale pa- 
săgerei sale, ci,:dimpotrivă, omul dăduse dovadă de înţelepciune şi 
bunăvoință, ca un adevărat complice. 

Ce-i drept, -țălătoria aceasta dus şi întors o costă pe tuşa 
Klava cam tot: atît cît ar fi costat-o o găină mare şi zdravănă. 
Ea însă nici nu se gîndi la aşa ceva. Zbura înainte pe asfalt, sus- 
unînd cu grijă pe genunchi două pachete : într-unul foiau nişte 
lighioane mici, trandafirii, iar celălalt era plin cu un fel de pu- 
tregai mărunt, aducînd a resturi de muşte mumificate. 


Trecu o săptămînă. Puiul se însănătoşise și alerga prin casă, 
zgîriind parchetul cu ghearele lui strîmbe. 

Tuşa Klava:îl spălase cu șampon polonez din cel ce nu pro- 
voacă lacrimi şi are un nume hazliu, ca dintr-o poveste pentru 
copii : „Miraculum“. 

Abia după aceea aflase de la Zinaida cum că n-ai voie să 
îmbăiezi găiniile, căci nu suportă aşa ceva și mor. 

Din această cauză, nu închise un ochi toată noaptea, ridi- 
cînd mereu capul de pe pernă și 'uitîndu-se încordată spre colțul 
odăii, unde, învelit în penumbră, dormita puiul. Stînd cu capul 
proptit în piept, se ţinea strîns cu ghearele de speteaza unui 
scaun. Era stinghioara lui de dormit. 

: A doua zi dimineaţa se putu constata că puiul nu numai 
că nu-și dăduse obştescul sfîrșit, ci, dimpotrivă, se făcuse foarte 
frumos. Penele îi luceau albe ca zăpada, labele îi căpătaseră o 
culoare gălbuie, delicată, iar creasta roșie părea o flăcăruie aprinsă 
deasupra ochilor lui portocalii în care apăruse acum o expresie 
de nerecunoştință și poftă de scandal. 

Curînd, cocoșul căpătă şi anumite obiceiuri, dictate, pe- 
semne, de instinctul lui de orătanie, căci tuşa Klava n-ar fi pu- 
tut să-l înveţe așa ceva. La ora patru dimineaţa, se apuca să 
cînte. Dar nu emitea un „cucurigu“ voios, ci un semnal care scîr- 
țiia ca o roată neunsă. Era însă şi acesta cu totul suficient ca 
tuşa Klava să se trezească și să rămînă apoi fără somn, uitîn- 
du-se cum se lungeşte pe parchet umbra cercevelei. 

Temiîndu-se să nu-i trezească și pe vecini, începuse a-i lega 
pliscul cu un elastic scos de pe o sticluţă de medicamente şi pe 
care nu i-l dădea jos decît la orele de mîncare. 


226 


Ochiul de geam de la fereastră nu-l mai deschidea deloc, 
căci se temea ca cocoşul să nu-i zboare pe acolo spre înălțimi ca 
un cocor, ori să ajungă pe balconul de alături, unde să pună 
laba pe el Liusea, pisica vecinilor. Liusea se plimba în voie pe 
balcon, i iar uneori se ridica în două lăbuţe și, proptindu-și botul 
în geamul ușii, se apuca să cerceteze mobilierul din odaie cu 
ochii ei superbi, plini de păcat. 

Seara, tuşa Klava, împreună cu cocoşul, se aşezau în faţa 
televizorului şi urmăreau toate emisiunile, fără, alegere şi cu atîta 
atenţie, ca şi cind ar fi trebuit să întocmească recenzii pentru 
a le publica la ziar. 

“Tuşa Klava, şedea în fotoliu, iar cocoșul îi. sta cuibărit pe 
genunchi şi, întinzîndu-și gâtul, se uita ţintă la ecran. Pesemne 
că-i atrăgeau privirea petele alb-cenușii, mișcătoare. l 

Cel mai mult le plăcea să urmărească emisiunile consacrate 
campionatului european de patinaj artistic. Uneori operatorul îsi 
îndrepta camera de luat vederi spre şirurile spectatorilor, şi-a- 
tunci puteau fi văzuți microbiştii: bătrînei veseli, cu o mulțime 
de insigne la revere, bătrîne minuţios pieptănate, femei rafinat- 
lăţoase, de-o frumuseţe răpitoare. 

Din cînd în cînd, telefona Zinaida, ca să-și mai scoată la, 
păscut amărăciunea. 

— Ştii cînd a venit al meu aseară? o întrebă într-o seară 
pe tuşa Klava pe un ton rău prevestitor. 

— Pînă-i mititel, mai treacă-meargă... zise îngrijorată tuşa 
Klava. Da’ după ce-o mai creşte, mă tem c-o să-l apuce dorul: 
de ducă... 

— Pe cine? 

— Pe cocoşul meu. 

— Ia mai du-te dracului cu cocoșul tău cu tot! 

— Şi tu cu ginere-tău, răspunse tuşa Klava și aşeză recep-. 
torul în furcă. 

Zilele se perindau plăcut-plictisitoare, lipsite de evenimente 
deosebite. Mai intervenea şi cîte-o proastă dispoziţie, alternînd 
cu cele bune fără vreun motiv bine definit, ci doar așa, pentru 
a se păstra intact echilibrul psihic. 

Într-o zi, aflată la locul ei de muncă de la oficiul patru sute 
opt zeci și trei, tuşa Klava refuză pe neașteptate să difuzeze nişte 
bilete de loterie. 

Koreaghin, șeful oficiului, interpretă noul ei mod de com- 
portare ca pe un semn de oboseală. O invită la el în birou și îi 
oferi un bilet de odihnă gratuit pentru un sanatoriu din Ialta. 


227 


Într-adevăr, ar fi fost grozav să se poată afla peste citeva 
zile în plină vară, să se plimbe pe țărmul mării, să-şi bucure ochii 
cu priveliștea , vapoarelor albe şi a palmierilor cu coroane stu- 
foase. Şi ar fi fost foarte nimerit să plece la odihnă acum, pri- 
măvara, spre a le da posibilitate colegilor să-şi ia concediu vara. 

— Nu pot, refuză însă tuşa Klava, privind în ochii demni 
de încredere ai lui Koreaghin. 

— Dece? 

— N-o să aibă cine să-i dea de mîncare... ar fi vrut să 
spună „puiului“, dar nu spuse: șeful ar fi putut să creadă că ea 
s-a apucat din lăcomie să crească găini la domiciliu. 

— Cui să dea de mîncare? întrebă, surprins neplăcut, Ko- 
reaghin. 

— Lui Petea... 1 

— Şi nu poate să și-o încălzească singur ? 

Tuşa Klava nu răspunse. 

— E mai tînăr decît dumneata, așa-i? se dumiri Korea- 
ghin. 

Tuşa Klava stătu pe gînduri: întrucît găinile au viaţa mai 
scurtă decît oamenii, înseamnă că și virsta trebuie să le fie so- 
cotită într-alt fel. 

-— Nu ştiu, zise ea. Poate că-i mai tînăr, poate că sintem 
de-o virstă... 

Reveni apoi în încăperea cu ghişee. 

Zinaida sta acum Şi vorbea la telefon, fără să-i pese de 
lumea care se adunase în faţa ghişeului ei. De curînd, ginere-său 
fusese transportat la spital cu diagnosticul „ulcer gastric“. Me- 
dicii afirmă că ulcerul ia naștere numai şi numai pe fond nervos. 
Zinaida bănuia acum că ulcerul în cauză i-l fabricase ea cu pro- 
priile ei mîini şi o torturau mustrările de conștiință. Suna acasă 
din jumătate în jumătate de oră şi întreba: „Cum se mai simte 
tăticuţul nostru ?“ 

Prin faţa ferestrelor, trecură într-o ciurdă pestriță mai 
mulți studenţi japonezi purtind nişte scurte frumoase şi semă- 
nînd cu jucăriile din pomul de iarnă al copilăriei. Mai trecură 
şi nişte fete blonde, semănînd a rusoaice. Poate că erau chiar 
rusoaice ?... 


Într-o altă seară sună din nou telefonul. Tuşa Klava era con- 
vinsă că-i tot Zinaida care vrea s-o toace la cap în privinţa lui 
ginere-său, dar nu era Zinaida, ci un prieten din copilărie, pe nume 


1 Nume dat în popor cocoșului (de la petuh — cocoș) şi, totodată, dimi- 
nutiv al numelui Piotr. 


228 


Edik. De fapt, îl chema Industri, dar un asemenea nume se do- 
vedise să fie cam prea greoi, prea puţin potrivit pentru folosinţa 
cotidiană. 

În receptor se tot iscau foșnete şi trosnituri, vocea lui Edik 
răsuna de undeva de departe, şi tuşa Klava avu impresia că el 
îi telefonează de pe lumea cealaltă, glasul lui abia izbutind să 
răzbească spre mils de dincoace. 

— Ce mai faci? răcnea Edik, ca şi cînd nu s-ar fi văzut cu 
ea de aseară, şi nu din urmă cu treizeci şi patru de ani. 

— Eu? se miră tușa Klava. Mă uit la televizor. 

— Vino la mine, la hotelul „Iunost“1, continuă să răc- 
nească Edik. 

Tuşa Klava îşi imagină pe dată cum va străbate ea culoarele 
hotelului îmbrăcată cu paltonul ei deloc la modă şi cum i se 
va adresa recepţionera cu întrebarea „Pe cine căutaţi 7 

— Mai bine poftiți dumneavoastră la mine, zise în recep- 
tor. 

Prima oară îl văzuse pe Edik încă înainte de război, la o 
paradă sportivă. Edik alerga ţinînd în mînă un megafon și dădea 
ordine sportivilor, iar aceştia le executau întocmai. Purta o că- 
maşă albă, pantaloni albi şi şapcă albă — era alb din cap pînă-n 
picioare, prezent pretutindeni, învăluit în aura puterii sale asu- 
pra celorlalți. 

Văzîndu-l, tuşa Klava îşi pierdu cumpătul și nu mai izbuti 
deloc să şi-l recapete. Un an de zile se tot ţinu pe urmele lui 
Edik, acesta însă îi scăpa mereu din mîini, așa încît distanţa din- 
tre ei nu se reducea nici cu un centimetru. Nici măcar în clipele 
cînd el o strîngea la piept şi fiecare fibră a ei vibra la această 
apropiere, nici măcar atunci nu izbutea să nu resimtă distanţa 
care continua să-i separe. 

Apoi, într-o bună zi, Edik se depărtă cu o viteză şi ma: 
mare şi, în cele din urmă, dispăru cu totul. Pierzîndu-l din ve- 
dere, ea trăi multă vreme cu senzaţia pe care o ai cînd ţi se în- 
fige un glonte î în burtă și nu-ţi dă voie nici să răsufli, nici să te 
apleci, nici să-ţi îndrepţi spatele. Apoi, încetul cu încetul, glon- 
tele se topi şi îi dădu voie să trăiască mai departe. 

Tuşa Klava ofră şi puse la fiert nişte cartofi. Se gîndi apoi 
să-și schimbe rochia, pe urmă se privi în oglindă şi nu şi-o mai 
schimbă : doar se pudră intens cu pudra „Lebăda“, încît nasul 
i se făcu ca de cretă, iar lentilele ochelarilor i se acoperiră de praf. 

Nu peste mult timp se auzi ţiriind soneria de la intrare. 


1 În traducere ; „Tinerețe“ (rus.). 


229 


Tuşa ISlava deschise uşa. În prag se oprise un bărbat pur- 
tind un palton încheiat anapoda: pesemme că nasturii îi fu- 
seşeră cusuţi nu acolo unde trebuia. Pe cap bărbatul purta o pă- 
lărie de velur verde, borurile făcîndu-i valuri-valuri ca în por- 
tretele din tinereţe ale lui Maxim Gorki. 

Tuşa Klava nu-l recunoscu pe Edik, dar își dădu seama că 
e Frida | pentru că altcineva la ora aceea nu putea să fie. Se 
uitară destul de multă vreme unul la altul şi-abia într-un tirziu 
Edik mormăi dezamăgit : 

— Vă-ăleu, cum arăţi! 

„Tuşa Klava încercă un sentiment de jenă, ba chiar se şi în- 
tristă niţel. În sinea ei nutrea ideea că nu se schimbase prea 
mult. În orice caz, mai puțin decît alţii din preajma ei. 
` Edik intră în vestibul, îşi scoase paltonul ălăria. Se do- 
vedi să fie chel în cap, iar de purtat purta o ni hnc la modă, 
din material sintetic. 

— Şi mai zici că locuiești la Moscova, o mustră el. 

— Ba e un cartier foarte bun, ripostă tuşa Klava. Locuiesc 
şi străini pe-aici. Veniţi din Africa. 

— Äi din Africa sînt obişnuiţi cu chestii şi mai și. Parcă 
ce-au ei acolo ? Pustiul Sahara... 

Intrară în odaie. 

Pe pervazul ferestrei cocoşul sta proptit pe picioarele lui de 
un galben palid şi se uita concentrat afară, pe fereastră. Nu în- 
toarse capul spre cei doi: văzuse, pesemne, ceva foarte intere- 
sant. 

— Oare găini la pachet pe la voi nu se vind: se miră Edik. 
— Ba se vind, zise laconic tuşa Klava. 


Se mutară apoi la bucătărie. Acolo era o ambianță mai plă- 
cută, mai intimă. 

Edik îşi des[ăcu servieta, scoase o sticlă de votcă şi nişte 
mreană. Peștii erau în număr de doi, adică exact atît cît era 
nevoie : unul pentru Edik, celălalt pentru tuşa Klava. 

Ea puse pe masă tot ce avu în casă: o farfurie cu murături 
luate din piaţă, niște carne rece de berbec cu usturoi, nişte chif- 
tele de peşte, pe care un om înzestrat cu imaginaţie le putea SI 
drept chiftele de pasăre. Vărsă apoi apa din oala cu cartofi, î 
uscă niţel într-o tigaie, puse peste ei o bucată de unt şi îi ames- 
tecă cu un pumn de pesmet pisat. 

Băură cîte un păhărel de votcă. 

— Văleu, cum arăţi! mai zise o dată Edik, pufnind pe nări. 
Poate avea impresia că de prima dată tuşa Klava nu-l auzise bine. 


230 


Ei îi veni să-i. răspundă : „Mai întîi uită-te la tine !“. Tăcu 
însă şi-i puse în farfurie o bucată de carne. înorind î în aspic roz- 
auriu. =. ae 

— O duci bine ! o lăudă Edik. ră at 

— Dar dumneavoastră ? îl întrebă ea. .. ,, 

— Eu am devenit publicist. Am .venit acum.. la Moscova. în 
legătură cu niște probleme editoriale. 

Îşi puse geanta pe genunchi şi scoase de acolo: 0 broșură c cu 
coperţi negre, de hîrtie. Pe copertă sta scris cu;litere albe : „Teri- 
toriul bunelor amintiri“. za di 

— Ce fel de teritoriu e ăsta? întrebă . tuşa Klava. 

— Cimitirul, zise Edik și se apucă. să rnănînce. 

Tuşa Klava ţinu din politeţe cîteva minute broşura în miîini. 

— Toată lumea spre tîrg, zise Edik, iar eu: de la.tirg... 

— De la care tirg? nu pricepu tușa. Klava.: În minte îi 
apăru fără veste imaginea pieței din cartierul: Ceriomușki. 

— Vreau să zic că viaţa mea s-a. sfîrşit, preciză Edik. Şi 
n-am avut parte în ea de nimic bun... .... i. ui: a 

— Trebuie c-o fi fost totuși ceva. 

— Mai „ţii minte cum m-ai iubit? o. întrebă, el. SERE 

— Nu, îşi. renegă ea trecutul. Nu mai. ţin. minte. 

— Ba eu ţin minte. Că aşa nu m-a.mai iubit. nimeni de-a- 
tunci. 

— Sînteţi î însurat ? îl întrebă. ea... | 

Edik îi spuse că soţia i-a murit, şi începu s să. i. plângă. Văzîn- 
du-i gura strîmbată amar, ca o mică potcoavă, tuşa, Klava plinse 
și ea. În bucătărie pătrunse tiptil, pe vîrfuri,:0 tristeţe. molcomă. 

— N-ai vrea să ne căsătorim? întrebă .brusc Edik.. 

— Pentru ce? zise cu o naivă mirare. tig Klava,. 

— Ca să-mbătrînim împreună. . | 

— Dar eu nu te mai iubesc, se scuză ea. .... 

— Păi eu nu-ţi propun să mă iubeşti, ci. să- “mbătrineș lîngă 
mine. Ia te uită la ea : logodnica... 

În bucătărie î îşi făcu apariţia și cocoşul., Besemne că se plic- 
tisise să mai stea pe pervaz. 

Bătu din aripi şi zbură în sus cu adul să. se “aşeze pe spe- 
teaza scaunului, pe stinghioara lui dintotdeauna. Scaunul însă se 
dovedi a fi ocupat de oaspete. Cocoșul: zbură ; niţel “mai sus şi 
i se așeză acestuia pe: umăr. Edik dădu din umăr, şi. cocoșul căzu 
peste farfurie. Scîrbit, îl prinse cu două. degere a o aripă şi-l 
azvîrli în colțul bucătăriei. -. : i iz 

Mai departe evenimentele se: dea într-uri: teipe foarte 
rapid şi totodată foarte lent. PA AES 





231 


Cocoşul nu rămase culcat pe duşumea prea multă vreme: 
doar vreo trei sau patru secunde. Apoi sări în sus şi, cu gitul 
întins, mişcindu-şi repede-repede picioarele, se repezi spre Edik 
și îl ciupi de picior, undeva pe sub genunchi. 

Edik îi dădu un brînci cu piciorul, cocoşul zbură iar în 
colțul bucătăriei, dar în felul acesta căpătă din nou distanţa tre- 
buincioasă pentru a-şi lua avînt. 

— Eu sufăr de tromboflebită ! Ăsta o să-mi găurească ve- 
nele! exclamă Edik şi începu să tropăie din picioare pentru a-i 
împuţina cocoșului şansele de a-şi nimeri ţinta. 

Tuşa Klava dădu fuga în vestibul şi îşi smulse din cuier 
paltonul ca să-l azvîrle fie peste cocoș, fie peste Edik, în funcţie 
de împrejurări. 

Revenind la bucătărie, avu în față următoarea privelişte: 
cocoşul se avîntase în sus spre obrazul lui Edik, iar acesta, cu 
braţele întinse înainte, dădea „repede, din miini, învăţind parcă 
să înoate cîineşte. Se luptau între ei ca doi duşmani, iar prin 
bucătărie zburau, planînd cu eleganță, o sumedenie de pene albe. 

Tuşa KNlava se repezi spre epicentrul bătăliei, apoi reveni de 
acolo cu cocoşul în braţe. Cocoșul bolborosea gutural pe sub 
poala paltonului şi încerca furios să se repeadă iar la luptă. 

Edik se lăsă istovit pe scaun. 

— O orătanie prost crescută, gemu sleit de puteri. 

— Dumneavoastră aţi început, nu el, îi luă cocoșului apă- 
rarea tuşa Klava. 

Edik se simți ofensat, se ridică de la masă și ieşi în vestibul. 

Îşi îmbrăcă acolo paltonul, îi împinse nasturii în cheutorile 
largi, lăbărţate, îşi puse pălăria pe cap şi plecă. 

— Logodhnicul ! rosti cu dispreţ tuşa Klava, rămasă cu ochii 
spre ușa care se închisese. Scriitorul !... 

Îi dădu drumul cocoșului de sub palton, pe urmă intră în 
odaie şi deschise ochiul de geam ca să aerisească încăperea. 

Dincolo de fereastră era întuneric beznă. Vîntul presa gea- 
murile. Se stîrnise o furtună ca în largul mării. Lumea zice că 
în cartierul acesta de sud-vest se întilnesc două  vînturi: cel 
din sud şi cel din vest, iar roza vînturilor trece chiar peste cvar- 
talul lor. 

Tuşa Klava îşi imagină cum merge acum Edik pe lingă blo- 
curi, ţinîndu-și cu mîna pălăria să nu-i zboare de pe cap şi tăind 
cu fruntea năvala vintoasei. Îşi aduse aminte de intenţiile lui 
faţă de ea şi i se făcu un pic milă de dînsul. 

Brusc îşi dădu seama că pe marginea mesei zac ochelarii pe 
care, de bună seamă, el şi-i uitase la plecare: nişte ochelari cu 


232 


ramă simplă, neagră. Îi înșfăcă pe dată şi fugi cu ei în mînă, jos, 
pe scară. 

Pe Edik îl ajunse tocmai la staţia de autobuz, in clipa cînd 
era pata să se urce în mașină, și i-i vîri în buzunar. 

— Cînd ne mai vedem ? îi strigă el. Şi unde: 

Tuşa Klava îi privi lung pălăria care luase acum locul șep- 
cuţe: albe de altcîndva. 

— Pe teritoriul aducerilor aminte, îi strigă ea și porni în 
fugă inapoi, împinsă de răbufnirile vintului, goana trezind în 
ea o demult uitată bucurie. 


Cind ajunse acasă, cocoșul nu mai veni s-o întimpine. 

Ochiul de geam deschis se legăna, scîrţiind din balamale. Pe 
pervaz, albă pe alb, zăcea o pană mătăsoasă. 

Tuşa Klava simţi că încremenește, că intregul ei organism 
încetează să mai funcţioneze. 

Răsuci clanța uşii care da spre balcon şi o smuci spre ea. 
De jur împrejur căzură fărime de putregai, precum şi niște vată 
murdară, prăfuită. 

leşi în grabă pe balcon, se uită în sus şi în jos, dar cocoșul 
nu era nicăieri. 

În faţa ei se întindea pe sub bolta cerului un maidan și se 
întrezăreau patru clădiri identice, patru înalte blocuri-turn. Ulti- 
mul dintre ele fusese înălțat chiar în timpul acelei ierni, cît timp 
uşa de la balcon stătuse închisă. 

Tuşa Klava trecu pe balconul lipit de-al ei şi bătu în gea- 
mu] ușii. 

Un timp nu se întîmplă nimic, apoi draperiile se desfăcură 
ca a cortină de teatru şi dincolo de geam apărură vecinii tuşii 
Klava — doi studenţi proaspăt căsătoriți. Stăteau cu capetele li- 
pite, ca în faţa unui aparat fotografic, şi se uitau la silueta ei, 
care se întrezărea prin întuneric, cu părul stindu-i vîlvoi în cap 
din pricina vântului. 

— Ce s-a întîmplat ? întrebă în cele din urmă tînărul, des- 
chizînd ușa balconului. Cu o mină o împiedică să se deschida mai 
tare, iar cu Cealaltă susținea draperia de voal care îi acoperea 
picioarele, semănînd astfel cu un hindus. 

— Pisica dumneavoastră e în casă? îi întrebă tuşa Klava. 

— Doarme, zise tînăra. Da’ ce s-a întîmplat ? 

— Mi-a dispărut puiul, răspunse tuşa Klava. 

Prin vălul nepăsării şi al egoismului lor tineresc, cei doi des- 
Juşiră totuşi că femeia din fața lor se pierduse cu firea. 

— Vi l-au furat! rosti tînăra pe un ton de compasiune. 


233 


— Ba nu. A plecat chiar el. A crescut şi a plecat... 

— Da: de unde îl aveţi ? întrebă „hindusul“. 

— L-am cumpărat din piaţă. 

— Păi duceţi-vă în piaţă şi cumpăraţi-vă altul, îi sugeră ti- 
năra. 

— Bine, dar o să fie cu totul alt pui. 

— Şi ce: O să vi-l înlocuiască pe ăsta. 

— Nimeni nu poate fi înlocuit cu altcineva, zise cu con- 
vingere tuşa Klava. Nici măcar un cocoș cu un alt cocoș... 

Vîntul sufla din răsputeri. Deasupra tuşii Klava, lent și cu 
forţă, se rotea roza vînturilor. 

Pe marginea maidanului, cele patru blocuri se perindau unul 
după altul, ca nişte pelerini singuratici. 


Umbrela japoneză 


În faţa magazinului cu denumirea „Universam“ 1 se formase 
un sînd de-o lungime considerabilă. Oamenii stăteau unul în spa- 
tele altuia, respectînd un anumit interval. Fiecare stătea în pozi- 
ua „pe loc repaus“. 

M-am oprit locului şi mi-am lăsat imaginaţia să zburde : dacă 
i-ai da, să zicem, un brînci omului care încheie rîndul, el ar că- 
dea peste cel din faţa lu:, acesta peste cel următor, așa că în 
decurs de-un minut întregul şir ar cădea jos, surînd ca un piep- 
tene peste dinţii căruia ţi-ai fi trecut degetul. 

Pe urmă m-am gîndit: dar de ce să-i trîntești pe oameni la 
pămînt, iar tu să rămii în picioare, înălțindu-te peste cei doboriţi: 
De ce să te înalți peste oameni, cînd poţi să duci aceeași viaţă 
cv ei? 

Am traversat strada și m-am aşezat la rind. 

Înaintea mea se afla un spate îmbrăcat într-un cojoc la modă, 
precum şi-o ceafă întrezărindu-se de sub o căciulă din blană de 
ondatră. Uimitor lucru: un cojoc dintr-ăsta nu-l găseşti nicăieri 
să-l cauţi cu lumînarea și totuşi întreaga Moscovă e plină de ase- 
mhenea cojoace. Personal, port iepure de casă imitație de lutru şi 
palton de ratin, pe care mi l-am cusut în anul 1958. Ratinule o 
stofă foarte trainică. Poţi s-o porţi toată viaţa. De cînd îl port 
eu, a avut timp să se demodeze şi să ajungă iar la modă. 

— Da' ce se dă? 

Am întors capul. Lîngă mine se oprise o fată îmbrăcată şi 
ea cu un cojoc. 

„Chiar aşa, mi-am zis în gind, de ce m-oi fi așezat eu la 
rînd ?“ 

Am bătut în spinarea din faţa mea ca într-o ușă. 


Ceafa de ondrată se întoarse şi lăsă să se vadă un prefil oa- 
<heş cu un nas proeminent. În profil, bărbatul semăna cu o 


cioară imorală. 
— Spuneţi-mi, vă rog, ce se dă: 
— Umbrele japoneze. 
— Umbrele japoneze, i-am tradus fetei. 
— Am auzit, răspunse ea pe un ton insolent. 


1 Magazin universal cu autoservire. 


Fireşte că auzise. Doar nu era surdă. Ar fi putut însă să pro- 
cedeze cu tact. Să-mi spună: „Vă mulțumesc frumos“. Atunci 
aş fi întrebat-o : „Da e ceva de soi?“ 

„Ce anume ?“ 

„Umbrelele astea japoneze.“ 

„Sînt foarte comode. Poţi să le strîngi şi să ţi le pui în 
geantă.“ 

Întrucît nu umblu cu aşa ceva, aș fi întrebat-o: 

„Da” în buzunar nu se poate 2“ 

„Depinde de buzunar“, mi-ar fi răspuns fata. 

Acest schimb de replici ar fi putut iniţia o discuţie care ar 
fi durat un an, trei ani, poate întreaga viaţă. Fata însă nu binevoi 
să discute cu mine nici trei minute, căci nu purtam cojoc, ci pal- 
ton de ratin cu revere înguste. 

Îmbrăcămintea constituie faţa exterioară a omului. Faţa mca 
exterioară nu depinde, din păcate, de mine, ci de împrejurări, şi 
nu coincide cîtuși de puţin cu „eul“ meu interior. Aceste două 
„euri“ se află într-un antagonism continuu și nu mă lasă să mă 
simt liber. Mă lasă fără personalitate. 

Se zice că milionarii, în Occident, se îmbracă foarte sără- 
căcios. Un Rockefeller, de pildă, ar fi putut să-şi pună paltonul 
meu de ratin şi să se ducă în treburile iui. Și nimeni nu s-ar fi 
mirat. Cînd omul poate să-și permită orice, el poate să-și permită 
și luxul de a purta un palton vechi. Eu însă nu sînt încă atit de 
bogat, încît să nu mai pun preţ pe bani. Nici atît de înţelept, 
încît să încetez a m:i căuta sensul vieţii. Nici atît de bătrih ca 
să nu mă bucur de viaţă ca atare. Și nici atît de tînăr ca să mă 
bucur fără nici un motiv, supunîndu-mă unui optimism biologic. 

Mă afiu acum chiar la mijlocul vieţii, la vîrsta cea mai tra- 
gică, adică atunci cînd patimile încă nu ţi s-au potolit, dar obo- 
seala ţi-a şi năvăiit în inimă. „Eurile“ mele se sfîşie între ele, nu 
sînt sigur nici de mine însumi, nici de alţii, de aceea lucrul pe 
care îl apreez cel mai mult e să stau la cîte un rînd dintr-astea, 
mai lung. Să mă ştiu printre oameni și să fiu ca toată lumea. 

Iată şi acum: mă aflu la capătul unui rînd lung şi dătător 
de siguranță. Sînt liniştit şi dreptatea e de partea mea. Doar nu 
se poate ca atîţia oameni să greșească în același timp cu toţii. 
Doar nu se poate ca ei să-şi irosească timpul și răbdarea pentru 
un scop fals. 

Pe lingă mine trecu de-a lungul rîndului o japoneză, purtind 
haine europeneşti. "Ţinea deasupra capului o umbrelă produsă de-o 
fabrică din Moscova. Era o umbrelă neagră, trainică, avînd un 
mîner impunător, de lemn, cu vîrful din material plastic. 


236 


Am făcut un pas lateral şi-am ieșit în calea japonezei. 

— Bună ziua, am salutat-o cu amabilitate. 

Speram în sinea mea că, drept răspuns, japoneza are să-mi 
facă o plecăciune deosebit de respectuoasă şi atît de adîncă, încît 
are să-i iasă la iveală ceafa subțire și delicată. Căci o adevărată 
japoneză este educată în spiritul unui veritabil cult al bărbatului, 
yi consider că este singura educaţie corectă. Căci un bărbat nu are 
Cîtuși de puţin nevoie de personalitatea altcuiva. La femeie el 
caută totdeauna confirmarea propriei sale personalităţi. 

— Bună ziua, îmi răspunse japoneza într-o rusească fără cu- 
sur. Să se încline în fața mea însă, nici pomeneală. Se și afla, 
desigur, sub influenţa nefastă a civilizaţiei. Mă privi cu ochii ei 
superbi, gîndind la naiba ştie ce, numai la plecăciune nu. Poate 
cugeta la mecanismele economiei mondiale. 

— De ce nu purtaţi o umbrelă japoneza? am întrebat-o. 

— Umbrelele noastre nu corespund condiţiilor dumneavoas- 
tră climaterice, îmi zise japoneza și se duse în drumul ei, pășind 
mărunțel, ca și cînd n-ar fi purtat pantaloni, ci chimonou. 

Mi-am reocupat locul în rînd și m-am simţit invadat de vi- 
rusul însingurării. M-am întrebat: oare am eu nevoie de-o um- 
brelă nepotrivită pentru condiţiile noastre climatice? Procedez 
oare corect supunîndu-mă instinctului modei ? Poate că ar fi ca- 
zul să înfruut acest instinct şi să părăsesc rîndul ? 

Meditaţia îmi fu întreruptă de glasul vînzătoarei. 

— Doriţi albastră sau roşie ? mă întrebă ea. 

— Poftim? am tresărit eu. 

Vînzătoarea îmi vîri în mâini o umbrelă albastră şi-o cutie 
de carton. 

— Da” cu asta ce-i? 

— Completare, zise, vînzătoarea. Escarpeni italieneşti. 

— Ce-mi trebuie mie așa ceva ? 

— E priza de pămînt. Umbrelele japoneze se vînd numai așa. 

N-aveam nevoie nici de umbrelă, nici de „escarpeni“, însă 
mi-ar fi părut rău să plec cu mîna goală. 

— Am să iau numai umbrela, am declarat ritos. 

Riîndul din spatele meu scoase însă un oftat surd și, prin con- 
tinua lui mișcare de translație, mă împinse afară. 

M-am dat deoparte, am deschis umbrela și deodată am simţit 
că ea mă trage în sus. M-am proptit cu picioarele în pămînt, dar 
pesemne că pantofii îmi erau prea ușori, căci m-am înălțat rapid. 

Senzaţia pe care mi-o dădu zborul îmi era cunoscută, ba 
chiar constituia ceva obişnuit. Mi-o aminteam din visele copi- 
lăriei. 


237 


Cupola albastră a umbrelei se sprijinea trainic pe perna de 
aer aflată sub ea, așa încît zburam ţinindu-mă de văzduh, firă 
teama că mă voi prăbuşi. 

Mai întîi, am zburat la o „înălțime relativ redusă, cam la doi 
metri de „Pămînt, nutrind o vie speranţă că cineva din rîndul pe 
care îl părăsisem mă va prinde de picioare şi-mi va opri ascen- 
siunea. Nu m-a prins însă nimeni, pesemne că se temea să nu-l 
trag după mine, purtîndu-l, agăţat de picioarele mele, sus, spre 
cer. „Cind e vorba de stat în picioare, stăm cu toţii, îmi trecu 
prin minte, dar cînd e vorba de zburat, zbor de unul singur.“ 

Mi-am amintit că în clipa grea a îndoielii de adineaori nu 
părăsisem rîndul. După ce am pornit în zbor însă, nimeni nici 
nu și-a ridicat capul. Oare de ce? Păi pentru că de umbrele are 
nevoie toată lumea, pe cind de mine n-are nevoie nimeni. Şi-n- 
tr-adevăr : de viîrit în geantă, nu poţi să mă viîri. Să mă dai pe 
ceva mai acătării nici atît. Nu sînt nici frumos şi nici fvivase 
nu aduc. Numai belele. Mie trebuie să-mi dai de mîncare, să sta: 
de vorbă cu mine, să mă înţelegi. 

Între timp, umbrela lua înălțime. M-am cam speriat gîndin- 
du-mă că ar putea să mă ducă în calea unor avioane, iar acestea 
m-ar putea doboriî. Lovindu-mă, vreau să spun, cu elicele. 

Zburînd pe deasupra unui bloc cu opt etaje, m-am apucat cu 
mîna liberă de-o antenă de televiziune şi, zbătîndu-mă cîteva clipe 
în aer, am aterizat pe acoperiş. Apoi am apăsat butonul aflat lingă 
miînerul umbrelei. Umbrela s-a pleoștit, cupola albastră i s-a lăsat 
în jos. 

Am agăţat umbrela de-un braţ al antenei şi, așezîndu-mă pe 
acoperiș, mi-am lăsat picioarele să atîrne în gol. 

De sus, orașul se vedea ca în palmă. 


Brusc, mi-am dat seama că rîndul la care stătusem adineaori 
a luat acum o altă înfățișare. Mai întîi n-am priceput ce anume 
se întîmplase. Uitîndu-mă însă cu mai multă atenţie, am înţeles : 
acolo, jos, oamenii și obiectele îşi schimbaseră reciproc locurile. 
Obiectele se aşezaseră la rînd spre a- şi alege fiecare cîte un om. 
Pe cînd oamenii se instalaseră în nişte cutii de carton ca acelea 
în care se vînd televizoare şi, scoțîndu-și capetele afară, stăteau 
să respire aer curat. 

— Mie să mi-l daţi pe ochelaristul acela şic, ceru un cojoc 
canadian. 


— O clipă... 
Vînzătoarea se strecură printre cutii și aduse de mină un 
ochelarist cu mustaţa pe oală. 


238 


Cojocul îi întinse vînzătoarei suma cuvenită și cei doi plecară. 

"— Nouă să ni-l daţi pe nenişorul acela grăsuliu, solicitară 
niște blugi fabricaţi î în America. 

— Nu mă duc. Din cutie ieşi la iveală nenișorul cel borţos, 
purtind nişte şalvari negri de satin. Eu am măsura cincizeci şi 
şase, iar dumnealor numai patruzeci şi patru. 

"— Adevărat, zise vînzătoarea. Dumnealui vă e cam prea 
marë... 

— Bine, dar noi am stat la rînd, rostiră indignați blugii. 
Cum adică : am stat degeaba ? 

În spatele blugilor aştepta plină de nerăbdare o perucă de 
nylon. Iar în spatele ei se tot foiau nişte „escarpeni“ austrieci, 
de purtat iarna. 

— Luaţi-mă pe mine ! le şoptea „escarpenilor“ o blondă fru- 
muşică. 

— Ba pe mine! sălta din cutia ei o brunetă mustăcioasă. 

„Oare pe mine cine m-ar lua ? m-am întrebat, cercetînd cu 
privirea obiectele așezate la rînd. O avea oare cineva nevoie de 
mine ?“ 

Şi deodată am văzut printre celelalte obiecte paltonul meu 
de ratin. În cei șaptesprezece ani cît l-am purtat luase forma 
trupului meu : avea aceiași umeri povîrniţi, aceleaşi coate trase 
spre spate. Ce tare se ramolise ! Pe-alocuri, ratinul era atît de ros, 
încît aducea a tifon. lar dedesubt, pe căptuşeală, se căscau găuri, 
mari cît o farfurie. 

Mi-am privit lung paltonul și mi-am dat seama că de nu voi 
pleca cu el, n-are s-o facă nimeni altcineva. Aşa are să şi stea aici, 
cu minecile roase vîrîte în fundul buzunarelor roase. 

Pe antena de lîngă mine se aşeză o păsărică migratoare. Mai 
întîi își proiectă în faţă picioruşele ca pe un tren de aterizare 
şi-abia după aceea, regăsindu-şi echilibrul, își strînse aripioarele. 

— Te odihneşti ? mă întrebă păsărica. 

— Ce te priveşte ? 

— Eu am pornit-o spre Africa, rosti ea, deloc ofensată. N-ai 
vrea să vii cu mine ? 

— Ce să caut acolo? 

— Cum vrei... nici de astă dată nu se supără păsărica. 

Îşi înălţă aripioarele, şi le flutură de cîteva ori, se smulse de 
pe antenă şi porni într-un zbor ușor și cu înflorituri, de parcă 
s-ar fi iscălit pe cer. 

M-am uitat în jurul meu. Pe acoperiş era dezordine. Zăceau 
cărămizi, geamuri sparte, rămășițe ale unor materiale de con- 
strucţie. Aveai impresia că, așezînd ultima placă de beton, con- 


239 


<tructorii uitaseră sau nu catadicsiseră să facă curat în urma lor. 

Am ridicat o cărămidă zdravănă şi mi-am virit-o la cingă- 
toare ca să atîrn mai greu. Apoi mi-am luat umbrela de pe braţul 
antenei și-am deschis-o. 

Umbrela mă smulse de pe acoperiş și mă cobori lent, în dia- 
gonală, către magazinul universal. 

Ajuns acolo, am găsit o cutie mare, spațioasă și-am intrat în 
ea. Să-mi aştept paltonul. Pe cutie era desenat un păhărel albas- 
tru, cu picior, şi stătea scris: „Atenţiune ! Pe aici se deschide ! A 
nu se răsturna !“ 


Un centimetru cub de speranță 


De obicei, rîndul care se aduna în faţa uşii nu era prea mare 
şi era alcătuit mai ales din femei bătrine. Bătrînele aveau credința 
nestrămutată că vitaminele le vor înveseli singele, iar acesta va 
goni cu energie sporită prin arterele lor ostenite. Substanţa va des- 
congestiona toate inflamaţiile şi va descompune sedimentele de 
săruri minerale. Curînd, durerile vor dispărea şi, o dată cu ele, se 
vor destrăma şi obsedantele gînduri la moarte. În felul acesta, tre- 
zindu-te dimineaţa, nu vei mai fi nevoit să te gîndeşti la sănătate, 
ci vei trăi după pofta inimii. 

Căci acesta este, în fond, lucrul cel mai important: cînd te 
trezești dimineaţa, să nu te duci îndată cu gîndul la propria-i 
sănătate. În rest, tot ce posedă omul se cheamă fericire. Tinerii 
au fericirea lor, femeile bătrîne — pe-a lor. 

În sala de tratamente lucrau numai două surori medicale: 
Lora și Tania. Una, dimineaţa, cealaltă, după-masa. 

Lora era o tînără liniștită şi credulă. Printre altele, credea cu 
tărie într-o înţelepciune universală. Dacă i-ar fi căzut într-o zi o 
cărămidă în cap și ar mai fi avut timp să se gîndească la ceva, 
fără îndoială că şi-ar fi spus: „Înseamnă că aşa a trebuit să fie...“ 

Credea în oameni, în vorbe şi medicamente. Și fiecare injecție 
reprezenta pentru ea un centimetru cub de speranță. 

Pentru cealaltă, pe nume Tania, fiecare injecție însemna un 
fund de femeie bătrînă. 

Tania era măritată, dar în sinea ei era convinsă că această 
situaţie nu reprezintă varianta definitivă a fericirii ei şi, în mare 
taină faţă de cei din jur, ba chiar și față de ea însăși, îl aştepta pe 
Altul. 

Să-l caute însă chiar ea nu avea timp și nici nu știa unde ar 
fi trebuit s-o facă, de aceea aştepta s-o găsească El. Într-o bună zi, 
adică, să se deschidă uşa, să intre El, s-o ia de mînă și s-o ducă 
spre o viaţă cu adevărat interesantă. 

Dar uşa se deschidea ca să intre pe ea încă o muiere bătrînă, 
care se apuca îndată să-şi ridice fustele. Și aşa zi de zi. Lună de 
lună. An de an. 

Se plictisise să tot vadă chipuri scofîlcite şi chiloți tricotaţi, 
lungi pînă la genunchi. 


241 


Bolnavele simțeau treaba asta, se intimidau şi rămîneau ţepene. 
Acul pătrundea greu în muşchii lor încordaţi, ba uneori se şi în- 
doia şi trebuia să fie schimbat cu altul. 

Bătrînele ieşeau glonţ, pe uşa cabinetului, îmbujorate, întinerite 
de spaimă şi zăpăceală, şi numai indestructibila lor sete de viaţă 
le făcea să revină şi a doua zi. 

Tania era supărată pe propia ei viaţă așa cum te superi pe cîte 
un vînzător care îţi pune pe tejghea o marfă nepotrivită, ba mai 
încearcă să te şi înșele la cîntar. Expresia de supărare și neîncre- 
dere părea că-i încremenise pe obraz de cine ştie cînd. Dacă Acela 
ar fi deschis la un moment dat ușa şi ar fi apărut în cabinet, cu 
siguranță că n-ar fi izbutit să-i desluşească înfăţişarea adevărată, 
ascunsă totdeauna sub o asemenea expresie. 

Ar fi spus „Scuzaţi-mă...“ şi ar fi închis uşa la loc. 

De trăit, prin urmare, Tania trăia cu bărbatul ei, dar se afla 
mereu în așteptarea altuia, iar această existenţă echivocă îi zdrun- 
cinase întreg sistemul nervos. Căci omul se poate dezacorda şi el 
ca un instrument muzical. Ca, de pildă, o chitară. Ce poți să 
cînţi la o asemenea chitară? Și chiar dacă ai face-o, ce fel de 
cîntare ar fi aceea ? 


În autobuz se aflau cu cel puţin cincizeci de persoane mai 
mult decît ar fi putut să încapă acolo. Și cu treizeci de persoane 
mai mult decît ai fi putut să-ţi imaginezi. 

Lora stătea în picioare, strivită de trupurile oamenilor. Spi- 
narea în care îi era îngropat obrazul mirosea plăcut a afumătură. 

Pornise cu autobuzul spre magazinul „Leipzig“, unde se pu- 
neau deseori în vînzare sutiene nemţeşti de o rublă şi şaizeci de 
copeici bucata, şi, nu se ştie din ce cauză, avea impresia că toţi 
pasagerii, inclusiv bărbaţii şi copiii, se îndreaptă și ei spre „Leip- 
zig“, spre a-și cumpăra sutiene. 

La un moment dat, autobuzul frînă brusc: pesemne că un 
ciine sau o pisică traversase strada, iar șoferul nu voise să-și ia 
un păcat pe suflet. 

Toţi călătorii se smuciră înainte, iar cei care se aflau în față 
trăiră de bună seamă clipe din cele mai neplăcute, căci ar fi putut 
să fie striviți de cabina şoferului. Pe cînd cei din spate se găsiră 
într-o situaţie mult mai avantajoasă. 

Pe urmă autobuzul se smuci brusc spre a porni mai departe, 
toată lumea căzu de astă dată pe spate, iar cei din fund se pome- 
niră în situaţia celor din faţă. Se făcu simțită astfel legea supre- 
mului echilibru. Doar se ştie că omul nu poate s-o ducă mereu 
numai bine sau numai rău. 


242 


Cei însă Care, ca şi Lora, se aflau la mijloc încercară și în 
primul, şi în cel de-al doilea caz cam acelaşi lucru. Nu se simţiră 
nici prea bine, nici prea rău. 

Curînd, autobuzul coti pe una din străzile aflate pe traseu) 
lui obişnuit, şi toți călătorii se plecară pe-o parte. 

Lora îşi îndoi trupul, încercînd să-şi păstreze echilibrul, dar 
nu izbuti şi se prăvăli pe genunchii unei persoane care şedea pe 
bancheta din faţa ei. 

Genunchii respectivi erau tari, colțuroşi şi, după toate apa- 
rențele, aparţineau unui bărbat. 

Autobuzul continuă să cotească, astfel că Lora nu izbuti de- 
loc să se ridice în picioare. 

— lertaţi-mă... bîigui ea, privind în gol. Nu pot să mă 
scol... 

— Şedeţi. şedeţi, îi îngădui omul. 

Lora ridică privirea şi își dădu seama că omul e, într-adevăr, 
un bărbat. 

Televiziunea prezintă cîteodată imagini din activitatea unor 
expediții ştiinţifice, ai căror membri, în dorinţa lor de a studia 
universul subacvatic, navighează pe mări şi oceane cu niște co- 
răbii care își trag originea mai degrabă de la plute decît de la 
vapoare. Pe punțile lor se văd umblind nişte indivizi blonzi, su- 
mar îmbrăcaţi, cu trupuri aurii, bronzate, şi cu părul şi barba 
decolorate de soare, încît par de platină. Acești oameni sînt îm- 
bibaţi de aerul marin, de soare şi de preocupări de ordin ştiinţific. 
Sînt frumoşi şi deloc trufaşi. Privindu-i, rămiîi convins pe deplin 
de faptul că femeia este făcută pentru dragoste, iar nul în gene- 
ral pentru fericire. 

Bărbatul aflat pe bancheta autobuzului era aidoma acelora 
de pe corăbii. 

Lora îl privi drept în ochi. Ochii omului erau albaştri, lim- 
pezi şi cinstiţi, ca ai unui martor mincinos. 

ȘI ei i se păru că cineva, cu mîinile vîrîte în nişte mănuşi moi, 
o ia de umeri și o împinge uşurel spre ochii aceia. În realitate n-o 
luase, firește, nimeni de umeri şi mai ales cu nişte mîini înmă- 
nuşate : cine să poarte mănuși în plină lună iunie? Şi nici n-o 
impinsese nimeni : cine ar fi avut nevoie s-o facă? Exista însă 
un cuvînt foarte cunoscut : atracție. Ei bine, bărbatul acela exer- 
citase asupra ei o veritabilă atracţie, şi dacă primprejur nu s-ar fi 
aflat lume străină, iar o asemenea comportare nu ar fi fost con- 
siderată indecentă şi nu ar fi fost condamnată de opinia publică, 

Lora, şi-ar fi lăsat chiar atunci capul pe pieptul lui, ar fi 
închis ochii şi ar fi spus : 


243 


— Sînt fericită. 

Căci fericirea e atunci cînd eşti pe deplin liniștit şi nu mai 
doreşti nimic altceva decît ceea ce ai în momentul respectiv. 

Omul ar fi îmbrăţișat-o la rîndul lui şi i-ar fi spus: 

— Șieu. 

Era însă timpul ca ea să-i elibereze genunchii. 

— Eu am să mă ridic, zise chiar atunci bărbatul, iar dum- 
neavoastră aşezaţi-vă pe locul meu. 

— Ba nu, se ruşină Lora. De ce? 

Se rușinase atît de tare, ca și cînd locul de pe banchetă ar 
fi fost al lui personal, şi n-ar fi aparţinut tuturor. 

— Pentru că am să cobor la prima staţie. 

Lora dădu din cap în semn că a înţeles. Fericirea nu stăruia 
niciodată prea multă vreme în jurul ei. Fie că i-o răpeau alții, 
fie că şi-o abandona ea însăşi. 

— N-am încotro, sînt așteptat, preciză bărbatul. 

Nu se ştie de ce socotise necesar să-i comunice și acest lucru : 
doar avea tot dreptul să plece fără să-i dea explicaţii. 

Într-adevăr, oare nu este indiferent motivul pentru care fe- 
ricirea se face nevăzută, dacă tot trebuie să dispară ? Ori poate 
nu este indiferent? Căci va avea, desigur, și motivul respectiv o 
anume însemnătate în amintirile de mai tîrziu. lar amintirile nu 
fac parte şi ele din viața omului ? 

Lora îşi mută întreaga forță înspre picioare şi, încordindu-și 
pulpele, se ridică de pe genunchii celui aşezat pe banchetă. 

Martorul mincinos se ridică şi el, dar în clipa următoare tru- 
purile celor doi fură din nou împinse unul către altul. 

— Aş vrea să ne întîlnim, zise el deodată. 

— Chiar astăzi, rosti în grabă Lora. 

— Ora şi locul ? 

— Linga „Kazahstan“. La cinci după-masă. 

— De ce lingă „Kazahstan”? 

Ar fi fost mai nimerit s-o întrebe „De ce la ora cinci ?“ De 
fapt, era o zi fără soţ și Lora lucra de la trei la şapte. Iar la 
cinci fix aveau s-o aștepte bătrînele. 

— Pentru că acolo lucrez eu. 

— La „Kazanstan“? 

— Nu. La o policlinică. Dar se află chiar lingă cinemato- 
graful „Kazahstan“. 

Autobuzul se opri şi își desfăcu ușile. 

Martorul mincinos despică mulţimea aidoma spărgătorului 
de gheață „Ermak“. De pe cămaşa lui zburară primprejur toți 
nasturii. 


244 


Izbuti să sară din autobuz în ultima clipă, ba chiar cu o clipă 
mai tîrziu. 

În afară de el, nu mai cobori nimeni. Toată lumea rămase în 
autobuz. Cam aşa i se întîmpla Loarei totdeauna. De rămas ră- 
mineau numai aceia de care ea n-avea nevoie. Cei de care avea 
nevoie plecau. 

Îşi lipi obrazul de geam. Martorul mincinos sta pe trotuar, 
ținindu-și cu mîna piepţii cămăşii. Îşi sucea capul cînd într-o 
parte, cînd în alta. Ca o pasăre. 

Acum, i se păru că bărbatul nu seamănă cîtusi de puţin cu 
un spărgător de gheaţă, ci, mai curînd, cu un copil orfan. Unul 
părăsit de toată lumea, lăsat în voia soartei din fragedă pruncie. 

Brusc, n-o mai interesă nici magazinul „Leipzig“, nici su- 
tienele puse acolo în vînzare. Cobori la prima staţie, traversă 
strada prin pasajul subteran şi se urcă în autobuzul care o duse 
în direcţia opusă. Spre cinematograful „Kazahstan“. 


— N-are să vină, nu-ţi mai face iluzii, zise Tania și o privi 
pe Lora cu o dispreţuitoare compasiune. 

La uşa cabinetului nu se afla nici un bolnav. Tania şedea pe 
canapea şi tricota o căciuliță ; lucra un model nou, cu ochiuri 
pe dos. 

O parte a canapelei era acoperită cu un cearşaf, iar cealaltă 
cu o muşama. Muşamaua era pusă la picioare, pentru ca bolnavul 
să se poată culca fără să se mai descalţe. Să nu piardă, adică, timp 
de prisos. 

— De ce crezi că n-are să vină ? întrebă Lora. 

— Sau n-are să vină, sau e un ticălos. Una din două. 

— Dece? 

— Pentru că toţi sînt la fel. 

— Ba e un om cumsecade, ripostă Lora. Și-are să vină ne- 
greşit. 

— De ce eşti atît de sigură? 

— Pentru că i-am văzut ochii. 

— Ce-ai putut să vezi în ei? 

— I-am văzut de aproape. Doar i-am stat pe genunchi. 

— Cum adică ? n-o înţelese Tania. Abia l-ai cunoscut şi i 
te-ai şi trîntit pe genunchi? 

— Ba nu. Întîi m-am trîntut și-abia după aceea l-am cunoscut. 

Tania lăsă căciulița pe genunchi și o privi pe Lora cu o 
curiozitate sporită. 

Lora întoarse capul spre fereastră. Pe geam se putea zări 
„Casa mobilei“, iar alături, cinematograful „Kazahstan”. 


245 


Ar fi trebuit să-i explice mai, cu de-amănuntul de ce voia să 
lipsească î în ziua aceea de la serviciu și de ce ea, Tania, urma să 
rămînă în cabinet și în schimbul doi, adică, una peste alta, timp 
de paisprezece ore în șir. Dar cum să-i poată vorbi despre corabia 
aceea, care îşi trage începutul dintr-o plută, sau despre copilaşul 
rămas orfan ? Cuvintele doar nu reprezintă totdeauna cea mai 
bună formă de a te exprima. Te mai poţi exprima și prin gesturi 
sau prin muzică. Lora însă nu ştia nici să cînte şi nici să danseze. 
Şi-apoi, cum să te apuci să dansezi într-un cabinet medical? 

Lora și Tania erau, de fapt, nişte fiinţe cu totul deosebite 
una de alta, cum ar fi, de exemplu, cîinele şi capra. În general, 
aceste animale seamănă destul de bine între ele: au cam aceeaşi 
înălțime, au amîndouă patru picioare, o coadă. Și totuşi cîinele 
rămîne cîine, iar capra rămîne capră. Și ceea ce e foarte limpede 
pentru una dintre aceste fiinţe e cu totul de neînțeles pentru 
cealaltă. 

Ca atare, Lora rămase tăcută, dezarmînd- -o pe de-a-ntregul 
conştiinţa dependenţei sale de colega ei de serviciu. 

Curind, la ora cinci fix, aveau să vină din nou bătrinele 
și să se așeze ja rînd lîngă ușa cabinetului, cuminţi ca nişte copii, 
strîngînd fiecare în pumn cîte un centimetru cub de speranţă. 
Căci nu se cădea să piardă nici una din seria de injecții: organis- 
mul lor nu trebuia înșelat. Căci el, organismul, avea să-şi dea 
seama foarte curind de această înșelăciune, avea să se supere și 
să nu mai descompună, în consecinţă, sărurile minerale. Atunci 
aveau să revină durerile, iar o dată cu ele — obsedantele gînduri 
la moarte. Și asta numai pentru că Lora voia acum să fie fericită. 
Fericită cu tot dinadinsul, orice-ar fi fost să se întîmple. 

— Miine am să lucrez în locul tău, îi zise ea Taniei. Dacă 
vrei, chiar două zile la rînd. 

— N-are să vină, nu-ţi mai face iluzii. 

La ușă bătu cineva şi în cabinet pătrunse o femeie de vîrstă 
mijlocie. Una nici prea tînără, nici prea bătrînă. Mai bine zis, şi 
tînără, şi bătrînă, în funcţie de punctul de vedere al celui care o 
privea. Din punctul de vedere al bătrinelor, de exemplu, era 
tînără. 

— Numele? o întrebă cu severitate Tania şi coborî anevoie 
.de pe canapea. 


Veni apoi la masa pe care zăcea deschis un registru gros, cu 
scoarţe negre. 


— De ce să nu vină ? o întrebă Lora. 
— Priveşte-te şi tu în oglindă, îi sugeră Tania. 


246 


Pe-aproape nu se afla nici o oglindă, însă Lora ştia şi în 
lipsa ei cam cum arată: aparţinea tipului feminin întîlnit mai 
ales în regiunile centrale rusești, iar celor care o priveau părea să 
le amintească totdeauna de cîte cineva cunoscut, 

— Cine să aibă nevoie de noi numai pentru că sîntem noi? 
adăugă Tania. 

Femeia care intrase în cabinet schiță un zîmbet niţel cam 
slugarnic, ca și cînd s-ar fi simţit inclusă în conversaţie, dar Tania 
îi aruncă o privire severă, ca și cînd ar fi vrut s-o pună la punct, 
şi femeia își recăpătă brusc înfăţişarea preocupată. 


„„„Ce frumos sclipea rîul ! Părea că pe apă aleargă o puzderie 
de omuleţi rupţi din soare. Alergau şi tot alergau, de nu li se 
mai zărea sfîrşitul. 

Serioja, soţul, legitim al Lorei, ieşise din apa rîului, plin de 
picuri tremurători și rostise, clănțănind din dinţi : 

— Astae, vezi, fericirea... 

Pe urmă, porniseră de-a lungul apei. Pe atunci, la nouăspre- 
zece ani, părul Lorei era împletit într-o cosiță lungă. Serioja n-o 
duse de mînă, ci de cosiţă. 

Ca peste o săptămînă să le bată cineva la ușă. 

Lora deschise și zări o femeie cu un pacheţel subsuoară. 

— Serioja e acasă? o întrebă cu severitate musafira. 

— E la lucru, răspunse Lora, intimidată de tonul ei sever. 

— Vă rog să-i daţi asta. Și-a uitat la mine papucii. 

Femeia îi întinse pachetul. Erau papucii înveliţi într-un ziar. 

Papucii uitaţi şi omuleţii aceia de soare vădeau atîta incom- 
patibilitate, încît Lora rămase perplexă. Pur şi simplu nu pricepu 
nimic. 

— De ce v-aţi deranjat? Ar fi putut să vină el să şi-i ia... 

Lora îi spuse femeii cinstit ceea ce gîndea, dar nou-venita 
o plesni fără veste cu papucii peste obraz. Ceea ce fu cu totul de 
neînțeles. 

Serioja nu negă că papucii sînt, într-adevăr, ai lui. Îl indignă 
însă comportarea necamaraderească a femeii: auzi dumneata, să 
năvăleşti într-o familie străină aducînd cu tine dovada incontes- 
tabilă a trădării... Așa nu se comportă un prieten adevărat. 

Serioja mai zise că dacă în societatea noastră ar fi fost în- 
găduit să ai două neveste, el s-ar fi însurat cu ele amîndouă, le-ar 
fi adus de mîncare şi le-ar fi distrat şi pe una, și pe alta, întrucît 
amîndouă îi plăceau la fel de mult. Fiecare pentru calităţile sale. 

În societatea noastră însă nu ai voie să ai decît o singură 
nevastă. A trebuit deci să aleagă. Nu știa însă la care să se 


247 


oprească. Femeia aceea însă a știut-o foarte bine. Era un om vo- 
luntar şi se pricepea să-și apere fericirea. 

După ce Serioja a plecat, Lora a început să slăbească cu cîte 
un kilogram pe zi. Carnea curgea de pe dinsa și în cele din urmă 
ea se culcă pc canapea ca să nu se mai scoale. Trăgea să moară, 
pentru că viața ei fusese Serioja. Nemaifiind Serioja, nu mai era 
nici Viaţă. 

Tania îi aducea de mîncare, rupea de la gura alor săi. O 
forța să mănînce și să vorbească. Dar mai mult vorbea ea în- 
săşi... 


„Ceasul cel mare, de pe stradă, arăta ora şase şi jumătate. 
Ceasul cel mic, de la mîna Lorei, arăta la fel. 
ES red ti cet : 
Martorul mincinos întîrziase cu o oră și jumătate, iar partea 
cea mai neplăcută era că de acolo, din punctul acela, se vedea 
foarte bine fereastra sălii de tratamente. La fereastră apărea cînd 
şi cînd chipul Taniei. Expresia nu i se putea distinge, dar Lora 
i-o ghicea şi aşa. Tania părea că-i spune: „Stai? Mai stai, dragă, 
mai Stai...“ 
: aai ; ; $ 
Poate că a întÎlnit-o și El pe femeia aceea voluntară, cu cer- 
cei în urechi ? Ea l-o fi luat de mînă şi i-a poruncit: „Vino cu 
mine“. 
El însă avea să-și elibereze poka mîna şi să-i spună: „Fe- 
. À 7 aa : la TG 
meile voluntare sint pentru bărbaţii slabi de înger. Eu sînt însă 
A v . v v v v 
la rîndul meu un bărbat cu voinţă fermă. De aceea am să mă duc 
la Lora.“ 


Lora privi cu luare-aminte împrejur. 


Un zdrahon îmbrăcat cu o salopetă instala un afiş care făcea 
reclama unui film nou. Omul fixase un panou mare de placaj pe 
care era pictat chipul lipsit deocamdată de-o ureche şi de unul 
din obraji al actorului Ulianov. Ochii actorului însă, cu expresia 
lor atît de bărbătească, cinstită şi poruncitoare, doar un pic iri- 
tată, începuseră deja să privească lumea dinaintea lor. Muncitorul 
mai aduse un panou şi lipi urechea la locul ei. 

În stînga Lorei se afla „Casa mobilei“. În dreptul magazi- 
nului trăgeau mereu alte maşini. 

Nu departe de intrare se opriseră cîțiva bărbaţi voinici şi în- 
desaţi. După aspectul lor, nişte stăpîni ai vieţii. Aveau bani, un 
scop în viață, precum şi certitudinea că aveau să şi-l atingă. 

Chiar de n-ar fi avut însă un scop în viaţă, desigur că şi l-ar 


fi născocit. lar de le-ar fi lipsit certitudinea, fireşte că şi-ar fi 
cumpărat-o. 


248 


Asemenea stăpîni ai vieţii mănîncă mult şi fac burtă. Burta 
le ridică diafragma cu doi-trei centimetri. Diafragma îi apasă pe 
inimă. De aceea au respiraţie grea și ochi iscoditori. Iscodesc în- 
truna lumea din jurul lor: cam ce-ar putea să mai cumpere. 

Odată, Lora se afla într-un cimitir. Pe lîngă ea trecură cîţiva 
gropari tineri îmbrăcaţi cu pufoaice și ţinind pe umeri tîrnăcoape. 
Pufoaicele le purtau cu o eleganţă studenţească şi călcau cu un 
pas ușor, tineresc. În urma lor, îmbrăcaţi cu cojoace la modă, 
veneau şi cîțiva de-alde ăştia. Pesemne că pregătiseră un mor- 
mint pentru unul de-al lor. Trecînd pe lîngă Lora, nu scăpară 
ocazia s-o măsoare cu privirile, iar mai tîrziu, cînd ea părăsi ci- 
mitirul, îi văzu aşteptind-o în fața intrării. Ăştia niciodată, în 
nici O împrejurare, nu voiau să le scape nimic. Lora le simţi și 
acum privirile aţintite asupra pieptului ei înait, a obrazului de un 
trandafiriu gingaș și a picioarelor pline și tari. 

Îndată însă va veni El, o va lua de mînă şi o va duce departe 
de ochii aceştia de stăpîn. Stăpiînii se vor uita lung în urma lor, 
înciudaţi pentru scurtă vreme de propria lor mizerie. 


„„„Serioja plecase vara, iar doi ani mai tîrziu, tot într-o vară, 
se îndrăgostise de Lora însuşi medicul-șef al policlinici. Omul 
avea patruzeci de ani, iar ea numai douăzeci și doi. Era însă şef 
peste ceilalți, prin urmare, un om merituos, ceea ce o făcu pe 
Lora să fie foarte mîndră de el. 


Medicul-şef zicea că Lora este visul vieţii lui, dar că el nu 
poate sub nici un motiv să-şi trădeze feciorul. Acesta trebuia 
să-şi termine mai întîi şcoala, să aibă la baza o pregătire medie, 
şi atunci el, Medicul-şef, avea să se căsătorească cu ea fără mus- 
trări de conștiință și să fie fericit pînă la sfîrșitul vieții. 

Trei ani mai tirziu, feciorul absolvi şcoala medie şi intră la 
un institut. 

Medicul-şef spuse : „Copii mici — necazuri mici. Copii mari 
— necazuri mari.“ Dacă avea să-și părăsească chiar atunci familia, 
feciorul său avea să rămînă fără tată, să suporte influențe nefaste 
şi să devină, poate, un criminal sau un narcoman. Trebuia deci 
ca el să-şi termine mai întii institutul, să-şi [acă o situaţie, şi-a- 
tunci el, Medicul-șef, avea să considere că şi-a îndeplinit cu vîrf 
și îndesat datoria, pe care i-o impusese lui, păcătosului, Cel-de-sus. 
Urmaseră astfel alți patru ani îndelungaţi. 

Lora rămiînea singură în fiecare seară, de altfel ca și de săr- 
bători, şi chiar în noaptea de Anul Nou. Cînd se pornea atunci 
să bată ceasul vestind miezul nopţii, Lora scria la repezeală o 
dorință pe-o hîrtie, înghiţea hirtiuța, bea un pahar de șampanie 


249 


şi se culca, iar de-o parte Şi de alta a locuinţei sale tremurau zi- 
durile, urla muzica, lumea î întîmpina Anul Nou... 

Medicul-șef îi interzisese să se ducă de una singură în vizite 
sau la teatru. Era foarte gelos şi o ruga să se pună în situaţia lui. 
Astfel, ea era inclusă în orbita bucuriilor lui şi exclusă din cea 
a obligaţiilor lui. Timpul trecea. Feciorul avea să termine curînd 
institutul, mai avea în faţa lui doar un an de studii, dar tocmai 
atunci un mic stat african își cîştigase independenţa şi Medicului- 
şef i se propusese să plece în Africa, spre a conduce o clinică, 
acordînd astfel celor de acolo un ajutor prietenesc. 

Medicul-şef o rugă pe Lora să se pună în situaţia micului stat 
african. 

Cei puternici erau puternici prin puterea lor. 


Cei slabi, prin slăbiciunea lor. 
Ce-i mai rămînea Loret să facă ? Nimic altceva decît să creadă 


în înțelepciunea universală şi să stea în aşteptarea unui Om Bun 
care s-o includă în orbita atît a bucuriilor, cît şi a obligaţiilor 
sale. Atunci nici unul din ei n-ar mai fi avut nevoie să se pună 
în situaţia celuilalt, căci ar fi avut amîndoi o soartă comună şi-o 
situație comună. 

Lora are o figură pe care o poţi întîlni pretutindeni. Tinere 
ca ea sînt puzderie. El însă avea să vină numai la ea, pentru că 
ea era ea. Și pentru nimic altceva. 

La cinematograf începuse să ruleze seria de la ora opt. “În 
faţa intrării nu mai rămăsese nimeni. 

„Casa mobilei“ îşi închisese şi ea porțile. Stăpiînii vieţii ple- 
caseră. E 

Aşteptarea nu mai avea nici un sens, totuși Lora sta și aş- 
tepta. Întrase în funcţiune inerția devotamentului ei dintotdeauna. 

De cinematograf se apropie o dădacă însoţind un copilaș. 
Dădaca avea vreo optsprezece ani. Era durdulie, cu părul în şuviţe 
cînepii, drepte, şi semăna cu o nucă de cocos. 

Stătu o vreme locului privind gînditoare înaintea ei, ca şi 
cînd ar fi cercetat cu privirea contururile neclare ale propriului 
ei viitor. 

Apoi se urni din loc şi plecă. Locul deveni iar pustiu. Ca şi 
sufletul Lorei. 

Oare să existe, într-adevăr, o înţelepciune universală ? Sau 
totul nu e decît o aglomerare de întîmplări întîmplătoare? Și 
dacă de sus i-ar cădea în cap o cărămidă, ar fi tot o întîmplare? 
Doar ar putea să nu cadă. Sau să cadă pe capul altcuiva. De 
ce să cadă neapărat în capul ei ? Pentru care motiv? 


250 


— Eram sigur că n-o să plecaţi... 

Lora tresări cu putere şi se întoarse. 

El sta în fața ei — tînăr şi bărbos. Un prinţ Gvidon! în 
blugi. De unde apăruse ? Poate stătuse ascuns în spatele afişului ? 

— V-aţi ascuns anume? 

— Nu. Am întirziat. 

— De ce aţi întîrziat? întrebă Lora, încă nedîndu-și seama, 
ci doar presimţind că s-a întîmplat ceva ce se cheamă fericire, 

—- Am uitat că cinematograful se numește „Kazahstan“ . Îmi 
aminteam doar că-i vorba de Asia Centrală. De un ţinut unde-i 
foarte cald... 

— Şi cum de l-aţi găsit? 

— Am notat pe-o hirtie lista tuturor cinematografelor cu 
denumiri potrivite : : „Kirghizia“, „Tbilisi“, „Alma- Ata”, „Arme- 
nia, „Taşkent”, îşi îndoi el degetele de la mîna dreaptă, i iar după 
ce degetele se isprăviseră și pe cele de la mîna stingă: „Erevan“, 
„Baku”, „Uzbekistan“... 

— „Uzbekistan“ e un restaurant, 

— Este şi un cinematograf. La Lianozovo 2. Apoi „Aşhabad“ 
din Certanovo 3. „Tbilisi“ din strada Profsoiuznaia. Sînt patru 
ore de cînd umblu... 

— Dar Tbilisi nu-i în Asia. 

— E cald şi acolo... 

Tînărul tăcu. O privi pe Lora. Expresia chipului său era ai- 
doma cu cea a prințului Gvidon, cînd, trezindu- -se, acesta văzuse 
pe neaşteptate înaintea lui un oraș cu palate şi biserici. 

— Eram sigur că n-o să plecaţi... 

— Dece? 

— Pentru că v-am văzut ochii. 


1 Personaj din poemul „Povestea ţarului Saltan“ de A. S. Puşkin. 
2,3 Suburwii ale Moscovei, integrate astăzi în perimetrul capitalei U.R.S.S. 


Dragoste şi călătorii 


Cînd Prokuşev ajunse dimineaţa la autobaza de taximetre, 
Proţenko, președintele comitetului sindical, veni la el şi-i spuse 
că dispune de bilete pentru o excursie turistică în Franţa. 

— Da: cît costă biletul ? îl întrebă Prokuşev. 

— Şapte sute de ruble, răspunse Proţenko. 

-— Oho! se miră Prokuşev. Șapte sute de ruble pentru zece 
zile. Ca să cîştig banii ăştia, eu trebuie să trag la rame trei luni 
de zile, cîte șapte ore pe zi. 

— N-ai decît să nu iei, facu Proţenko. Doar nu te obligă 
nimeni. 

Trecu o săptămînă. Prokuşev lucra cînd în schimbul întîi, 
cînd în schimbul doi. Dar şi cînd lucra în schimbul întîi, şi cînd 
lucra în schimbul doi, ba uneori şi noaptea, gîndul îi era dus în 
permanenţă la călătoria ce i se propusese. Într-adevăr, gîndea el, 
zece zile sînt un răstimp de nouă ori mai scurt decît trei luni. În 
schimb, le poţi petrece nu oriunde, ci în Franţa, unde chiar pe 
stradă, în faţa ta, umblă parizience veritabile şi unde pînă şi copiii 
mici ştiu să vorbească franțuzeşte. Pe cînd cele trei luni, adică 
nouăzeci de zile în cap, de altfel ca şi celelalte zile din an, nu-ţi 
aduc în faţa ochilor decît un mereu acelaşi taximetru cu contorul 
lui, ca şi pe Liuska, nevasta legitimă, care, după ce-a născut, s-a. 
îngrăşat cu treizeci de kilograme, iar pe obraz i-a apărut o ex- 
presie, de parcă ar fi mereu adormită. Și-apoi, oricîte rublişoare 
i-ai aduce, ei tot i se pare prea puţin, iar avind în vedere că bac- 
şişurile sînt niște sume pe care nu le poţi controla, nutrește per- 
manent și bănuiala că el nu-i dă tot ce câştigă. 

Dar, la urma urmei, pentru ce trăieşte omul ? Şi, în general, 
ce-o fi el: om sau porc, o jivină care nu face altceva decît să 
stea cu ochii în pămînt în căutare de ghindă > N-o să mai treacă 
mult şi el o să imbătrînească, gitul o să i se facă teapăn, şi-atunci 
Chiar că n-o să-și mai poată ridica vreodată capul ca să privească 
spre cer. 

Ducînd într-o zi un călător la destinaţie, intoarse maşina şi 
reveni la autobază. Urcă la etaj și intră în biroul lui Proţenko- 


— Dă-mi, rogu-te, biletul. Îi totuşi vorba de Paris. 
— Da: ia spune-mi: în Bulgaria ai fost vreodată ? 
— N-am fost. 


252 


— Eu am fost. Acolo, în loc de „da“, lumea zice „nu“. 
Uite-aşa înseamnă „nu“ : Proţenko dădu din cap. Iar așa înseamnă 
„da“ : Proţenko scutură din cap în semn de negaţie. 

— Ba eu m-am decis să plec în Franţa, zise Prokușev. Dă-i 
naibii de bani. Banii nu-ţi aduc fericirea. 

— Cam tirziu, frăţioare, ripostă fără ironie în glas, ba chiar 
cu compasiune Proţenko. Franţa matale a fost luată hă-hăt de 
cînd. 

— Cum adică ? nu pricepu Prukuşev. 

— Păi n-am avut decît două bilete. 

— Da” cine le-a luat? întrebă Prokuşev cu glasul răguşit 
fără veste. Se gîndi că poate nu-i încă pierdut totul, că situaţia ar 
mai putea fi remediată dacă s-ar duce să discute cu omul respec- 
tiv, dacă i-ar vorbi din inimă, ţinîndu-l de-un nasture și privin- 
du-l drept în ochi. 

— Ce importanţă are? se eschivă Proţenko, îndurîndu-se 
de nasturii și de ochii persoanelor în cauză. Le-au luat şi gata. 

Proţenko avea un nas scurt, iar distanța de la nas la gură 
cam prea mare, ba mai fiind traversată vertical şi de-un şănţuleț. 
Prokuşev simţi că urăște şănţuleţul acela din toată inima. leşi cu 
paşi repezi din birou şi cobori scara, dîndu-și seama că-l irită 
pînă şi scara aceea cu balustrada ei vopsită. lar după ce ajunse 
acasă, simţi că-l irită şi casa, și Liuska, ba chiar — deşi într-o 
măsură mai mică — şi Nastka, fiică-sa. Nastka simţi indispoziția 
tatălui şi, la prînz, nu mai veni în bucătărie, ci mîncă la ea în ca- 
meră. Stătu acolo tăcută, ca un şoricel. Dincoace, Liuska ofta 
molcom cînd și cînd, jelindu-și viaţa distrusă. Nu izbutea totuși 
s-o facă prea încet, de aceea oftatul îi răsuna prin casă ca al unei 
vite în staul. Și toate astea în locul Parisului... 

Cîteva zile mai tirziu, într-o marţi, data fiind cu soţ, Pro- 
kuşev se duse cu maşina la spălătorie, ca s-o spele ca de obicei. 
Ajuns în dreptul spălătoriei, o văzu înăuntru pe Raika, o tînără 
spălătoare, certindu-se furcă cu şefa ei. Aflată de cealaltă parte 
a geamului, fata părea să fie în culmea enervării. Vorbele nu i se 
auzeau, ci doar o vedeai așa cum era, îmbrăcată cu o rochiță 
scurtă şi avind părul prins într-o bentiţă, că scutură aprig din 
mâini, ba ridicîndu-le deasupra capului, ba întinzîndu-le în lături, 
ba unindu-le între ele, ba iar depărtindu-le. Fără veste şi pentru 
prima oară în viaţa lui, Prokușev gîndi că omul e, într-adevăr, 
O parte integrantă a naturii, căci, iată, miînia asta a Raikăi sea- 
mănă foarte bine cu o aprigă ploaie de primăvară, care se abate 
cu furie peste frunzișul tînăr. În copilărie, Prokuşev ieşea totdea- 
una pe-o asemenea vreme afară şi își înălța obrazul să i-l biciu- 


253 


iască şuvoaiele. Hehei, cînd a mai fost şi asta !... Dacă ar mai 
face-o şi acum, descălțindu-se şi ieşind afară în ploaie, lumea l-ar 
crede smintit şi, din milă, i-ar „iei o umbrelă. 

Între timp, Raika sfîrși cearta, ba nici măcar n-o sfârşi, c 
o întrerupse în partea ei culminantă şi o zbughi afară din Sală. 
torie, chipul aprins licărindu-i suav, ca o lalea. 

— Ascultă, Raia, o opri Prokuşev, hai să mergem diseară 
la cinema... 

— Păi mata eşti om însurat, se miră Raika, nutrind convin- 
gerea naivă că oamenii însuraţi nu se duc la cinema decit cu 
nevestele lor, ori nu se duc deloc. Stau acasă. 

— Păi eu îs acuşi însurat, acuși iar holtei... zise în doi peri 
Prokuşev. 

— Foarte bine: cînd îi ajunge holtei, atuncea să mă și in- 
vii, conchise Raika, privindu-l cu ochii ei limpezi şi albaştri. 

— Da! o să vii? o întrebă cu seriozitate Prokuşev. 

— Cum să nu? îi răspunse ea pe același ton şi fugi să-și 
rezolve treburile, uitînd pînă şi cearta de adineaori. O clipă mai 
tîrziu întoarse totuși capul şi-i făcu lui Prokușev semn cu mina. 

„Multe mai vrei matale... gîndi el. Alde voi sînt puzderie. 
Parcă poţi să te însori cu toate?“ Deşi grasă, nevastă-sa era to- 
tuși un om de nădejde. Și asta pe verilicate. Grasă fiind, nici din 
loc nu-i prea venea să se urnească... Pe cînd Raika tot alerga de 
colo, colo, tot da din miini.. „Să ai lîngă tine una ca asta, € Ca şi 
cînd ai avea un spion în propriul tău stat-major. Cînd i s-o ivi 
ocazia, o şi zbugheşte dincolo, precum cneazul Kurbski de la 
curtea lui Ivan cel Groaznic la polonezi. În afară de asta, el. Pro- 
kușev, e din cale-afară de gelos. Dacă ar prinde-o cu miţa în 
sac, ori ar da-o afară, ori i-ar face de petrecanie și ar înfunda 
puşcăria. A doua variantă fiind chiar mai verosimilă. Or, puşcă- 
ria nu-i O perspectivă spre care să tindă o persoană conştientă. 

Era o zi cu soare. Prokuşev dăduse în maşină drumul la 
radio şi prinsese staţia „Maiak“ 1. De acolo răsuna cînd o muzică 
pătrunsă de tandreţe, cînd una veselă. Mașina era plină de mu- 
zică, încît ai fi zis că plutește pe aripile veseliei şi ale tandreţei. 
Călătorii așezați lîngă Prokușev nu mai păreau grăbiţi şi se por- 
neau fără veste să comenteze ciudățeniile amorului. 

Şi iată că în ziua aceea Prokuşev îşi dădu seama pe neaştep- 
tate că s-a îndrăgostit lulea de tînăra spălătoare Raisa Nikano- 
rovna, devenindu-i limpede totodată şi faptul că starea de îndră- 


1 Unul din posturile radiodifuziunii sovietice, care emite, cu precădere 
pentru tineret, diverse programe muzicale. 


254 


gostit reprezintă starea adevărată, normală, a omului. Pe cînd 
viaţa lipsită de dragoste e o boală pe care nu trebuie să ţi-o ne- 
glijezi, căci altfel sufletul ţi se veştejește și moare. Fără dragoste 
sufletul nu mai poate trăi, la fel cum nu poate trăi creierul fără 
oxigen. Într-adevăr, gîndi el mai departe, Liusea e un om sigur, 
de nădejde, însă vorba soacră-si: „Zidurile închisorii îs și ele de 
nădejde, da? numai dracul se bucură de ele...“ Pe cînd Raika îţi 
poate oferi o asemenea fericire, încît de-ai dilua-o oleacă, ţi-ar 
ajunge pentru trei vieţi, nu pentru una singură. Ba ţi-ar mai 
rămîne și în plus. 


„O săptămînă întreagă cîntări Prokușev toate „pro“ şi „con- 
tra“. Pe de o parte, îi părea rău de Nastka, deşi era cam putu- 
roasă şi îşi tot ştergea mîinile de fustă. Pe de altă parte însă, gîn- 
dea că nu vor mai trece decît vreo zece ani, Nastka va creşte, 
se va amoreza de cine ştie cine şi-atunci — adio părinţi. Nu-i va 
mai suna decît la telefon să-i felicite de ziua lor, ori de Ziua Ar- 
matei Sovietice... Și pentru asta să renunţi la fericirea ta perso- 
nală ?... 

Spre sfîrșitul săptămînii, Prokușev ajunse la concluzia că a 
cîntări totul nu-i cu putință, întrucît fiecare problemă se dove- 
deşte să aibă cîte două aspecte diametral opuse. Ca atare, trebuie 
mai întîi să pui în aplicare, cu toată fermitatea, fapta respectivă 
şi-abia după aceea să te-apuci a cîntări factorii pe care ea îi cu- 
prinde. 

Într-una din zilele următoare îşi puse costumul cel belgian, 
opri mașina în dreptul spălătoriei și ceru să vorbească cu Raisa 
Nikanorovna. 

— Şi-a dat demisia, îi zise şefa spălătoriei, chiar aceea cu 
care se certase mai demult Raika. 

— D2 de ce? nu pricepu Prokuşev. 

— Sa măritat. Bărbatu-său n-o mai lasă să lucreze la auto- 
bază. 

— Da' de ce? întrebă din nou Prokuşev, cu glasul răguşit 
fără veste. 

— Pentru că la autobază şoferii îs bărbaţi, zise şefa şi plecă 
într-ale ei. 

După acea întîmplare, Prokușev refuză timp de aproape un 
an să mai ia bacşiș. Și asta nu din principialitate și nici îndemnat 
de-o înaltă conştiinţă, ci pur şi simplu din indiferenţă. Îi deve- 
nise indiferent totul şi la toate gîndea cam în acelaşi fel: „Ei 
ŞI 2... 


255 


Nevastă-sa începuse din proprie iniţiativă să-i cumpere zil- 
nic cîte-o jumătate de votcă. El bea rachiul, şi-atunci indiferența 
îi cobora din piept în burtă, din burtă în călciie, ca pînă la urmă 
să ajungă el însuși o totală indiferenţă. Încetase pînă să se şi dez- 
brace seara şi se culca îmbrăcat cu hainele pe care le purta toată 
ziua. 

Ca să nu se simtă atît de însingurată, Liuska o aduse de la 
Rostov pe maică-sa. Altădată, Prokușev n-o putuse suferi, căci 
soacra lăsa prin toată casa numai fire de păr: și pe pieptene, şi 
în ciorbă. Acum însă îl lăsa indiferent pînă şi treaba asta. Indi- 
ferenţa începuse să atîrne de pereţi, să coboare din tavan aidoma 
unei lipicioase pînze de păianjen, încît, ca să te poţi mişca prin 
casă, trebuia s-o dai cu mîinile la o parte. 

Pe la mijlocul lui martie, zăpada se topi de tot, apoi se lăsă 
iar o geruială, și pe șosele se formă polei. Maşinile se învîrteau 
în loc  nemaiascultind de volan, şi la autobază veneau zilnic 
taxiuri accidentate, 

Într-una din zile, se întorcea de la Domodedovo t, mergind 
cu o viteză normală pentru o şosea, de optzeci de kilometri pe 
oră, cînd deodată, drept în mijlocul drumului, apăru în faţa lui 
o bătrînică îmbrăcată în negru — neagră toată şi uscată ca un 
chibrit ars. Mergea dusă pe gînduri, de parcă s-ar fi plimbat la 
o margine de pădure, aducîndu-și aminte de zilele tinereţii. Pro- 
lkuşev îşi dădu seama pe loc că nu va mai avea timp să frîneze 
şi că are în faţă, ca de obicei, două variante: — prima — să dea 
peste bătrînică, a doua — s-o ia brusc la dreapta. Și suci din răs- 
puteri volanul spre dreapta, nimerind drept sub roțile unui au- 
tobuz de linie al „Inturistului“. „Inturistul“ nu avu în faţă nici 
O variantă şi nici timp pentru a medita la ele şi, în consecinţă, 
izbi din plin „volga“ lui Prokuşev, cea de culoare vernil cu pă- 
trăţele de șah pe portiere. Prokuşev căzu cu pieptul peste volan. 
Cît despre bătrînică, aceasta, fără măcar să observe cele întim- 
plate, traversă șoseaua și porni mai departe, păstrînd aceeași în- 
gîndurare filozofică de pînă atunci. Lui Prokuşev mai avu timp 
să-i mai treacă prin minte doar gîndul că din cauza unei bătrîne 
pe care cei de pe lumea ailaltă o caută cu lumînarea, el a lovit 
atit de serios o mașină a statului, ba s-a mai lovit şi el tare 


1 Localitate în apropiere de Moscova, unde se află unul dintre aero- 
porturile Capitalei U.R.S.S. 


256 


de tot la piept. Gîndul ii trezi o ură atît de cumplită împotriva 
bătrînei, încît îşi pierdu respiraţia. Trase aer în piept, dar de- 
geaba. Încercă din nou, dar cu acelaşi rezultat. Părea că cineva 
Îi astupase cu „palma şi gura, şi nasul. Brusc, simţi că zboară î în 
sus ori poate în jos, iar undeva de-o parte îi rămase viaţa, îm- 
preună cu Liusha cea grasă şi fidelă, cu draga şi îngălata de Nastka, 
cu ploile de primăvară, cu orașele pe care n-apucase să le mai 
vadă... 

La mitingul de doliu se adună întreg personalul autobazei. 
Luă cuvîntul Proţenko, apoi vorbiră alți patru salariaţi. Spuseră 
cu toţii că Prokușev a fost un om deosebit și a murit ca un erou. 


Zigzagul 


Cercetătoarea ştiinţifică Irina Dubrovskaia veni acasă de la 
o întîlnire şi, fără să se dezbrace, aşa cum era, cu haina de blană 
pe ea şi cu cizmele în picioare, intră în odaie şi, oprindu-se 
în dreptul ferestrei, izbucni în plîns. 

Dincolo de ușa care da spre scară, lucrările de renovare a 
blocului păreau că nu se vor mai sfîrşi niciodată. Administraţia 
hotărîse să facă curăţenie : să spoiască pereţii şi să facă lucrări de 
vopsitorie. Toate scările şi palierele erau pline de var și de vop- 
sea verde, încît părea că așa va fi în veci şi că niciodată nu va 
mai fi altfel. 

La blocul de peste drum ferestrele nu erau luminate decît 
ici-colo, în total patru pe întreaga fațadă. La ora aceea toată lu- 
mea dormea şi numai Irina sta să plingă în odaia ei, îmbrăţişîn- 
du-şi nefericirea. Și nu se găsea nimeni care să vină şi să dea la 
o parte această nefericire, spre a-i lua chiar el locul. Nu exista 
un asemenea om. Nu exista și părea că n-o să existe niciodată și 
nici nu trebuia să existe. Și în general nu trebuia să existe nimic, 
pentru că viaţa ei, a Irinei, nu era, de fapt, decît o permanentă 
și fără sfîrşit renovare, cînd ceva se tot dărîmă și altceva se tot 
clădeşte, pentru ca după aceea să reiasă că ceea ce se dărîmase nu 
trebuia să fie cărimat, iar ceea ce se construise nu trebuia să fie 
construit. 

Irina păru că se vede pe ea însăși cu ochii altcuiva: o femeie 
singură, care stă şi plînge, şi încercă pentru propria ei ființă un 
dublu sentiment de milă : unul iscat chiar în cugetul ei, celălalt 
aparţinînd tot ei, dar celei care se privea din afară. Plinse în ho- 
hote, înfundîndu-şi obrazul în mîneca hainei de blană ca să nu-şi 
trezească vecinii şi Chiar în clipa aceea auzi ţirîind soneria tele- 
fonului. Ridică receptorul şi își ţinu respiraţia. 

— Alo... 

— Cine e? Igor Ivanovici? se auzi o depărtată voce de 
bărbat. 

— Greşeală. 

Trînti receptorul în furcă şi se pregăti să-și serbeze mai de- 
parte nefericirea, dar telefonul ţîrîi din nou. 

— Igor Nikolaevici ? întrebă aceeaşi voce de bărbat. 

— Chiar nu vă daţi seama că nu sînt Igor Nikolaevici ? se 
răsti în receptor Irina. Am eu o voce ca a lui Igor Nikolaevici? 


258 


— Da' de ce vă supăraţi ? se miră necunoscutul. 

— Da” de ce mă sunaţi întruna? 

— V-am trezit din somn ? 

— Nu. Nu dormeam. 

— Sînteţi răcită ? 

— De ce să fiu răcită? 

— Aveţi o voce de parcă aţi avea guturai. 

— N-am nici un guturai. 

— D2’ de ce vă e aşa vocea? 

— Pentru că pling. 

— Ne-aţi vrea să vin Chiar acum la dumneavoastră ? 

— Ba da, zise Irina. Veniţi. D2’ cine sînteţi? 

— Nu mă cunoaşteţi, aşa că numele meu n-are să vă spună 
nimic. Adresa dumneavoastră... 

— Strada Festivalnaia, numărul şapte-nouă, apartamentul 
unsprezece. 

— E uşor de ţinut minte. Sînt numere fără soț. 

— Da” unde sînteţi acum ? 

— Mă aflu pe strada Gorki şi prin faţa mea trec tancuri. 
Şi-n fiecare tanc şade cîte un tanchist cu cască pe cap. Nu le 
auziţi şi dumneavoastră ? 

Irina trase cu urechea : în depărtare se auzea, într-adevăr, 
un huruit, de parcă s-ar fi desfăşurat niște mari manevre. Mos- 
cova se pregătea de paradă. 

Omul apăru peste douăzeci de minute. Irina se uită la el şi 
se bucură că arată aşa şi nu altfel. Dacă ar fi arătat altfel, fiind 
chiar mai frumos decît era, i-ar fi plăcut mai puţin. 

Purta nişte ochelari care îi măreau ochii. Ochii aceştia exa- 
geraţi împrumutau chipului său o frumuseţe stranie. O privi şi 
el cum şedea îmbrăcată cu haina pe ea, ca într-o gară, şi con- 
chise : 

— Nu e cazul să rămîneţi aici. Trebuie să schimbaţi am- 
bianţa. Veniţi cu mine. 

Irina se ridică și merse după el. Încotro? Cu ce scop? 

Ajunşi în stradă, el opri un taxi şi o duse la aeroport. 


La aeroport, făcu rost de bilete, pe urmă o urcă în avion, 
iar de coborit, o cobori în orașul Riga. 
Era ora patru dimineaţa. Taxiul îi duse la un hotel. 

__ Rămasă singură în cameră, Irina veni la fereastră. Afară, 
creştea lumina cenușie a zorilor şi se ghicea vecinătatea mării. Ori 
poate că nu se ghicea nimic, ea ştiind doar că marea e pe undeva 
prin apropiere şi trebuie într-un fel să-și facă simțită prezenţa. 


259 


Clima trebuia să fie şi ea aici o climă continentală. Iar zorile ce- 
nușii — şi ele temperat-continentale. 

Rămase în aşteptare. Faptul că el îi telefonase pe neaşteptate 
în toiul nopţii şi-i oferise apoi această neașteptată călătorie ea îl 
interpretase ca pe un început bine ticluit al unor intenţii pe de- 
plin Dărbăteşti Se știe însă că orice început trebuie să aibă şi O 
continuare, iar dacă ar fi să urmezi această schemă logică, ar în- 
semna că foarte curînd El avea să-i bată la uşă : încet şi insinuant. 
Dar fie că schema logică se dovedi să fie eronată, fie că intenţiile 
bărbăteşti nu se făcură simţite, la ușa ei nu bătu nimeni. Irina mai 
stătu să aștepte niţel, neștiind cum să interpreteze o atare situa- 
ție. Hotări în cele din urmă să n-o interpreteze în nici un fel, 
lăsînd baltă autoanaliza atît de specifică intelectualului rus. În 
consecință, se dezbrăcă la iuţeală şi se vîrî în pat. 

Afară, tramvaiul care trecea prin faţa hotelului suna din 
clopot ca o mașină de pompieri, dar Irina adormi profund, 
schițind prin somn cîte un zîmbet fericit. 

Dimineaţa, El o sună din nou şi-i propuse să ia micul dejun 
chiar acolo, la bufetul hotelului. Mîncară pateuri cu carne afu- 
mată, apoi frişcă, întrebîndu-se cu mirare : oare de ce asemenea 
preparate nu se fac decît pe litoralul Balticei ? Oricare preparat 
culinar, ca şi orice descoperire, e greu să fie născocit de oricine. 
Dar dacă cineva a născocit totuşi asemenea pateuri cu afumă- 
tură, de ce această iniţiativă să nu fie preluată și generalizată ? 
Într-adevăr, frişca n-o poți găsi decît pe litoralul) Balucei, lobio 
numai în Caucaz, spaghetti numai în Italia, Ponillabes numai în 
I'ranţa. Iar ciorba de sfeclă numai în Rusia. 

Sfîrşind cu micul dejun, luară un tren electric și se duseră 
la Zintari, pe litoralul Rigăi. 

Vizitară mai întii „orăşelul copiilor“, oferindu-şi prilejul de a 
se distra aidoma celor mici. Se dădură în leagăne, lunecară în jos 
pe tobogane, încordîndu-și din răsputeri picioarele. Acesta din 
urmă fu un amuzament vesel, dar și nițeluș primejdios, ceea ce o 
făcu pe Irina să ţipe cînd ȘI cînd de bucurie şi spaimă. Pe urmă 
se apucară să se ridice în muşchi la paralele. Ea nu izbutea nici- 
decum să-și învingă propria greutate și sta agăţată de bară ca un 
săcotei cu făină. El încerca s-o salte, prinzînd-o de genunchi, dar 
ea nu făcea decît să rîdă în hohote, încît de-atîta ris simți că o 
părăsesc puterile. 

Se plimbară după aceea de-a lungul plajei. Marea nu înghe- 
țase. Spre mal veneau valuri cenușii cu creste albe de spumă. 
Prin aer plutea un iz pătrunzător de iod. La marginea apei, plaja 
era nisipoasă şi zăceau pe largi întinderi scoici rotunde, tranda- 


260 


firii. Îți venea să le calci cu piciorul ca să le auzi trosnind. Irina 
le călcă şi scoicile trosniră, într-adevăr. Brusc încercă senzaţia că 
toate acestea au mai fost cîndva în viaţa ei. Dar cînd? Și unde? 
Poate demult de tot, în fragedă copilărie? Ori poate și mai de- 
mult ? Poate că depărtatul ei strămoș ieşise în chip de animal 
antediluvian pe țărm şi văzuse pentru prima oară puzderia asta 
de scoici ? El le văzuse, iar ea, acum, le recunoscuse... 

Pinii din preajma țărmului îşi înălțau trunchiurile roşcate, rā- 
sucite de viforniţe. Siluetele ramurilor, proiectate pe cerul gri, 
aminteau ilustratele japoneze. 

Către prînz, vizitară Domul. Ascultară „Recviemul“ de Mo- 
zart. Un timp, ea nu izbuti să fie atentă, căscînd ochii în jurul 
său : la zidurile Domului, la coriştii care i se părură a fi egali în 
vîrstă cu catedrala însăși, avînd fiecare dintre ei cam şapte sute 
de ani, încît pînă şi cei mai tineri, Care stăteau pe latura rezer- 
vată sopranilor, ai fi zis că fuseseră scoşi chiar atunci de la nafta- 
lină. Apoi Irina trase cu ochiul la El, încercînd să-i desluşească 
din nou vreun semn de interes faţă de ea : fie un gest, fie o pri- 
vire. Dar nu desluşi nimic : el nu se uita la ea şi nu schița nici 
un gest. Şedea nemișcat, cu spatele sprijinit de spătarul fotoliu- 
lui de lemn și asculta, chipul fiindu-i parcă întors spre propriul 
lui trecut. Părea departe şi cu neputinţă de observat. Părea că 
nu mai aparţine decît lui însuși. 

Irina încercă o uşoară mirare, ba chiar și o urmă de necaz. 
În clipa următoare însă uită brusc de toate. Corul începu să 
cînte „Lacrimosa“. Acum însă nu mai fu vorba de cei şaizeci de 
oameni diferiţi între ei, cîntînd cu ochii la note. Acum își pre- 
firă melancolia însuși Mozart. Însuși „Eul divin“ al compozito- 
rului. Sufletul ei tresări și rămase încremenit. Ea simţi că plinge. 
Pe obraji îi lunecară lacrimi şi, o dată cu ele, păru că-i piere din 
inimă şi durerea ce-o încătușase pînă atunci. De aceea lacrimile 
îi erau sărate, iar inima din ce în ce mai ușoară. 

În seara aceleiași zile reveniră la Moscova. 

El o conduse pînă la uşa apartamentului din care plecaseră 
în, seara precedentă și îşi scoase căciula. 

— Vă simţiţi mai bine? o întrebă. 

— Da, răspunse Irina. Dacă există marea, dacă există Mo- 
zart şi dacă existaţi dumneavoastră, înseamnă că viaţa nu trebuie 
doar trăită. Înseamnă că viaţa e și frumoasă. 

El îi sărută mîna și cobori scara. 

Irina rămase locului. Pe treptele albe, pline de var, ale scării, 
urmele lui ai fi zis că sînt contururi ale unor imense boabe de 


fasole. 


261 


El luă metroul pînă la staţia „lugo-Zapadnaia“. Apoi auto- 
buzul pînă la staţia „Cvartalul 44“. Apoi ascensorul pînă la ușa 
apartamentului în care locuia. Deschise uşa cu cheia pe care o 
avea în buzunar. 

În vestibul stătea nevastă-sa, ţinînd-o în brațe pe fetiţa lor 
în vîrstă de un an. Și fetița, şi nevasta erau la fel de rotunde la 
obraz, la fel de nepieptănate, cu smocuri de păr ţişnind în toate 
părţile, și aduceau a nişte sălbăticuţe fermecătoare. 

— Iar ai fost într-un zigzag ? întrebă nevasta aţintindu-l cu 
ochii ei mici şi rotunzi ca niște capete de cuie. 

El nu-i răspunse. Îşi scoase haina în tăcere. 

Zicînd „iar“, nevastă-sa avusese în vedere precedenta lui că- 
ătorie, lăcură în Siberia, la fabrica de vitamine de la Biisk. Ci- 
neva de acolo avusese urgentă nevoie de niște ulei de cătină și 
El jucase, bineînţeles, rolul de vrăjitor. 

— Îi place să uimeşti lumea, reluă femeia. Să arunci praf 
în ochii oamenilor. Iar eu stau aici singură, cu copilul... Mă-nvir- 
tesc ca un cîine la vadul apei... 

El o privi, încercînd să-și imagineze cam cum se poate com- 
porta un cîine ajuns într-o atare situaţie, și de ce anume s-ar com- 
porta astfel. Vadul despre care amintise nevastă-sa este pesemne 
unul dintr-acelea unde se află fie un pod umblător, fie o barcă 
mai mare, cu care lumea trece pe malul celălalt. Iar bietul cîine 
nu ştie: va fi luat şi el dincolo sau nu, de aceea se tot învirteşte 
de colo-colo şi latră. Se teme, adică, să nu rămînă fără stăpin. 

— N-ai dreptate, îi zise el cu blîndeţe. Doar tu eşti cîinele 
meu. lar eu, stăpinul tău. O ştii prea bine. 

— Mi-e indiferent, zise ea. Am obosit. Tu vrei să faci feri- 
cită întreaga omenire, dar pentru mine nu faci nimic. Ți-e lene. 
Ori ţi se pare că-i o treabă plicticoasă. 

— Şi ce-ai vrea să fac pentru tine? 

— Măcar să scoţi găleata din bucătărie. Că dă gunoiul din 
ea pe dinafară. L-am presat pînă acuma de patru ori cu piciorul. 

— Şi nu poţi s-o scoţi tu?! se miră El. Doar vezi prea bine 
că sînt obosit. 

Se aşeză în fotoliu, îşi scoase ochelarii şi închise ochii. 

Nevastă-sa îl privi cu compătimire. 

— Eu n-am nimic împotriva minunilor tale. N-ai decît să-i 
ajuţi pe oameni să fie sănătoși şi fericiţi. Dar de ce s-o faci pe 
socoteala mea ? 

El îşi deschise încet ochii de prezbit. 

— Dar în basme pe socoteala cui sînt făcute minunile? 


Ea se gîndi o clipă. 


262 


— Pe socoteala zînelor. 

— Ei vezi ? Asta înseamnă că tu eşti zîna mea. 

Ea vru să riposteze, dar pînă să-și adune gîndurile, îl văzu 
că a și adormit. Pesemne că obosise, într-adevăr. 

Apoi zîna se duse să-şi culce fetiţa. Pe urmă îl culcă pe băr- 
batu-său. Pe urmă scoase gunoiul. Pe urmă spălă vasele. Pe urmă 
puse la fiert nişte macaroane, pentru ca a doua zi dimineaţa să nu 
trebuiască decît să le încălzeşti. 


Cercetătoarea ştiinţifică Irina Dubrovskaia se trezi luni di- 
mineaţă la ora șapte și jumătate şi, aţintindu-şi privirea în tavan, 
încercă să-și dea seama : existase oare într-adevăr în viaţa ei ziua 
de ieri sau nu? Pe de o parte, își amintea atît de bine gustul de 
frişcă şi siluetele crengilor de pin pe cerul gri, încît toate aces- 
tea n-ar fi „putut să nu existe. Nu îi încăpea nici o îndoială. Pe de 
altă parte însă, nu-i rămăsese în preajmă nici o urmă concretă a 
acele: călătorii, nici măcar jetonul legat în avion de valijoară. Și 
deodată își aminti. Urmele de pe scară !... 

Sări din pat, dădu fuga în vestibul, deschise uşa care da spre 
palier şi... Aşa ţi se întîmplă numai în copilărie, cînd vii în fugă 
acasă de la școală, năvăleşti în odaie şi vezi aşteptîndu-te într-un 
colţ pomul de Anul Nou. Sau cînd mergi încet printr-o pădure 
pe-o cărăruie bătătorită şi vezi deodată în faţa ta o ciupercă albă. 

Nu se mai aflau pe scări nici un fel de urme. Pieriseră şi ur- 
mele, şi varul, şi toate celelalte rămăşiţe ale lucrărilor de reno- 
vare. Lucrările luaseră sfîrşit, iar dis-de-dimineaţă tuşa Maşa spă- 
lase cu grijă întreaga scară. Plăcuţele de mozaic erau acum de o 
culoare vie, cafeniu-roșcată, de aceeaşi culoare cu soclurile. Soclu- 
rile erau şi ele roșcate, pereţii de un verde palid, iar tavanele de 
un alb-albăstrui. 

Întreaga scară avea o înfăţişare sărbătorească, aidoma unui 
pom de Anul Nou, şi totodată surprinzătoare, ca imaginea unei 
ciuperci albe, întîlnită fără veste într-o pădure. Și părea că aşa 
o să fie totdeauna, că niciodată n-o să fie altfel. 


O pisică în drum 


La micul dejun li s-au servit crenvurşti cu varză călită, terci 
de mei, gogoşi cu marmeladă, cafea cu lapte și o felie de unt pe 
o farfurioară. Lida, ospătăriţa, adusese pe tavă totul deodată, ca 
să nu-i facă să aștepte. Le zîmbise cu drăgălașenie și plecase. 

Klimov se uită la farfurie, apreciind situaţia: asta s-ar fi 
cuvenit să fie raţia lui pe-o zi întreagă. Terciul ar fi trebuit să fie 
mîncat acum, de dimineaţă, crenvurştii cu varză — la prînz, iar 

ogoşile — seara. Ar fi fost cu totul de-ajuns pentru al un băr- 
ta la patruzeci de ani, cintărind mai mult decît era necesar, ba 
mai ducînd şi-o viaţă sedentară. Își formase însă, încă din copi- 
lărie, un principiu: dacă o mîncare era plătită, apoi trebuia să 
fie mincată pînă la ultima bucăţică. Pe atunci abia se isprăvise 
războiul, îl sicîia foamea, familia îi era săracă, izbuteau cu greu 
s-o scoată la capăt. Copilăria şi sărăcia rămăseseră însă demult în 
urmă. Klimov ajunsese în floarea vîrstei şi avea un trai asigurat. 
Viîrsta și traiul îl înzestraseră chiar și cu un început de burtă, aşa 
încît, îmbrăcîndu-și pantalonii la modă — niște blugi de ve- 
lur — trebuia să-și sugă pîntecul şi-abia atunci să tragă de fer- 
moar. Burta îi ajungea la starea nommală, în schimb stomacul sta 
să-i iasă afară, nasturii de la cămaşă abia izbuteau să-i rămînă în- 
cheiaţi, încît îţi făcea impresia că e îndesat tot numai în cămașă. 

Punîndu-și în gînd să plece la sanatoriu, îşi dăduse cuvîntul 
de onoare că va încerca din răsputeri să slăbească, mîncînd acolo 
cît mai puţin şi mișcîndu-se cît mai mult. De aceea, mestecînd 
acum cu lăcomie gogoașa, fu năpădit de sentimente contradictorii. 
Se întrebă, pe de o parte: cum se poate ca el, un intelectual de 
elită, care publică articole ştiinţifice în reviste științifice, să 
n-aibă suficientă voință pentru a da gogoașa asta la o parte, a se 
ridica de la masă și a pleca la plimbare ? Pe de altă parte, se în- 
treba din nou: dar ce reprezintă, în fond, o gogoaşă? Păi, întîi 
şi întîi lumea obişnuieşte să semene grîu. Acţiune care se cheamă 
campanie de însămînţări. Pe urmă, grîul este secerat. Se desfă- 
şoară, altfel spus, campania de recoltare. După aceea grîul e dus 
la moară și din el se face făină. Dar nici asta nu e totul. Oamenii 
mai culeg şi mere, fructe ale pămîntului şi ale soarelui, le încarcă 
în lădiţe și le transportă la fabrica de conserve, unde ajung să fie 
transformate în marmeladă, care apoi este ambalată şi pusă în 
vinzare. În cele din urmă, făina și marmelada ajung pe mîinile 


264 


unui bucătar, ca cel de la sanatoriu, de pildă, care, încă de azi- 
dimineaţă, s-a apucat să facă din ele gogoși, ca să le fiarbă apoi 
în undelemn. Dacă stai să te gindeşti, toate acestea au necesitat 
un volum de muncă imens, lucru de care nu poţi să nu ţii cont. 
Și pentru ce, adică, să nu ţii cont? Oare se va schimba ceva, 
dacă în timpul șederii la casa de odihnă el va slăbi, să zicem, cu 
trei kilograme ? Nu se va schimba absolut nimic. El va rămîne 
acelaşi Klimov, doar cîntărind cu trei kilograme mai puţin. O 
treabă pe care nimeni nici n-o va băga în seamă. Sau chiar dacă 
o va baga în seamă cineva, nu va face decît să întrebe: „Da” ce-ai 
păţit, Tolea, am impresia că ai slăbit ?“ iar el va răspunde: „Păi 
am ţinut regim : n-am mai mîncat dulciuri și nici Finoase Și 
cam atît. Merită, așadar, să depui atîta muncă pentru o replică 
a unui cretin ? Sau chiar a unui om respectabil? 

Cît timp stătu Klimov să mediteze la toate astea, în sufra- 
gerie îşi făcură apariţia şi comesenii săi. Cea din dreapta era o 
bătrînică delicată, semănînd cu un greiere împăiat. Se zvonea că 
în trecut fusese o personalitate marcantă, parcă balerină, parcă 
nevasta unui gînditor de seamă. Ori poate şi una, și alta. Şi bale- 
rină, şi nevastă. Nu aducea însă niciodată vorba de așa ceva şi 
nici Klimov nu se apuca s-o întrebe. Viaţa altora pe el-nu-l in- 
teresa, decît dacă avea tangenţă cu propria lui viață. Bătrinica nu 
povestea nimic despre viaţa ei, deși, cine știe, poate că ar fi vrut 

. s-o facă. 

În faţa și în stînga lui ședeau un bărbat şi o femeie: Oleg şi 
Lena. Erau niște oameni fericiţi, de aceea întirziau mereu la 
masă : şi dimineaţa, și la prînz, şi seara. Oleg era mătăhălos ca 
un urs și tot ca un urs, adus de spate. Se străduia necontenit să 
fie spiritual şi vorbea cu o voce forţată ca aceea a lupului din 
serialul „Las” că pun eu gheara pe tine“. Uitîndu-se la el, Klimov 
se întreba deseori : oare e chiar atît de „greu să- ți captivezi inter- 
locutorul numai prin ceea ce reprezinţi tu însuți ? Chiar trebuie 
în acest scop să vorbeşti cu glasul altuia? Nu-ţi este suficient să 
fii ceea ce ești? Poate că nu facea însă decît să-l invidieze, fără 
ca măcar să-și dea seama de asta ? 

Lena, deși tînără, ajunsese cam la cea de-a doua tinereţe, cînd 
tot ce trebuie să înflorească, înflorise, ba chiar începuse să se şi 
ofilească. Era o înflorire nu de luna mai, ci de luna iulie a unei 
frumuseți feminine. De gîtul gol îi atîrnau tot felul de mărgele, 
lanţuri şi lănțişoare. Era ceva destul de urît, totuşi la gîtul ei 
arăta frumos. Obrazul, dat cu cremă îi lucea uşor. Se vedea că 
îşi îngrijește tenul şi că de unul ca Klimov o doare în cot. Pri- 
vindu-i cînd și cînd obrazul încă nefardat, el îşi imagina că Lena 


265 


îi este soţie și iau amindoi micul dejun, stînd la ei acasă. Gîndul 
îl tulbura şi îl făcea să-şi reamintească ceca ce ar fi vrut să uite 
pentru totdeauna. 

— Eu m-am și ospătat, li se adresă acum comesenilor. 

— Dimineaţa, nu-i o primejdie, observă bătrinica. Impor- 
tant e să nu măninci prea mult seara. 

— De mincat trebuie să mănînci mai mult, dar mai des, făcu 
un spirit Oleg, şi rise tot el de ceea ce spusese. 

Lena tăcea, privind distrată înaintea ei. Se apucase să bea 
ceai şi își încălzea acum mîinile de pahar. Apoi rupse o bucăţică 
din felia de pîine a lui Oleg. Fără să-și dea seama, voia să aibă 
legătură cu tot ce-l privea pe el. Totdeauna şi fără nici o excep- 
ție. 

După micul dejun, Klimov își propuse să facă o plimbare, 
pentru a-și consuma caloriile de prisos. De fapt, nu se pricepea 
şi nici nu-i plăcea să se plimbe, pentru că creierul său lăsat în 
voia lui se cufunda numaidecît în amintiri, se pornea să facă ana- 
liza unor situaţii pe care Klimov nu dorea niciodată să le ana- 
lizeze pînă la capăt. Se ştie doar că există în viaţă și situaţii 
dintr-astea, pe care e bine să nu le analizezi pînă la capăt. 

Părăsi teritoriul casei de odihnă și se înfundă în pădure. 
Dintre toate fenomenele, sau, mai bine zis, sortimentele naturii, 
ca, de exemplu : focul, marea, munţii, stepa și aşa mai departe, 
îndrăgea cel mai mult pădurea. Odinioară, în copilărie, un prie- 
ten de-al lui, unul Slavka, îi spuse că arborii sînt, de fapt, oa- 
meni care au murit de-a lungul vremii, așa că se prea poate ca 
în pădure, printre alţi copaci, să se afle şi vreun strămoș de-al 
lui Klimov, care să fi trăit încă pe timpul lui Ivan cel Groaznic. 
Klimov a crezut. Și continua să mai creadă și astăzi. De fapt ştia, 
bineînţeles, că nu-i adevărat, totuși, pînă în prezent, nimeni nu 
izbutise să dovedească contrariul. Oricum ar fi fost, de fiecare 
dată cînd se afla într- -0 pădure, se simţea liniştit și împăcat, 
de parcă ar fi venit să-și petreacă vacanţa de student acasă, 
la părinți. Pădurea avea darul să-l împace şi cu trecutul, 
şi cu prezentul. Ajuns într-o pădure, nu încerca niciodată senti- 
mentul acela de solitudine şi izolare ce-l încerca, să zicem, în- 
tr-un Vagon de metrou. Un asemenea acut sentiment de singu- 
rătate îl î încerca, într-adevăr, mai ales î în mijlocul mulțimii, pen- 
tru că ştia că celor din jur nu le pasa de el. Fi își aveau viaţa 
lor, el — pe-a lui. 

În dreptul unui pin uriaș, drumeagul se împărțea în trei 
meandre. Klimov se opri aidoma vitejilor ruși din legendă, gîn- 
dindu-se pe care drum să apuce, şi-atunci, de după copaci, apăru 


266 


o pisică. Era atît de slabă şi sălbăticită, încît nici nu mai arăta 
a pisică. Dincolo de pădure se aflau cîteva vilişoare. Poate că o 
fi Stat toată iarna într-una din acele case pustii, tot aştepria- 
du-şi stăpînii, iar acum s-o fi supărat, ori o ti ajuns la disperare 
şi a ieșit în drum, ducindu-și cu e. întreaga povară de indignare 
și deznădejde. Ridică la Klimov o pereche de ochi enormi, care 
abia îşi mai făceau loc pe triunghiul botului, și începu să răc- 
nească. Nu să miaune, ci, într- adevăr, să răcnească, făcînd doar 
cîte-o scurtă pauză ca să tragă aer în piept şi să răcnească mai 
departe. Ochii îi avea galbeni, de culoarea rumegușului, tăiaţi 
vertical de dungile negre ale pupilelor. 

— Ce-o fi avînd? i se adresă Klimov unei femei care trecea 
pe acolo. 

— Crapă de foame, îl lămuri laconic aceasta, fără să se 
oprească din drum. 

— Şi-acu' ce mă fac cu tine? medită cu glas tare Klimov şi 
tot cu glas tare conchise : Bine. Hai să mergem. 

Se răsuci în călcîie şi porni înapoi, spre sanatoriu. Pisica 
tăcu și se luă după el. Nu merse chiar în dreptul lui, cum fac 
câinii, ci îl urmă de la distanţă. N-avea de gînd să se lingușească 
şi mergea pe acolo pe unde îi era mai comod să meargă. 

În față le ieşi o maşină cu conducere manuală. Şedea în ea 
un invalid cu un prieten de-al său. Arătau la chip ca niște oameni 
plecaţi să se distreze. Klimov se feri din drum, spre a lăsa maşina să 
treacă şi se cufundă în zăpadă pînă la genunchi. Pisica se abătu şi 
ea din drum, dar e ținu la suprafaţă. Era atît de slabă, 
încât, practic, nu cîntărea nimic. 

Maşina trecu mai departe, slobozind în urma ei un vălătuc 
de fum violet, şi împrejur adie îndată un iz de oraş. 

Cei doi ajunseră la sanatoriu. Oprindu-se în dreptul unui 
pavilion, Klimov întoarse „capul spre pisica din urma lui și-i zise: 

— Stai aici și așteaptă-mă. 

Pisica se așeză pe zăpadă, în aşteptare. 

Klimov intră în sala de mese şi se duse la Lida, ospătarița. 

— N-aţi avea să-mi daţi nişte resturi de mîncare? 

— Pentru cine ? se interesă Lida. 

— E afară o pisică flămîndă ca un cîine... Klimov scoase 
din buzunar o rublă și o transferă în buzunarul șorțului alb al 
ospătăriţei. 

— Vai, da nu trebuia. Lida se indignă cu multă drăgălă- 
şenie, dar buna dispoziţie n-o părăsi cîtuşi de puţin. 

Clătină din cap a mustrare şi dispăru în adîncurile bucătă- 
riei. Un minut mai tirziu reveni ţinind în miîini o crăticioară 


267 


plină cu resturi de mîncare: un terci, varză, gogoşi mîncate pe 
jumătate, ba chiar şi cîţiva crenvurşti întregi. Ceea ce însemna 
că unii dintre vilegiaturiști izbuteau totuși să se abţină de la 
mincare, deşi o plăteau integral. Fără nici o reducere. 

Klimov reveni la pisică şi aşeză crăticioara înaintea ei, tul- 
burat și totodată fericit că va asista la bucuria micului animal. 
Pisica insă nu manifestă nici un fel de bucurie. Îşi vîri doar cu 
un aer preocupat botul în cratiţă și nu-l mai ridică de acolo 
pînă ce nu mîncă totul şi nu linse vasul pînă îl aduse la o stare 
de curăţenie cu adevărat sterilă. Burta i se umfla încet-încet, ca 
la un ţînţar care şi se aşază pe mînă să-ți sugă sîngele. În sfîrșit, 
îşi ridică botul din cratiţă și se uită la Klimov. Pupilele lunguieţe 
i se făcuseră acum rotunde. 

— Mai vrei? o întrebă el. 

Pisica tăcu. Continuă însă să-l privească. 

Klimov mai făcu un drum la bucătărie, şi Lida îi mai dădu 
nişte resturi de mîncare. De astă dată, crăticioara fu umplută 
mai ales cu terci. Pisica remarcă şi ea acest lucru, totuşi reîncepu 
să mănînce : pesemne îşi făcea rezerve pentru mai tirziu. Nefiind 
sigură nu numai de ziua de mîine, dar nici măcar de cea de azi. 

Din pavilion, ieşi bătrînica, vecina de masă a lui Klimov, 
Purta o haină de blană, largă, de culoare neagră şi cu nişte umeri 
pătraţi ca la o burcă dintr-alea caucaziene. 

— Înfulecă acum a doua cratiţă, îi zise cu o ironică admi- 
raţie Klimov. 

— Vai, dar o să plesnească... Bătrînica îşi căscă a minune 
ochii rotunzi, de copil. De ce încărcaţi în halul ăsta stomacul 
unui biet animal ? 

Klimov luă crăticioara dinaintea pisicii şi o duse la bucătă- 
rie. Revenind, o văzu în dreptul pavilionului pe Elena Dmi- 
trievna, sora- gospodină. Peste halatul alb îşi pusese o pufoaică, 
iar în miini ava un teanc de prosoape curate, din care cauză îşi 
ținea spatele drept. Ținuta îi împrumuta un aer mîndru, orgo- 
lios. De regulă, oamenilor aflați pe o treaptă inferioară a scării 
prestişiilor le place foare mult să-şi demonstreze puterea cu care 
sînt învestiţi: ăsta le e modul de autoafirmare. Așa fiind, Kli- 
mov, cel care publica articole ştiinţifice în reviste ştiinţifice, nu re- 
prezenta pentru sora-gospodină decît un vilegiaturist oarecare, ba 
chiar mai rău decît atît, căci încălcase în mod vădit regulamentul 
de ordine interioară al sanatoriului. 

— A cui e pisica ? îl întrebă cu severitate Elena Dmitrievna. 

— A nimănui. 

— Da' cum a ajuns aici? 


268 


— Eu am adus-o, zise Klimov, intimidat fără veste. 

— Va să zică, e a dumneavoastră ? 

— Mă rog, a mea... 

— Să nu vă treacă prin minte s-o lăsaţi aici. Au s-o sfișie 
cîinii, 

Klimov îşi aminti că, într-adevăr, pe lîngă sanatoriu se aciui- 
seră doi cîini de pripas: unul lipsit de coadă şi amîndoi lipsiţi 
de miîndrie. Nişte cîini-milogi. leşind de la masă, vilegiaturiştii 
le duceau totdeauna cîte ceva de mîncare, şi cei doi ciini li se 
uitau cu devotament la miini şi în ochi. Bineînţeles, n-aveau să 
suporte în nici un caz concurența unei pisici. 

— Și nici să nu vă treacă prin minte s-o luaţi la dumnea- 
voastră în cameră, îl preveni sora-gospodină. Accesul animalelor 
în interiorul clădirii este strict interzis. 

Sora-gospodină se răsuci în călcîie şi plecă, ținindu- şi spatele 
drept, ba chiar curbîndu-l puţin înapoi. Klimov îşi aminti fără 
să ştie de ce că, vara, femeia asta îşi face salată din tot soiul de 
buruieni peste care dai la fiece pas: din patlagină, urzici, tulpini 
de păpădie, rădăcini de brusture. lerburi pe care le cunosc nu- 
mai animalele: oamenii nu le mănîncă. Oamenii nu mănîncă 
decît ceea ce seamănă. Fapt care constituie o mare eroare. Căci 
în buruienile astea există o forță vitală care conferă siguranţă 
corpului, iar corpul la rîndul lui conferă această siguranță min- 
ţii, de altfel așa cum sună şi maxima: minte sănătoasă în corp 
sănătos. 

Klimov oftă, ridică pisica de jos, și-o puse pe umăr şi o luă 
din nou spre locul de unde se resfirau cele trei meandre. Ajuns 
acolo, o cobori de pe umăr, o lăsă în drum şi porni spre adîncul 
pădurii. Pisica se luă iar după el. Klimov întoarse capul şi-i zise: 

— Nu mai veni după mine. Doar ai auzit şi tu totul. 

Îşi iuți paşii, dar făcu şi pisica la fel. 

— Pleacă de aici! Klimov făcu o mutră fioroasă şi tropăi 
din picioare, ca şi cînd s-ar fi năpustit spre pisică, deşi rămăsese 
pe loc. 

În cele din urmă, îşi opri goana asta închipuită, se întoarse 
şi porni iar înainte. Pisica se gindi o clipă, apoi se îndreptă și 
ea spre adîncul pădurii, păstrînd însă faţă de Klimov o distanţă 
rezonabilă. 

Klimov întoarse iar capul şi trase concluzia. 

— Să ştii că n-ai pic de obraz... Și mai zici că eşti pisică. 

Neobrăzarea unuia naște și la alți; tot neobrăzare. Klimov 
se uită primprejur, ridică de jos un ciot înnegrit şi îl zvîrli spre 


269 


pisică. Pisica sări într-o parte, lăsînd să treacă pe lîngă ea obiec- 
tul zburător. Privi ciotul, apoi îl privi pe Klimov, şi în ochi i se 
putu citi cu limpezime : „Mare ticălos mai eşti !“ 

-— Foarte bine, zise Klimov şi merse mai departe. 

Printre arbori se zăriră trecînd în viteză doi schiori: unul 
într-un costum de-un albastru-aprins, celălalt, într-unul de-un 
portocaliu-aprins. Klimov își încordă privirea și îi recunoscu. Erau 
Oleg și Lena. La un moment dat, Lena se opri, arcuindu-şi într-o 
parte trupul şi sprijinindu-se în cele două bețe, să-și aştepte par- 
tenerul. De bună seamă, era încîntată să-l vadă cum se apropie: 
mare şi portocaliu ca o flacără. La fel de încîntat era și el, pe- 
semne, să se apropie de ea, albastră ca cerul, pe fundalul alb al 
pădurii înzăpezite. Îşi zimbeau unul altuia, iar împrejurul buze- 
lor le flutura cîte un nouraș străvezsu. 

Klimov îşi aminti de zilele cînd pornea şi el astfel cu schiu- 
rile prin pădure. Se îmbrăca atunci, de parcă ar fi avut de gînd 
să se ducă la muncă voluntară: punea pe el zdrenţe din cele 
mai de lepădat, încît începea să semene a prizonier neamţ. De 
fapt, într-o asemenea treabă pare să nu fie nimic deosebit. Nu-i 
oare totuna cu ce te îmbraci ca să mergi la plimbare? Acum însă 
încercă senzaţia că, în decursul vieţii, lăsase totuşi să-i scape ceva 
important, legat de demnitate. 

Întoarse capul şi privi în urma lui. Pisica dispăruse. 

Drumul se sfîrșea, continuînd acum printr-o pîrtie de schi. 
Să meargă de-a lungul ei era incomod, iar să se întoarcă n-avea 
chef. N-avea chef să mai dea ochii cu pisica. Relaţiile dintre ei 
se deterioraseră. Ofră și merse cum se nimeri, cufundîndu-se cînd 
şi cînd în zăpadă şi scoţindu-şi anevoie picioarele din troiene. 

Pe neaşteptate, ajunse la malul rîului. Rîul dispărea şi el sub 
zăpadă. Doar în două locuri se zăreau ochiuri de apă printre 
care pluteau aburi. Dinspre malul celălalt, înaintau de-a lungul 
unei Cărărui bătătorite doi băieţi cu serviete în miîini. Pesemne 
că veneau de la şcoală şi o luaseră pe scurtătură. Klimov rămase 
locului, urmărind cu privirea cele două siluete mici, care înain- 
tau în deplină tăcere, negre pe fond alb, ca într-un film mut. Cei 
doi băieţi erau porniţi în întîmpinarea vieţii, poate a unui destin 
ieşit din comun şi nu se simțeau apăsaţi de traiul cotidian. 

„Ar trebui să telefonez cuiva, gîndi Klimov. Să vină pe-aici.“ 
Apoi însă gîndi într-alt fel: „Au să vină de la oraș şi-au să aducă 
cu ei ceva din oraşul de care am fugit...“ 


Oleg şi Lena întirziaseră ca de obicei, și doar băbuța cea de- 
licată se afla la masă. 


270 


Lui Klimov i se făcuse între timp foame, aşa încît abordă 
cu multă plăcere gustarea ace. 

— Da” unde vă e pisica ? întrebă bătrîna. 

— Am dus-o înapoi, zise Klimov, prinzînd în furculiță o 
felioară de sardină cu margini străvezii. 

— Unde, adică ? nu-l înţelese bătrîna. 

— Pe un drum de pădure. 

— Aşi lepădat-o în drum ? se miră ea. 

— Da' unde s-o ţin ? se miră la rîndul lui Klimov. 

— Cum adică, „unde s-o ţineţi“ >? Vorbiţi despre o ființă 
vie ca despre un obiect ?... 

Klimov încetă să mestece. 

— Nu înţeleg ce vă deranjează. Faptul că am dat de mîn- 
care unei pisici flămînde ? 

— Dacă intervii o dată în viaţa cuiva, apoi trebuie s-o faci 
pînă la capăt. Ori să n-o faci deloc. 

— Mă rog. Dar asta n-are nici o legătură cu pisicile. 

— N-aveţi dreptate. Pisica e un animal cu foarte multă per- 
sonalitate. Nici nu vă închipuiţi ce animal este pisica. E legată 
de Lună ca şi marea. 

— De unde ştiţi treaba asta? 

— Știu. Cînd m-am născut prima oară, am fost şi eu pisică. 
Bătrîna zîmbi, ca și cînd ceea ce rostise ar fi fost o glumă. 

„Asta-i nebună“, gîndi Klimov. 

Tăcură. 

Întoarseră în gînd pagina conversaţiei. 

Veni Lida, ospătărița, și puse în faţa lui Klimov o farfurie 
cu ciorbă. 

Klimov îşi dădu seama că n-are chef să mai stea cu bătrîna, 
să mai răsfoiască în gînd paginile conversaţiei. Privi cu părere de 
rău cercul de smîntînă din ciorba roş-aurie şi se ridică de la 
masă. 

— Da' felul doi ?! se miră Lida. 

— Cură de slăbire, răspunse Klimov laconic şi se duse la el 
în cameră. 

Ajuns acolo, se așeză în fotoliu şi îşi impuse să nu se apuce 
de analizat nici situaţia asta pînă la capăt. Cind se-ntîmpla să fie 
tulburat de ceva şi nu găsea o ieşire din impas, îşi impunea de 
fiecare dată acelaşi lucru dintotdeauna : să nu analizeze situaţiile 
pînă la capăt. 

Șeziînd astfel un timp, lungit în fotoliu, îi veni în minte că 
astăzi îşi poate îngădui totuși să tragă un pui de somn. Masa de 
prînz n-o luase, aşa că avea tot dreptul să nu iasă la plimbare, 


271 


ci să se culce şi, timp de patruzeci și cinci de minute, să se lase 
toropit de somn. 

Se dezbrăcă și se vîri în pat. Faţa de pernă albă, apretată, 
precum şi senzaţia de linişte şi conforu îl făcură să se simtă aproape 
fericit. Luă o carte de pe noptieră, o deschise şi pătrunse în lu- 
mea pe care o desfășura în faţa lui autorul. Se fîţii un pic pe 
acolo, ca un străin pe care nu-l interesează nimic, apoi inchise 
ochii ; cînd îi deschise din nou era ora trei noaptea. Dormise nu 
patruzeci și cinci de minute, așa cum își propusese, ci zece ore în 
şir, norma lui de somn. Poate că organismul îi fusese prea obosit 
şi îşi luase porţia de odihnă. Ori poate că intervenise pe undeva 
o mică neregulă, încurcîndu-i legăturile şi reflexele. 

Afară era întuneric beznă. Klimov simţi că-i e foame. 

Mai stătu un timp lungit, întrebîndu-se cam ce-ar putea să 
facă. De citit n-avea chef, de dormit nici atîta, căci se săturase 
de somn. Să stea doar așa şi să se uite în tavan n-avea nici un 
rost. În cele din urmă, părăsi așternutul, se îmbrăcă și ieşi în 
curte. 

Geruia. Zăpada scîrţiia strident sub picioare. Klimov mai 
stătu câteva clipe nemișcat, apoi o porni spre pădure, urmînd 
drumeagul pe care mersese şi în după-amiaza aceea. Luna se urni 
şi ea din loc şi pluti în urma lui, veghindu-l. Arborii veniră să-l 
înconjoare ca niște oameni de care se știa legat și nu-i fu teamă 
deloc, ci, dimpotrivă, se simţi nespus de bine să umble astfel, cu 
Luna în urma lui, de parcă ar fi dus-o de căpăstru. Discul selenar 
făcea să fie luminat şi cerul, și pămîntul. Klimov simţi deodată 
că mai văzuse cîndva toate astea. Dar cînd? Şi unde ? 

„„Se întîmplase cu douăzeci și doi de ani în urmă. Era pe 
atunci elev în clasa a zecea, şi se adunaseră cu toţii să serbeze 
Anul Nou la vilişoara din afara orașului a colegei lor Lenka Ciu- 
dakova. Şi chiar pe vremea asta, la ora trei dimineaţa, se repe- 
ziseră să ia o „gură de aer afară, în curte. Cerul era la fel cu cel 
de astăzi, iar în lumina lunii pomii se zăreau şi ei tot atît de lim- 
pede. Și-a mai fost ceva care îi dădu fiori. Dar nu gerul. Și nici 
prezenţa Lenkăi Ciudakova. Și nici măcar vinul de Porto, care 
îți înnegrea dinţii. Îi potopise sufletul un sentiment de fericire, nă- 
valnic ca un șuvoi de apă care face să tresalte furtunul grădina- 
rului. O fermă convin ere că avea cît de curînd să-și realizeze 
visurile, să-și vadă împlinită și dragostea. Sta pe treptele cerda- 
cului şi se ţinea cu mîinile de coate ca să nu tremure de fericire. 
Asta se întîmpla în urmă cu douăzeci şi doi de ani... Dar după 
aceea ? După aceea a fost și fericit peste măsură, dar şi peste mă- 
sură de nefericit. La aşa ceva însă era mai bine să nu se gîn- 


272 


dească. Să nu analizeze nici situaţia asta pînă la capăt... Dar de 
ce, adică, să n-o facă? Ba poate că tocmai sosise momentul să 
analizeze totul pina la capat. Și să îndrepte totul, cîntărindu-l 
cu balanţa propriei lui conştiinţe... Poate că tocmai în acest 
scop ieşise el acum, noaptea, pe uliţă, pentru întîia oară în cei 
douăzeci şi doi de ani ?... 

Se opri şi îşi dădu seama că se află din nou pe locul de unde 
se resfirau cele trei meandre. Privi împrejur, plimbindu-şi ochii 
peste fiecare palmă de pămînt peste care se așternuse omătul alb, 
luminos. Inima îi bătea cu putere. 

Sub un pom, pisica sta nemişcată, aşteptîndu-l. Poate că 
adormise, ori poate că se pregătise de-o lungă aşteptare şi se gîn- 
dea acum la ale ei. 

Pe Klimov îl copleşi un val de fierbinte recunoştinţă. Aşa- 
dar, ea îi apreciase cum se cuvine resursele sufleteşti. Aşadar, e 
într-adevăr un animal cu personalitate. Căci e lucru ştiut: cu cît 
cineva are un suflet mai nobil, cu atît mai multă nobleţe sufle- 
tească o presupune şi la cei din jur. Nobleţea sufletească a unuia 
naşte nobleţe sufletească și la cellae. Klimov se repezi spre co-- 
pac, cufundindu-se în zăpadă pînă la subsuori. Și deodată se cpri, 
izbit parcă în piept. 

Nu era pisica. Era ciotul cu care azviîrlise într-însa. 

Rămase nemișcat, simțind cum se cască în el un gol. Și în. 
golul acela doar inima i se zbătu sacadat, pulsînd parcă şi ea în 
gol. Deasupra lui, Luna se oprise şi ea, dar nu semăna cu o hiîrcă 
luminată pe dinăuntru, aşa cum citise el undeva, ci cu o planetă 
la care te-ai uita de la o mare depărtare. Semăna, adică, cu ea: 
însăşi. Pesemne că la fel trebuie să arate și Pămîntul, dacă te-ai 
uita la el din Lună. Doar că Luna e de culoare galbenă. Pe 
cînd Pămîntul e o planetă albastră. 


Talismanul 


(Nici fiului, nici nevestei, nici fratelui...) 


Într-a noua „B“ se desfăşura ora de dirigenţie. Nina Gheor- 
ghievna, diriginta, discuta despre purtarea şi situaţia la învăţă- 
tură a elevilor, strigîndu-i după alfabet. Alexandr Diukin (mai 
pe scurt, Duct) era la litera „D“, de aceea îi veni rîndul foarte 
repede. Nimeni încă nu obosise, toţi şedeau liniștiți și ascultau ce 
spune Nina Gheorghievna. Nina Gheorghievna spunea următoa- 
rele : 

— Uită-te la tine, Diukin. Lecţiile nu şi le faci. Activitate 
extraşcolară nu ai. Nici măcar huligan nu eşti. 

Era adevărul adevărat. Lecţiile Duc nu şi le făcea. Nu avea 
nici activitate extrașcolară, fiindcă îi lipseau aptitudinile organi- 
zatorice. La începutul anului fusese numit instructor de pionieri 
la clasa a treia, dar nu i se spusese care îi sînt atribuţiile, şi de 
unul singur nu ştia ce trebuie să facă. Ba mai era la mijloc şi alt- 
ceva : el nu putea să ţină la toţi copiii deodată. N-o făcea decît 
pe alese, adică putea să îndrăgească doar cîte un singur copil, 
maximum doi. Să se atașeze însă de ceea ce se cheamă un colec- 
tiv, nu era în stare, ba chiar încerca faţă de el şi o uşoară teamă. 

— Măcar huligan să fi fost și tot te-aș fi înţeles. Mi-ai fi 
demonstrat, fie şi la modul negativ, că ai personalitate. Dar aşa, 
pur şi simplu tu nu exişti. Eşti un loc gol. Un zero. 

Nina Gheorghievna tăcu, aşteptînd ca Duc să se disculpe. 
“Tăcu însă şi el şi se uită în jos, aţintindu-și vîrfurile bocancilor. 
Purta nişte bocanci originali, americani, cu tălpi groase și zimţate 
ca niște cauciucuri de autocamion. Îi căpătase de la tuşa Ira, 
o prietenă de-a maică-si, măritată cu un american care purta ace- 
lași număr. Americanul cumpărase bocancii de la un magazin cu ar- 
vicole de sport şi colindase cu ei prin munţi timp de vreo cinci 
sau şase ani. Apoi îi primise Duc, purtîndu-i continuu în toate 
anotimpurile şi avînd, pesemne, să-i poarte toată viaţa, să iasă 
cu ei la pensie și să-i lase moştenire și copiilor săi. lar aceștia, 
copiilor lor. 

Toate aceste gînduri nu aveau nimic comun cu ceea ce o in- 
teresa pe Nina Gheorghievna, însă Duc nici nu dăduse atenţie în- 
1rebărilor celei de la catedră. El se gîndea că atunci cînd va fi 
mare nu va umili niciodată pe cineva faţă de alţii, numai pentru 


1 Duce (fr.). 


274 


că respectivul e încă minor, nu-și cîştigă singur existenţa şi nu 
poate să se apere. Ar fi putut să-i spună toate acestea şi dirigin- 
tei, dar asta ar fi însemnat ca ea să-și piardă autoritatea. Or, fără 
autoritate nu poţi să conduci pe alţii, de unde rezultă că ar fi 
putut să-i distrugă cariera, ba poate chiar întreaga viaţă. 

— De ce taci? îl întrebă Nina Gheorghievna. 

Duc îşi luă ochii de la bocanci şi îi mută spre fereastră. Din- 
colo de geamuri se zărea o piclă alburie. Blocul alb din depăr- 
tare plutea prin picla zilei de iarnă ca o corabie prin negură. 

Elevii şedeau tăcuţi, cu capetele întoarse spre Duc, fiind tot. 
mai dispuși s-o creadă pe Nina Gheorghievna că acest coleg al 
lor e cu adevărat un zero, un loc gol. Pînă şi el î însuși începu a 
bănui, încercînd o neplăcută senzaţie de teamă că, într- -adevăr, 
nu-i în stare de nimic pe lumea asta. Ar fi putut, desigur, să-și 
smulgă bocancul din picior, să-l azvîrle în fereastră și, spărgîn- 
du-i geamurile, să apară în ochii colectivului măcar ca huligan. 
Ca să facă însă așa ceva, avea nevoie de-o dispoziţie specială. 
Adică nu el să-și impună comiterea unei asemenea fapte, ci ea, 
fapta, să i-o impună. Numai așa s-ar desfășura totul în mod fi- 
resc. Ca atare, continuă să stea ca paralizat, neizbutind să-și miște 
nici mîinile, nici picioarele. 

— Haide, spune ceva! insistă Nina Gheorghievna. 

— Ce să spun ? întrebă Duc. 

— Ce crezi că eşti tu? 

Brusc, Duc îşi aminti că, încă din frageda lui copilărie, mai- 
că-sa obişnuia să-i zică „micuțul meu talisman“. Şi își mai aminti 
că tot atunci, în copilărie, îl înfricoșa, făcîndu-l chiar să plingă 
ceasuri întregi, gîndul că ar fi putut să se nască nu în casa mai- 
că-si, ci la tuşa Zina, o vecină de-a lor, şi să trăiască în familia 
ei, precum Lariska, fata acestei vecine. 

—- Sînt un talisman, zise el. 

— Ce anume? nu pricepu Nina Gheorghievna, ba chiar se 
încruntă, încercînd să înțeleagă. 

— Un talisman, repetă Duc. 

— Talisman înseamnă suvenir olimpic ? 

— Nu. Suvenirul e o amintire, pe cînd talismanul e făcut 
să-ţi poarte noroc. 

— Cum vine asta? întrebă, curioasă, Nina Gheorghievna.- 

— Păi... aşa cum sînt, de exemplu, pietricelele alea găurite. 
Care se poartă la gît, agăţate de-un lănţuc. Să le ai mereu cù 
tne. : 

— Bine, dar pe tine nu te poate agăța nimeni de-un lănţuc. 

Toată lumea rîse. 


275 


— Nu, zise cu multă demnitate Duc. Pe mine trebuie să 
mă ai lîngă tine. Dacă îţi pui în gînd să realizezi o treabă im- 
portantă şi mă ai lîngă une, totul ţi se va realiza. 

Nina Gheorghievna î îşi privi elevul cu un aer derutat, totuşi 
cu un viu interes. Elevii nu știau nici ei prea bine ce atitudine 
să ia față de-o asemenea declaraţie: să chicotească pe înfundate 
ori să ragă cu toţii ca o turmă de rinoceri. Pentru orice even- 
tualitate, tăcură, continuînd să-l aţintească pe Duc: cei din faţă 
răsucindu-și trupurile ca să-l poată vedea, cei din spate privin- 
du-l aşezaţi în poziţii comode. Nici măcar Honin cel deştept nu 
găsi un comentariu potrivit situaţiei, deși se strădui din răsputeri 
s-o facă : aveai impresia că, de-atita efort, îi scîrţiie creierii. 

— Bine, Diukin, zise Nina Gheorghievna. Noi sîntem la 
şcoală şi nu la clubul celor veseli și isteți. Să ştii că eu n-am 
vrut să te jignesc. Am vrut doar să-ţi spun că trebuie să te gîn- 
deşti bine la situaţia ta şi să te corectezi. Ai în faţă toată viaţa, 
şi n-aş vrea să păşeşti într-însa fiind un om leneş şi lipsit de iniţia- 
tivă. Văd că nici familia nu se interesează de tine. Mama ta n-a 
venit la nici o şedinţă cu părinţii. De ce? Oare n-o interesează 
cum înveţi ? 

— Ştie şi aşa, zise Duc. Doar îmi iscălește mereu carnetul de 
note. 

— Carnetul de note e carnet de note. Părerea profesorilor 
a-o interesează ? 

„Absolut deloc, ar fi vrut să răspundă Duc. Are părerea 
ei proprie.“ Aşa ceva însă n-avea voie să spună. 

— Şezi, îi dădu voie Nina Gheorghievna. Eliseeva ! 

Olea Eliseeva se ridică din bancă şi îşi potrivi fusta. 

— Ai lipsit o săptămînă de la școală, îi zise diriginta. Și în 
loc să-mi aduci un certiticat medical, mi-ai adus un bilet de la 
părinţii tăi. Spune-mi, ce trebuie să cred despre treaba asta? 

Eliseeva înălță din umărul ei rotund și plin. 

— Toată lumea rămîne la şcoală să spele duşumelele şi fe- 
zestrele, iar tu, chipurile, n-ai voie să te uzi pe mÎini cu apă rece. 
Toată lumea are voie, tu n-ai voie... 

— Eu sufăr de pneumonie cronică, zise Eliseeva cu un aer 
arogant. Părinţii mă ocrotesc. 

— Da’ de felul cum erau educați copiii în Sparta antică ai 
auzit ? o întrebă Nina Gheorghievna. 

— Am auzit, răspunse Eliseeva. Celor neputincioşi li se fă- 
cea vînt într-o prăpastie. 

Exemplul se dovedi prost ales. Reieşea că și Eliseeva ar fi 
meritat să fie azviîrlită într-o prăpastie, ca să nu se polueze socie- 


276 


tatea. Nina Gheorghievna încercă să găsească un alt exemplu, 
mai apropiat de zilele noastre. 

— Să ştii că în America pînă şi copiii milionarilor lucrează 
vara ca spălători de vase, sau chelneri, pentru a-şi cîştiga exis- 
tenţa. În Occident, copiii sînt ţinuţi din scurt. 

— În schimb, copiilor din Japonia li se permite orice! in- 
terveni cu mult elan Honin cel deștept. Și totuşi japonezii sînt 
cei mai bine educați oameni din lume. 

Honin nu era numai deștept, dar şi instruit, demonstrîndu-și 
cu orice prilej cunoștințele. Totuși nu era îndrăgit de fete pen- 
tru că obrazul îi era plin de coşuri mari, proprii vîrstei sale. 

— Şi-atunci ce propui? îl întrebă Nina Gheorghievna. 

— Eu? se miră Honin. Ce pot eu să propun? 

— Dacă ai fi în locul meu, ce metodă educativă ai adopta? 

— Cea folosită de circari. Dresajul modern. 

Riîseră cu toţii, în afara Ninei Gheorghievna. 

—- Metoda biciului şi a zăhărelului ? 

— E o metodă învechită, zise Honin. Dresajul modern fo- 
loseşte metoda observaţiei. Dresorul stă să observe timp îndelun- 
gat modul în care se comportă animalele, ca să vadă ce anume le 
place şi ce nu. După aceea caută să le stimuleze, insistînd asupra 
elementelor pe care animalele le agreează. Se foloseşte, adică, un 
minimum de constrîngere. 

Nina Gheorghievna își consultă ceasul. Nu-i mai rămînea 
timp să studieze, să insiste, ori să stimuleze. Discuţia cu Diukin 
şi cu Eliseeva îi răpise douăzeci de minute în cap, iar în clasă, 
in afara lor, mai erau încă treizeci de elevi. Ca să stea de vorbă 
cu fiecare timp de numai zece minute, ar fi trebuit să aibă la dis- 
poziţie trei sute de minute, adică cinci ore încheiate. Aceste cinci 
ore nu le avea însă la dispoziţie. Trebuia să mai treacă pe la ma- 
gazine, să cumpere cîte ceva de-ale mîncării, pe urmă să se ducă 
la spital, unde îi era internată mama, iar de-acolo la grădiniţa de 
copii, să-şi ia fetiţa. Mai tirziu, seara, trebuia să controleze o 
seamă de caiete şi să gătească pentru a doua zi, căci mama ei se 
afla în convalescenţă după o intervenţie chirurgicală şi nu avea. 
voie să măniînce nimic gătit de alaltăieri. 

— Bine, zise Nina Gheorghievna. Sparta, Japonia, America, 
circarii... Pînă la sfîrșitul trimestrului, toată lumea să-și schimbe 
notele de doi în note de trei, notele de trei în note de patru şt 
notele de patru în note de cinci. Altminteri, am să fiu săpu= 
nită rău din cauza voastră ! 


1 În şcolile din U.R.S.S. sistemul de notare este de la „1“ la „5“. 


277 


Adună caietele şi ieşi din clasă. 

Toată lumea sări în picioare şi începu să-și scoată cu zgomot 
servietele din pupitre. Chiar atunci, veni la Duc colega lui, Svet- 
lana Kiaşko şi-i zise: 

— Anul trecut i-am dat Lenkăi Mareeva un disc. Ultimul 
disc al formaţiei Abba. Și dumneaei nu mi l-a mai dat înapoi... 

În trecut, Mareeva învățase şi ea la şcoala lor, apoi se trans- 
ferase la o şcoală destinată elevilor cu înclinații spre matematică. 
După cum s-a constatat mai tîrziu, nu vădi nici un fel de încli- 
naţii spre această disciplină, atîta doar că făcea pînă la şcoala cea 
nouă un drum mult mai lung decît pînă atunci. În legătură cu 
treaba asta, Duc nutrea convingerea că dacă omul are, într-ade- 
văr, nişte înclinații deosebite, cu timpul ele vor ieși în evidenţă 
de la sine. De aceea e bine să nu te repezi, ci să ai răbdare. 

— Şi ce-i cu asta ? nu pricepu Duc. 

— Aş vrea să mergem împreună pe la ea pe-acasă, zise 
Kiaşko. Poate c-o să mi-l dea înapoi. 

— Da' ce amestec am eu în afacerile voastre? se miră Duc. 

— Păi nu ziceai că eşti talisman? 

— A-a... îşi aduse el aminte. 

Uitase cu totul discuţia de adineaori. Vru să-i spună fetei: 
„Să ştii că am glumit. Nu-s nici un fel de talisman 1...“ În cazul 
ăsta însă, 'ea l-ar fi întrebat: „Dar ce eşti 2“ Și s-ar fi adeverit 
spusele dirigintei. cum că e un nimeni. Un zero. Un loc gol. Cui 
i-ar place î însă să se considere un zero? Mai ales că treaba asta 
poate să fie foarte reală, căci natura mai face şi ea cîte-o pauză. 
Ehei, să fi fost el, bunăoară, un alergător pe distanţe lungi ca 
Buleev ! Sau deştept ca Honin ! Sau frumos ca Vitali Reznikov 
dintr-a zecea „B“ ! Mă rog, să-l fi deosebit ceva între cei din ju- 
rul lui : talentul, inteligența, frumusețea... Dar aşa... Într-adevăr, 
toate acestea îi lipseau. El nu reprezenta decît fericirea mamei 
sale. Talismanul ei. Poate că pentru mama lui asta era de-ajuns. 
Nu însă şi pentru el. Şi nici pentru alţii. 

— Bine, zise Duc. O să mergem. Dar nu astăzi. Miine. As- 
tăzi sînt ocupat. 


Uşa i-o deschise Lenka Mareeva. Era frumușică, dar cam 
grasă. Trupul îi semăna cu cifra „opt“. Un cerc pus peste alt cerc. 

În urma ei veni în goană o căţeluşă mică, albă, şi, ridicîn- 
du-se în două picioare, începu să-și mişte repede-repede lăbuţele 
dinainte. 

— Ladka, fi 


! o alungă Lenka. 
— Ce vrea? 0 Î 


ntrebă Duc. 


278 


— Vrea să-ți placă, îl lămuri Mareeva. 

— Dece? 

— Aşa. Ca să te simţi bine. Da’ de ce-ai venit? 

— Am de rezolvat ceva cu tine. 

— Intră. 

Duc refuză invitaţia. Privi prin ușa întredeschisă şi văzu că 
locuinţa celor la care venise e mobilată cu mobilă de bucătărie. 

— Ce ai de rezolvat? îl întrebă din nou Mareeva, văzîndu-l 
că se codeşte, nu ştie cu ce să înceapă. 

— Aş vrea să-i dai lui Kiaşko discul acela, cu Abba. 

— Nu i-l dau, zise scurt Mareeva. Îmi place grozav să dan- 
sez după muzica asta. Mă binedispune. 

— Poate că şi lui Kiașko îi place. 

— În fond, e discul meu. Kiașko mi l-a făcut cadou de ziua 
mea. Ca pe urmă să vină să-mi spună că au certat-o părinţii şi 
să mi-l ceară înapoi. Un om cu bun-simţ nu procedează așa. 

Duc rămase derutat. Într-adevăr, nu-i un lucru cuviincios 
să-ţi iei cadourile îndărăt. Dar nici nu se face să le reții cu de-a 
sila. 

— Ar fi trebuit să te superi pe Svetlana. 

— Păi m-am şi supărat, zise Mareeva. Am încetat cu ea orice 
relaţie. 

— Era cazul să-i dai înapoi și discul, sugeră Duc. 

— Ba deloc! Să rămîn şi fără prietenă, și fără disc? Aşa, 
măcar, mi-a rămas discul ! 

Duc pricepu că iniţiativa lui nu va avea sorţi de izbîndă. 
Mareeva nu va înapoia discul şi, într-un fel, avea dreptate. In- 
tenţia lui se dovedise a fi nerealistă, mai ales că avusese de gînd 
s-o ducă la îndeplinire pînă a doua zi. Ca atare, chiar mîine va 
reieși că el nu-i cîtuși de puţin un talisman, ci cu adevărat un 
zero, ba pe deasupra și-o cîrpă. 

— Hai, atunci, să facem un schimb, propuse Duc. Eu îţi 
dau o centură originală. Cu cataramă „Wrangler“. Iar tu îmi dai 
discul. 

— D? unde-i centura ? se interesă Mareeva. 

— "Ţi-o aduc imediat. Într-o clipă. 

Duc cobori în goană scările, întrucît blocul cu patru etaje 
nu avea ascensor, apoi traversă strada și fugi drept înainte, pe 
lîngă şcoală, pe lîngă grădiniţa de copii, pe lîngă blocul numărul 
nouă, pe lîngă nişte cutii de gunoi. Ajunse la scara lor, urcă şi, 
tiptil, parcă în taină, intră în apartament. 

Maică-sa vorbea la telefon. Putea să converseze astfel patru 
ceasuri încheiate şi timp de patru ceasuri interesul pentru con- 


279 


versaţia respectivă nu-i scădea deloc. Zărindu-l pe Duc, întinse 
mîna cu palma înainte, gest care putea să semnifice concomitent : 
„aşteaptă că închei îndată“ şi „nu mă deranja, lasă-mă să-mi văd 
«de interesele mele“. 

Duc dădu din cap, subliniindu-și astfel loialitatea faţă de 
aceste interese, deși nu demult, nici măcar cu un an în urmă, 
m-ar fi putut să dea dovadă de nici un fel de loialitate. Pe atunci 
domnea în casa lor teroarea dragostei reciproce. 

Trecu în vîrfuri spre odaia vecină și scoase din şifonier cen- 
tura. O purta în comun cu maică-sa, aceasta folosind-o numai 
atunci cînd îmbrăca fusta „de blugi“. Atît fusta, cît şi centura, 
mama le căpătase tot din îndepărtata Americă, fiind şi acestea 
purtate, slujindu- -şi cu credinţă multă vreme foştii proprietari. 
Pielea însă și materialul de blugi cu cît sînt mai vechi, cu atît le 
sporeşte distincţia. Vitali Reznikov chiar își freca blugii cu piatră 
ponce pentru ca ei să pară trecuţi prin diverse peripeții, iar o 
dată cu ei să pară şi Vitali un cow-boy autentic. 

Duc îşi încinse centura pe sub scurtă. Cu un aer nepăsător, 
trecu spre vestibul. 

— Te asigur, îi zicea maică-sa cuiva aflat la celălalt capăt 
al firului, te asigur că şi de-aci încolo totul va fi la fel... 


Duc îi făcu semn din cap, lucru care putea fi interpretat în 
două feluri : fie „așteaptă-mă că vin îndată“, fie „nu mă reţine, 
lasă-mă să-mi văd de interesele mele : tu le ai pe ale tale, eu le 
am pe ale mele“. Apoi ieși pe palier, iar de acolo, în stradă. Şi 
făcu, tot în goana mare, cale întoarsă: pe lingă cutiile de gunoi, 
pe lîngă blocul numărul nouă, pe lîngă grădiniţa de copii, pe lîngă 
școală, străbătu două cvartale şi încă o stradă. În cele din urmă, 
urcă din nou scările pînă la etajul patru. 


— Poftim ! Își scoase gifiind centura şi o întinse Mareevei. 
“Catarama centurii era grea, făcută dintr-un metal aducînd a ar- 
gint vechi. O cataramă cam mare, dar sobră. Avînd pe ea ins- 
cripția „Wrangler“ : o firmă de prestigiu. Cuvîntul străin dădea 
avînt visului şi trezea speranța. 

— Oh!... icni Mareeva. În suflet i se trezi o speranţă, ba 
poate chiar mai multe. Își puse apoi centura cum ai pune un cerc 
peste doagele unui butoi. Întrebă : Îmi şade bine ? 

— E cu totul altceva, zise Diukin, deși nu se schimbase ab- 
solut nimic. 

Mareeva intră în odaie şi reveni cu discul. Suprafaţa lui nu 
mai era neagră, ci vineţie, sfişiată de cine ştie cîte ace boante. 

— a-l, i-l întinse ea lui Duc. 


280 


— Nu-l iau acum, zise acesta. Și te rog ceva: miine, de la 
şcoală, am să vin la tine împreună cu Kiașko. O să ţi-l ceară ea, 
şi-abia atunci să i-l dai. Da' să nu-i spui că am trecut azi pe la 
tine. De acord ? 

— Și centura cînd mi-o dai? 

— Chiar acum. Ia-o. 

— Şi n-o să-ţi pară rău după ea? întrebă Mareeva. 

— De dăruit se cuvine să dăruieşti numai ceea ce-ţi place şi 
ţie, se eschivă Duc. Altminteri ce rost ar avea s-o faci? 

— Cam ai dreptate, zise Mareeva şi îl privi cu atenţie. 

— Ce te uiţi la mine? făcu el jenat. 

— Eşti amorezat de Kiaşko, așa-i ? 

— Banu. 

— Atunci de ce mi-ai dat centura ? 

— Că aşa cade bine. 

— Cui? Ţie sau ei ? 

— Şi mie, şi ei. Dar în mod separat. 

— Interesant... Mareeva clătină din cap. 

Mai stătură un timp în vestibul, fără să zică ceva. Duc se 
uita la centură și-i părea atît de rău după ea, ca şi cînd nu s-ar 
fi despărţit de-un obiect, ci de-un prieten drag. 

— De fapt, e-o centură pentru persoane slabe, remarcă în- 
tr-un tîrziu. 

— Am să slăbesc și eu, promise Mareeva. Ai să vezi. Pînă 
acum n-am avut nici un stimulent pentru aşa ceva. Acuma am. 

Diukin ieşi în stradă. O traversă încet şi, tot atît de încet, 
merse înainte: pe lingă şcoală, pe lîngă grădiniţa de copii, pe 
lîngă blocul numărul nouă. În faţa blocului cineva încinsese un 
foc : pesemne să scape de nişte vechituri. În jurul rugului stăteau 
cîțiva oameni cu chipuri ginditoare, aţintind flăcările. Probabil 
că taina focului cuprinde ceva uitat din vremuri de demult. Şi 
focul îi atrage pe oameni. Ei se adună în jurul lui și se tot stră- 
duiesc să-și amintească ceea ce au uitat. 

Duc își simţi obrazul înfierbîntat. Privi şi el pălălaia şi i se 
păru că vede un cerb de foc care tot aleargă şi tot nu izbutește 
să se avînte spre cer. 

Apoi se depărtă de rug. Împrejur era întuneric și frig. Duc 
se gîndi că Mareeva dispune acum de o centură și de un stimu- 
lent. Kiașko va avea discul cu Abba şi o prietenie recîştigată. Iar 
el se va bucura de succes în noua lui calitate de talisman. Ce-i 
drept, va fi un succes realizat prin intermediul centurii, obţinută 
şi aceasta prin intermediul unui furt, căci nu era numai a lui, ci 
și a maică-si. Și cînd te gîndești că mamă-sa are atît de puţine 


281 


lucruri de acest fel! Şi-apoi, Kiașko şi Mareeva sînt pentru el 
nişte persoane oarecare. Pe cînd mama rămîne mama, indiferent 
dacă interesele ei coincid cu ale lui sau nu... 


Cînd ajunse acasă, maică-sa încă mai vorbea la telefon. Se 
decise să aştepte sfîrşitul convorbirii, pentru ca abia după aceea 
să-i comunice cele întimplate cu centura. Ea sfîrși conversaţia 
destul de repede, dar tocmai atunci veni tanti Zina, vecina lor, 
şi se duseră amîndouă la bucătărie să bea ceai. Or, se ştie că nu 
se cade să intervii în conversaţia oamenilor mari. După ce tanti 
Zina plecă acasă, la televizor începu transmisia episodului al pa- 
trulea al unui film poliţist. Era un episod mai izbutit decit cele 
precedente și ar fi fost păcat să-i strice mamei dispoziţia. Iar la 
ora cînd emisiunea luă sfîrșit, Duc dormea tun. De fapt, ador- 
mise încă înainte ca ea să se fi încheiat. A doua zi dimineaţa, se 
dovedi că sînt amindoi foarte grăbiţi — mama să plece la servici, 
el să se ducă la şcoală — aşa încît discuţia privitoare la centură 
ar fi fost cu totul nelalocul ei. În cele din urmă, Duc se decise 
să mărturisească totul numai în clipa cînd problema va fi abor- 
dată de mama. Dacă mama îl va întreba : „Sașa, unde mi-e cen- 
tura ?“, el îi va răspunde: „Am făcut-o cadou unei fete“. Îna- 
inte însă ca ea să-l întrebe, nu era cazul să înceapă cu mărturi- 
sirile, ba încă într-un moment atît de nepotrivit, cînd amîndoi 
se aflau în întîrziere şi fiecare clipă le era prețioasă. 

Îşi puse încălțămintea de schimb într-o pungă de polietilenă 
şi plecă la școală cu conştiinţa relativ împăcată. 

La ora de literatură, profesoara le vorbi despre romanul 
„Ce-i de făcut ?“ de Cernîşevski, cu referinţă la visele Verei Pav- 
lovna. 

Duc nu apucase să citească romanul: nu din lene, ci din 
plictiseală. Aşa că-l rugă pe Honin să i-l povestească pe scurt. 
Honin i-l povesti, însă Duc nu reţinu decit faptul că Rahmetov 
dormise pe nişte cuie, că Cerniîşevski fusese prieten cu Dobroliu- 
bov și ca Dobroliubov murise de tinăr. Ba mai reţinu și faptul 
că lui Cernîşevski îi fusese frîntă deasupra capului o spadă sau 
o sabie. Nu prea știa ce diferenţă e între ele. Se pare că spada are 
lama mai îngustă, iar sabia una mai lată. Duc își zise că persoana 
care proceda la asemenea execuţii civice trebuia să dispună de-o 
forţă considerabilă, altminteri cum ar fi putut să frîngă în două 
ditamai lama de oţel? Pe urmă se dumiri că spada (sau sabia) 
era pesemne pilită dinainte. Doar nu-și puteau permite nişte per- 
soane care procedau la aceste execuţii să riște în fața unei mul- 
ţimi de oameni. 


282 


Cît despre vise, i se întîmpla și lui să viseze, dar visele sale 
erau mult diferite de ale Verei Pavlovna. El nu izbutea să pri- 
ceapă, de pildă, cum poţi visa reorganizarea unei societăţi. Poţi 
visa Cai, ceea ce înseamnă minciună. Sau noroi, care înseamnă 
bani. Ba cîteodată poţi visa că zbori. Asta înseamnă că încă mai 
creşti. De curînd, o visase și pe Maşa Arharighelskaia, o elevă 
dintr-a zecea „A“. Se făcea că dansau amîndoi un dans lent în- 
tr-o încăpere cu tapete roșii și fără să atingă pămîntul. El nu 
i se uita în ochi, ci îi privea buzele. Reţinuse bine imaginea: 
erau niște buze fragede, ușor liliachii, ca două rîme micuţe şi 
rumene. Dinţii fata îi avea mari și albi, aşa cum pot fi văzuţi 
în reclame. În luciul unor asemenea dinţi se răsfrîng frumos ra- 
zele soarelui. 

— Diukin, repetă, te rog, ce-am spus! îi propuse Nina 
Gheorghievna. 

Duc se ridică în picioare. 

— Aştept, îi aminti profesoara, întrucît el nu se grăbea cu 
răspunsul. 

—  Cerniîşevski era social-democrat, începu Duc. 

— Mai departe, solicită: Nina Gheorghievna. 

— Era prieten cu Dobroliubov. Dobroliubov era şi el so- 
cial-democrat. 

— Eu nu te-am întrebat despre Dobroliubov. 

Duc cobori privirea, încercînd din răsputeri să-și aducă 
aminte cam ce-ar mai putea să adauge. 

Nina Gheorghievna se plictisi sa aștepte. 

— Șezi. Nota doi, hotărî ea. Dacă acasă nu faci nimic, mă- 
car să fi ascultat ce se vorbeşte în clasă. Or, tu, aici, pluteşti în 
alte sfere. Tare aș vrea să știu cam pe unde vei fi plutind... 

„Pune-ţi pofta în cui, gîndi Duc. Canguroaico.“ În imagina- 
ţia lui, cangurul reprezenta un animal mătăhălos şi tont, căruia 
îi era cu totul contraindicat să aibă putere asupra semenilor săi. 

Svetlana Kiașko şedea tăcută în faţa lui Duc, umerii îi erau 
presărați cu mătreaţă, iar uniforma arăta în așa fel, ca şi cînd 
fata ar fi dormit îmbrăcată pe nişte saci cu făină. Cel mai curios 
lucru era că de povestea cu discul nu mai adusese vorba. Pe- 
semne că uitase. Duc îi aţinti ceafa și începu să emită fluide, în- 
cercînd s-o hipnotizeze. 

Kiașko se foi nervoasă şi întoarse capul. Întîlni privirea lui 
Duc, dar nici acum nu-și aminti nimic. Se uită din nou la el și-l 
întrebă : 

— Ce vrei? 


— Nimic, zise cu ciudă Duc. 


283 


Ultima oră de curs era cea de educaţie fizică. 

Igor Ivanovici, profesorul, îi scoase pe toţi în stradă și îi 
puse să alerge suta de metri. 

Duc îşi luă poziţia obișnuită de dinaintea startului, apoi își 
săltă fundul costeliv, de iepure, şi, la comanda „start“, se înșu- 
rubă în aer ca un proiectil. I se părea că aleargă foarte repede, 
dar cronometrul lui Igor Ivanovici îi indică acestuia un rezultat 
bun doar pentru invalizi. Cel mai bine, ca un tînăr zeu, alergă 
Buleev. Cel mai rău, Honin, la care totul se localizase în creier. 
Duc se află înaintea lui Honin. Pe locul al doilea de la coadă. 
Totuși, mişcarea, aerul și elanul își spuseră cuvîntul, înlatu- 
rîndu-i dezamăgirile din suflet şi inundîndu-l cu o stare de ne- 
păsare și bucurie. Aflat în această nouă stare sufletească, se apro- 
pie de Kiașko. 

— Ia zi, ne ducem să luăm discul ? 

— Vai, nu pot! făcu Kiașko. Astăzi nu pot. Trebuie să mă 
duc la ora de muzică. Am de dat un extemporal. 

— Mă rog, cum vrei... Doar tu ai nevoie de el, nu eu, zise 
Duc cu un aer indiferent. 

— Ne ducem miine, propuse Kiaşko. 

— Nu. Miine n-am să pot eu. 

— Bine. Atunci să mergem astăzi, admise ea cu amabilitate. 
Dar numai după extemporal. Diseară, pe la șapte. 

La oraş şapte fix, fata se şi afla în faţa blocului, îmbrăcată 
la modă, în culori aprinse, insinuante. Duc aproape că n-o re- 
cunoscu. Într-adevăr, Svetlana Kiaşko părea alcătuită din două 
Svetlane. Una, cea de la şcoală, cenușie și prăfuită, aidoma unui 
şoarece de moară. Ai fi putut s-o calci cu piciorul fără s-o ob- 
servi. A doua, cea din afara școlii, sclipitoare şi victorioasă, ca 
un foc de artificii. În consecinţă, aveai impresia că școala îi ani- 
hila cu totul adevărata personalitate. Sau, dimpotrivă, i-o scotea 
în evidenţă, în funcţie de ce reprezenta ea de fapt: un șoarece 
sau o stea artificială. Pesemne că în realitate cumula în ea am- 
bele ipostaze. 

— Bună! îi zise acum lui Duc pe un ton condescendent. 
Hai să mergem ! 

Porniră amîndoi, în tăcere, pe lîngă cutiile de gunoi, pe lîngă 
grădiniţa de copii, pe lingă blocul numărul nouă, și lui Duc i se 
pāru deodată că umblă aşa de-o viață. Undeva, în alte lumi, 
Maşa Arhanghelskaia valsează fără să atingă dușumeaua, iar el, 
Duc, tot umblă întruna ca o suveică, între Mareeva cea grasă cît 
un butoi şi Kiașko cea asemănătoare unui şoarece astral. 


284 


Ajunseră la blocul cu patru etaje. Duc își imagină spectaco- 
lul ce avea să urmeze şi care fusese deja pregătit și trecut prin 
repetiție. Încercă fără veste un sentiment de silă și zise: 

— Am să te aştept aici. 

— Da: o să aibă efect ? făcu bănuitoare Kiaşko. 

— Ce să aibă efect ? 

— Puterea ta de talisman. Ştiu că un talisman trebuie ţinut 
în mînă. 

— Nu-i obligatoriu. Puterea mea acţionează și la distanţă. 
Pînă la patru kilometri. 

— De ce pînă la patru kilometri ? 

— Asta-i raza ei de acţiune. 

— Da’ cum faci tu treaba asta? își exprimă curiozitatea 
Kiașko. 

— Bioenergie, zise laconic Duc. 

— Adică ? 

— Trebuie s-o simţi. E greu de explicat, scăpă el din în- 
curcătură. 

— Încearcă, insistă Kiaşko. 

— Cum să-ţi spun... Acum, de exemplu, am să mă gindesc 
la acelaşi lucru la care te gîndeşti și tu. Întrucît dorim amîndoi 
același lucru, dorinţa noastră începe să oscileze, iar amplitudinea 
ei se va abate peste Mareeva. O va prinde ca-ntr-un laţ. Ea nu 
va mai putea să scape și va începe să dorească ceea ce dorim și 
noi. 

— Da: n-o să mă dea afară? 

— Hai, du-te, zise Duc. Nu te mai tîrgui cu mine. 

Kiaşko începuse să-l irite, aşa cum te irită oamenii Care îţi 
solicită nişte servicii, ca apoi tot ei să-ţi întoarcă spatele. În afară 
de asta, era grăbit: peste un sfert de ceas avea să fie transmis 
la televizor următorul episod al filmului poliţist, şi voia să ajungă 
la timp acasă. 

În sfîrşit, Kiașko plecă. Și parcă intră în pămînt. Lipsi exact 
două ore. Duc îngheţă ca o legumă congelată în pachetul ei de 
celofan. Scurta de blană sintetică pe care o purta avea o parti- 
cularitate ciudată, mai bine zis, două: pe vreme călduroasă te 
făcea să nădușeşti, iar cînd se lăsa gerul, să îngheţi bocnă. 

Mai întîi, Duc îşi bătu un picior de celălalt. Pe urmă își 
lovi palmele. Nu-i mai rămase decît să se dea cu capul de zid. 
Ar fi putut, desigur, să lase totul naibii şi să plece acasă, dar nu-l 
lăsa s-o facă vanitatea. Într-adevăr, ce nu rabdă omul în numele 
vanităţii ? Al gloriei deşarte. Abia mai tîrziu, o dată cu vîrsta, 


285 


începi să-ţi dai seama de această deşertăciune. Pe cînd la cinci- 
sprezece ani, pentru glorie, pentru faimă, eşti în stare să-ți dai 
totul ; şi sănătatea, și onoarea, ba chiar și viaţa. 

În fine, Kiașko reveni cu discul subsuoară şi zise: 

— Ne-am uitat la film. Pe urmă am băut ceai. Tăcu o clipă 
și adăugă : Credeam că ai plecat demult... 

— Ţi-a dat discul? o întrebă Duc, deşi Kiașko îl ţinea sub- 
suoară şi era cu neputinţă să nu-l zărești. 

— Pe loc, se miră Kiașko. Nici n-am apucat să deschid 
gura. Oh, Lenka asta... abia acum mi-am dat seama cît mi-a lip- 
st... 

— [I-am trimis patru fluide, căută Duc să aducă vorba des- 
prea propria-i contribuţie. 

Ningea cu fulgi mici şi deşi. Prin fulguirea ninsorii, ochii 
lui Kiaşko îl fixară — galbeni și migdalaţi. Ca ai unei pisici mari. 
Pisicile au în general ochi frumoși. Așa că nici cei ai lui Kiașko 
n-ar fi fost de lepădat dacă pe lume n-ar fi existat alți ochi... 

— Ascultă, Saşa, zise fata, și Duc rămase uimit că ea nu-i 
uitase numele. Tu să n-o prea împrăştii la dreapta și la stînga... 

— Ce anume? 

— Bioenergia asta a ta. Că o să ţi-o stoarcă toată şi-ai să 
mori. 

— Cîmpul bioenergetic poate fi reîncărcat. Ca un acumula- 
tor, o linişti Duc. 

— De la ce şi-l reîncarci ? 

— De la o altă bioenergie. 

— Omenească ? 

— Şi omenească și, în general, a naturii. A universului ra- 
țional. 

— Există şi unul neraţional ? 

— Există. 

Kiașko îl privi pe Duc în tăcere, cu o expresie stranie aş- 
ternută pe chip. Părea că încearcă să-l compare pe el, cel de pînă 
atunci, cu cel de-acum, alesul lui Dumnezeu, şi că nu izbutește 
deloc să înţeleagă de ce l-a ales Dumnezeu tocmai pe el, Diukin, 
de ce şi-a îndreptat spre el degetul dumnezeiesc. 

— Da' de ce tocmai tu ? îl întrebă direct, în cele din urmă. 

Ce putea el să răspundă la asemenea întrebare ? Nu-i rămase 
decît să înalțe uşor din umeri și să-și îndrepte privirea spre uni- 
versul infinit, în direcția căruia pornea acum firul prelung al fe- 
linarelor, ultimul dintre ele fiind însăşi luna. 


286 


Faima şi bîrfa au aceeași viteză de propagare, deoarece faima 
este la rîndul ei o biîrfă, numai că poartă semnul plus, iar bîrfa 
este la rîndul ei o faimă, numai că are înainte semnul minus. 

Chiar a doua zi, în timpul recreaţiei mari, la Duc veni Vi- 
tali Reznikov dintr-a zecea „B“ şi-l întrebă cu un aer superior: 

— Zice lumea că ești un talisman? E adevărat? 

Uitîndu-se la el cu ochi holbaţi, Duc nu-i răspunse, căci bă- 
iatul din faţa lui nu era un Vitali oarecare, ci chiar acela de care 
era amorezată Maşa Arhanghelskaia. Duc aflase asta numai cu o 
lună în urmă și în următoarele împrejurări. 

Într-o zi venea acasă de la magazinul de zarzavaturi, cărînd 
în sacoşă o sfeclă mare și rotundă ca o minge de fotbal. Îl ru- 
gase mama să cumpere sfeclă şi s-o pună la fiert. O asemenea le- 
gumă trebuie s-o fierbi timp de douăzeci şi patru de ore, ca pe 
nişte ciolane pentru piftie. De fapt, Duc se pricepea să facă și 
piitie, era un copil bine adaptat la toate, dar acum nu despre 
asta e vorba. Intrînd în lift, fu gata să-i închidă ușile, cînd ci- 
neva, Care intrase îndată după el în vestibul, îi strigă: „Aştep- 
taţi, vă rog!“ Duc nu putea suferi să folosească liftul împreună 
cu cineva, adică să rămînă într-un spaţiu închis cu o persoană 
străină. Cel mai mult îi repugna să călătorească astfel cu babor- 
nița de la etajul șapte, care ocupa trei sferturi din cabină și era 
senilă de-a binelea. De aceea, ori de cîte ori intra în lift, se gră- 
bea să-nchidă cît mai repede ușile şi să apese pe buton. De astă 
dată însă, fu surprins înainte de-a o face şi trebui să se supună. 
Cîteva clipe mai tîrziu, în lift intră Lariska de la etajul patru şi, 
împreună cu ea, Maşa Arhanghelskaia, cu obrazul șiroind de la- 
crimi. Plingea de i se înroșiseră pînă și sprîncenele, iar întreg 
obrazul i se acoperise de puncte purpurii. Părea atît de neferi- 
cită, încît lui Duc i se strînse inima. Lariska apăsă pe buton, iar 
lui i se păru că liftul porneşte în sus în sunetele unul coral fu- 
nebru. Deși îl zărise pe Duc împreună cu sfecla lui, Maşa plînse 
mai departe, ceea ce J vedi că nu se sinchisea de el aşa cum nu te 
sinchiseşti de prezenţa unei pisici sau a unui cîine. Într-un cu- 
vînt, nu-i dăduse lui Duc nici un fel de atenție. 

Duc însă fu zguduit din temelii. Ar fi putut să şi moară 
pentru fata asta, cu condiţia, desigur, ca ea să- şi dea seama de 
cele ce se întîmplă. Să-și dea seama și, în clipa cînd el s-ar să- 
vîrşi din viață, să se plece asupră-i, și din ochi să-i pice peste 
obrazul lui o lacrimă incandescentă. 

Liftul se opri la etajul patru, ieșiră tustrei din cabină şi o 
luară în direcţii diferite : Maşa şi Lariska la stînga, Duc cu sfecla 
lui — la dreapta. 


287 


În seara aceleiaşi zile, Lariska veni şi sună la ușă. 

— Iscăleşte aici, îi porunci, întinzîndu-i un tabel şi un sti- 
lou cu pastă. 

Duc privi tabelul şi întrebă : 

— Da' dece? 

-— Că ne mutăm, îl lămuri ea. 

— N-aveţi decît. Pentru ce vă trebuie semnătura mea? 

— Blocul ăsta e cu apartamente proprietate personală, îi 
explică Lariska. Şi-i nevoie de acordul tuturor locatarilor. 

„D= ce să fie nevoie? Cine are nevoie? Ce de inepţii mai 
născocesc oamenii ăștia maturi !...“ 

Se iscăli în dreptul cifrei 89, care indica numărul apartamen- 
tului său, şi, restituind fetei stiloul, o întrebă cu un aer indife- 
rent: 

— Dg de ce plingea Maşa Arhanghelskaia ? 

— Că s-a amorezat, îi răspunse Lariska pe un ton la fel de 
indiferent, şi sună la uşa de alături. 

În prag apăru o altă vecină de pe palier, o femeie vîrstnică 
şi burduhănoasă, ca un dinozaur care ar sta pe propria lui coadă. 
Avea un trup uriaş și un Cap cît o gămălie. Duc se pomenise de 
cîteva ori cu ea în ascensor și de fiecare dată simţi că-l ameţește 
mirosul de votcă pe care îl răspîndea femeia și de fiecare dată 
îl încercă teama că ea ar putea să cadă peste el și să-l facă piftie. 
Vecina izbutea totuşi să iasă cu bine din cabină şi pornea de fie- 
care dată spre ușa ei, mergînd în diagonală, ca şi cînd ar fi dat 
mereu la o parte cîte un obstacol nevăzut. Lumea zicea că are 
bani mulți, dar că ei nu-i aduc fericirea. Se ştia totuși că moare 
de frică să nu fie jefuită. 

— Semnaţi, vă rog, i se adresă Lariska. 

Femeia-dinozaur îi privi morocănos şi bănuitor pe amindoi, 
iar Duc avu prilejul să vadă mai limpede ca altcîndva că ea are 
un obraz lătăreţ şi roșu și că pielea de pe obraz îi e întinsă ca 
pielea pe-o tobă. Semnă tăcută şi dispăru iar în spatele ușii. 

— D2’ de cine ? întrebă Duc. 

Lariska uitase începutul convorbirii, de aceea nu înţelese în- 
trebarea. 

— Maşa, zic. De cine s-a amorezat? încercă Duc să fie mai 
explicit. $ 

— A... Păi de Vitali Reznikov. E o proastă. Pînă-n călcîie. 

Duc nu pricepu: e proastă pînă-n călcîie fata, ori s-a amo- 
rezat de Vitali pînă-n călcîie. Adică, de ce e plină: de dragoste 
sau de prostie ? 

— Da! de ce-i proastă ? întrebă el. 


288 


— Pentru că Reznikov e o nenorocire cu garanţie, conchise 
pe un ton categoric Lariska ŞI urcă la etajul următor. 

— Cu garanţie înseamnă garantat ? încercă să se edifice Duc. 

— Lasă-mă-n pace. Eşti încă prea mic, făcu un jignitor gest 
de lehamite Lariska şi, ajunsă la celălalt palier, dispăru. 

Și iată că această „nenorocire cu garanţie“ a Mașei, întruchi- 
pată de Vitali Reznikov, sta acum față în faţă cu Duc și rostea 
intr-o doară : 

— Lumea zice că eşti un talisman? 

Duc continuă să se holbeze la el, întrebindu-se cam în ce 
consta primejdia pe care, chipurile, o reprezenta tînărul. 

Vitali ăsta era iubit de profesori pentru că învăţa strălucit 
şi cu multă ușurință, lucru care nu i se părea defel complicat. 
Aşa îi era alcătuit lui creierul. 

Vitali era iubit şi de cei doi părinți ai lui, de două bunici, 
de o străbunică şi de doi bunici. Pe lingă asta, mai avea la spate 
şi pavăza preaputernicului său tată, care se străduia să-i croiască 
prin viaţă un drum drept, înlăturind de pe întinderea acestuia 
toate buturugile, kupala toate gropile şi acoperindu-l cu as- 
fait. Feciorului nu-i mai rămînea, aşadar, decît să meargă înainte 
pe acest drum, cu soarele în față și cu vintul adiindu-i pe la 
tîmple. 

Vitali era iubit şi de fete, pentru că era frumos și distins ca 
un prinţ. Și știa acest lucru. De ce, adică, să nu-l fi ştiut? 

Era, așadar, iubit de toată lumea. Și, la rîndul lui, avea inima 
deschisă pentru dragoste şi fericire, ca un căţelandru vesel și sā- 
nătos. Totuși, îi lipsea ceva. Fiinţa lui ducea lipsă de acea 
substanță care, în domeniul artei fotografice, se cheamă „fixator“, 
El nu izbutea adică să-și fixeze sentimentele și de aceea trecea 
extrem de repede de la un atașament la altul. Poate, ce-i drept, 
şi datorită faptului că avea de unde alege. Pe ması vieţii lui se 
aflau, ca la un restaurant chinezesc, atîtea feluri de mîncare, în- 
cît ar fi fost de-a dreptul ridicol să se sature numai cu unul, fără 
să guste şi din celelalte. 

Cît despre Duc, acesta se descurca mai uşor: pe el nu-l iu- 
beau nici profesorii şi nici fetele. Numai maică-sa. El, în schimb, 
ştia să iubească cu mult devotament şi cu multă statornicie. Dra- 
gostea și statornicia reprezentau pentru el o necesitate. 

— Să zicem că aș fi talisman. Și ce-i cu asta ? 

— Vreau s-o invit la patinaj pe Maşa Arhanghelskaia. 

— Invit-o. 

— Mă tem c-o să mă refuze. 

— Ei şi ? Ce-o să se întîmple? 


289 


— N-o să se întîmple nimic. Adevărul e însă că ea mă 
urăște, făcu necăjit Vitali. Parcă i-aș fi făcut cine ştie ce... 

În cazul de fașă, Duc nu se îndoi nici o clipă de succesul 
intervenţiei care îi era solicitată. Acest succes i-l pregătise viaţa 
însăşi, şi realizarea lui nu presupunea nici un fel de risc și nici 
un fel de efort. 

— Bine, să mergem, consimţi el și porniră amîndoi spre clasa 
a zecea, aflată la capătul culoarului. 

Într-adevăr, ar fi fost mare păcat să scape o asemenea ocazie : 
ocazia de a se afirma în ochii unui elev mai mare, și nu ai ori- 
cărui elev, ci tocmai ai lui Vitali Reznikov, celebru prin reputaţia 
lui distins-îndoielnică. În felul acesta va fi atins și el, Duc, de 
aripa acestei reputaţii și astfel va deveni mai matur, mai frecat 
de viaţă, aidoma unor bus roşi de- -a lungul vremii. 

Din clasa a zecea „A“ le ieşi în întîmpinare chiar Maşa Ar- 
hanghelskaia. 

Nu purta uniformă şcolară, ci o rochie frumoasă, din im- 
port, de-o culoare stacojie, semănînd astfel cu o flăcăruie avîn- 
tată în sus. Chipul ei îl arse pe Duc la inimă. 

Vitali îl apucă de mînă, ca şi cînd ar fi vrut să strîngă ta- 
lismanul în pumn. Şi se duse la Maşa. 

— Vrei să mergem miine la patinoar? o întrebă cu vocea 
gîtuită. 

— Astăzi, îl corectă Maşa. La ora opt. 

Și se depărtă de-a lungul culoarului, cu spatele drept, cu 
chipul impenetrabil. 

Vitali îşi descleștă pumnul şi se uită uluit mai întîi în urma 
fetei, apoi la Duc. 

— A zis c-o să mergem, aşa-i? rosti, trezit la realitate. 

— Da. Astăzi, la ora opt, confirmă Duc. 

— Da unde o să ne-întilnim ? 

— Îi dai un telefon și te înţelegi cu ea, îl povăţui Duc. 

— Grozavă treabă... Vitali scutura din cap, revenindu-și cu 
încetul în fire, adică recăpătîndu-și obişnuitul aer arogant. 

— Cum ai reușit să faci așa ceva ? 

— Sint ceea ce se cheamă un extrasens, îl lămuri cu modestie 


Duc. 


— Cum, cum ? 

— Extra e totuna cu „supra“. Sens înseamnă „simţ“. Sint 
un tip suprasensibil. 

— Aha. Deci „votca-extra“ înseamnă supravotcă, se dumiri 
Vitali. Și aceasta fu singura concluzie pe care o trase din cele în- 


290 


timplate. Pe urmă își dădu seama și întrebă: Poate vii cu mine 
şi cind voi da examenul de admitere la institut? 

— Dz’ duşumelele nu vrei să ţi le spăl: rosti ofensat Duc. 

— Duşumelele ? făcu mirat Vitali. Nu. Duşumelele la noi 
le spală bunica. 

Chiar atunci sună clopoţelul. 

Duc şi Vitali se duseră la clasele lor. Fiecare gîndind la ceea 
ce realizase. Vitali la împăcarea ce avusese loc, iar Duc la pier- 
derea unei fiinţe dragi, pe nume Maşa. Ce-i drept, ea nici nu 
fusese vreodată numai a lui. Al lui însă fusese visul. Dreptul de 
a visa. Acum, pierduse şi acest drept. Şi asta numai ca să ob- 
țină niște amărite de aplauze, numai ca să se afirme în ochii indi- 
ferenţi ai lui Vitali. Pe Vitali însă nu poţi să-l impresionezi cu 
nimic. Pentru el nu prezintă importanţă decît ceea ce îl priveşte 
direct. Dacă e vorba de ceva „extra“, de exemplu, acesta nu poate 
să fie decît o votcă sau niște fursecuri. Căci fursecurile le poţi 
mînca, iar votca o poţi da pe gît. 

Începu ora: de geografie. 

Lev Semionovici, profesorul, vorbi despre condiţiile climatice. 
Duc asculta şi așa, zilnic, în cadrul emisiunii „Starea vremii“ şi în 
sunetele unor piese de Ceaikovski, unde era în ziua aceea cald și 
unde era frig. La Tbilisi, de exemplu, se abăteau ploi tropicale, în 
timp ce în lakutia arborii înalți gemeau sub povara gerului. Hei, 
de s-ar afla el sub un asemenea arbore în scurta lui cea ca celo- 
fanul! Sau în plină ploaie tropicală cu obrazul ridicat spre şu- 
voaie !... 

— Diukin !îl strigă Lev Semionovici. 

Duc se ridică în picioare. Îndreptă spre profesor o privire 
cinstită și tristă, ca și cînd l-ar fi rugat să- -l înțeleagă, să-i recep- 
ționeze gîndul, aşa cum recepționează un aparat de radio o undă 
electromagnetică. Dar Lev Semionovici era pesemne acordat pe-o 
altă lungime de undă. Una care nu era a lui Duc. 

a Ai, te rog, amabilitatea să ieși afară! i se adresă profe- 
sorul. 


— De ce? întrebă Duc. 
— Mă deranjează expresia dumitale. 


Duc ieși pe culoar. De-a lungul unui perete se înșirau por- 
trete de cosmonauți și stemele republicilor unionale. 


Rămase o vreme nemișcat. Pe urmă se sprijini cu spatele de 
perete şi lunecă astfel în jos, aşezîndu-se pe vine. 


Tocmai atunci, dinspre cancelaria profesorilor, cu un catalog 
în mînă, veni Maşa Arhanghelskaia. Chipul îi emana lumină. Pă- 


291 


rea că plutește — ca în visul acela — la doi centimetri de duşu- 
mea. O purta astfel, prin văzduh, însăşi fericirea. 

O, cum ştia ea să se contopească cu propriile ei stări sufle- 
teşti! Mai demult, Duc o văzuse în culmea nefericirii. Acum, o 
vedea radiind de fericire. Ținînd seama însă că Vitali nu era decît 
o „nenorocire cu garanţie“, însemna că foarte curînd ea avea să 
revină la starea dintii, lacrimi mărunte aveau să-i brăzdeze obra- 
zul, sprîncenele să i se înroșească, iar chipul să-i fie tot numai 
puncte purpurii. 

Avea, prin urmare, să tot treacă mereu de la starea de fe- 
ricire la cea de amărăciune şi viceversa. Dar poate că tocmai asta 
e ceea ce înseamnă dragoste? Poate 'că e de preferat o fericire 
amară unei vieţi cenușii, anoste ?... 

O clipă mai tirziu, îl zări pe Duc şezînd pe vine lîngă pe- 
rete. 

— Ce-i cu tirie ? îl întrebă cu duioşie, parcă revărsînd peste 
el un pic din sentimentul ce-i inundase sufletul. 

— Nimic, zise Duc. 

El nu avea nevoie de duioşia destinată altcuiva. 


— O jumătate de kilogram de caşcaval „Poşehonski“, o 
jumătate de kilogram de unt şi douăzeci de pacheţele de lapte din 
cel cu şase la sută grăsime, zise Duc. 

Vinzătoarea — vîrstnică, mișcîndu-se anevoie — făcu soco- 
teala la abac şi murmură: 

— Opt ruble şi nouă copeici. 

— Por să vă achit dumneavoastră ? o întrebă Duc şi îi în- 
tinse banii. 

— Nu. La casă, îl îndemnă vînzătoarea. 

Nu funcţiona decît una din case, şi de-a lungul magazinului 
şirul de oameni părea un rîu cu meandre, cotituri şi afluenţi. 

— Aş sta prea mult, mărturisi Duc şi încercă să stabilească 
cu vînzătoarea un contact vizual. În ochi i se putu citi: „Deşi 
sînteţi bătrînă ca o caracatiţă, totuși sînteţi o femeie cumsecade, 
aţi obosit şi vreţi să vă duceţi acasă...“ 

Cînd te uiţi la un om cu bunăvoință şi îi vorbeşti pe un ton 
normal, fără s-o faci pe încrezutul și să-ţi arogi tot jul de drep- 
turi, atunci cele dorite de tine se împlinesc cu ușurință, fără să 
fii neapărat un talisman. Binele naşte bine. Așa cum răul naște 
alt rău. 

Vînzătoarea îl privi pe băiețandrul slăbuş şi cam neputincios 
în aparenţă de dinaintea ei şi ocoli cu privirea şirul de oameni 


292 


care înainta spre casă. Încercă apoi să înlăture cei doi factori: pe 
băiat și rîndul de la casă. În cele din urmă zise : 

— Bine, fie. Da’ rest să ştii că n-am să-ţi dau. 

Duc puse pe tejghea două bancnote însumînd „opt, ruble, iar 
alături, o monedă de zece copeici. Viînzătoarea mătură banii de 
pe tejghea în palmă. Din palmă îi azvirli în buzunarul mare, alb, 
larg, deschis al halatului. Și îşi mută ochii spre următorul cum- 
părător. Era o bătrînă, uscată ca un ciot. 

— Cincizeci şi şapte de copeici, fără să-mi dai restul, zise 
bătrîna şi puse banii pe tejghea. Un pachet de frişcă şi-un pachet 
de brînză de vaci. 

În momentul cînd Duc ieșea din magazin cărînd cu el î în sa- 
coşa umflată douăzeci de mici piramide triunghiulare, vînzarea 
produselor la sectorul de lactate începuse a se desfăşura după un 
principiu nou, ocolind casa, evitînd orice evidenţă și orice con- 
trol. Duc nu stătu să se întrebe dacă-i un lucru bun sau rău. 
Probabil că pentru unii avea să fie bun, iar pentru alţii rău. 

În pragul ușii se lovi de tuşa Zina, mama Lariskăi şi vecina 
lor, cea în casa căreia n-ar fi vrut cîtuşi de puţin să vadă lumina 
zilei. 

— De ce ai luat atîta lapte? se miră tuşa Zina. 

— Facem din el brînză de casă, o lămuri Duc. Mama nu 
poate să mănînce dimineaţa decît brînză de vaci. 

— Bravo, îl lăudă tuşa Zina. Văd c-o ajuţi pe maică-ta. Uite 
că mai sînt și copii dintr-ăştia. A mea nu ştie să zică altceva decît 
„fă-mi“ ȘI „dă- -mi“. Acv’ vrea magnetofon. Unul „Sonia” 1. De 
unde să i-l iau? 


Duc nu-i răspunse. Chiar atunci un pachet de lapte de la 
fundul sacoşei plesni sub presiunea celorlalte şi lichidul din el 
porni să se scurgă într-un pres subțire, continuu, spălindu-i lui 
Duc bocancul stîng. Duc întinse mîna, depărtind sacoșa de blugi, 
firul de lapte curse acum mai la distanță, dar era incomod să ţii 
sacoşa în felul acesta, cu mîna întinsă. 


— Ascultă, Saşa, am auzit că eşti un... un... am uitat cum îi 
zice. Mă rog, un fel de peştișor de aur 2. 


— Cine zice aşa ceva ? a întrebă Duc. 
Mecanismul de propagare a faimei sale nu-i era, fireşte, in- 
diferent. 


1 Personajul pronunță greşit denumirea firmei „Sony“ (Sonia = diminutiv 
de la Sofia) (rus.). 

2 Personaj fabulos din basmul în versuri „Povestea pescarului şi peştişoru- 
ui“ de A. S. Puşkin. 


293 


— Cei de la şcoală. 

Duc îşi dădu seama că Vitali povestise totul Mașei, Maşa — 
Lariskăi, Lariska — tușei Zina. Iar acesteia, doar să-i zici ceva... 
De-aici încolo are să împrăştie vestea prin toată ţara. Ba are s-o 

ANEI Pet gi e 
publice şi în „Vecerka“ 1, în chip de anunţ... 

Duc se simţi totuşi flatat că numele i se vîntura prin acele 
cercuri unde cei mai grozavi flăcăi patinează cu cele mai grozave 
fete, în sunetele muzicii și cu mîinile încrucișate la piept. 

— Deunăzi mi-au venit nişte cunoştinţe de prin părțile Bal- 
ticei, zise tuşa Zina, nu se ştie de ce, cu e voce plîngăreaţă. Vara 
ne închiriază acolo o vilişoară de-a lor. Au venit acum să-și ia o 
garnitură de mobilă finlandeză, de-i zice „Tower“. Da? nu se gă- 
seşte nicăieri. 

— Asta-i mobilă englezească, o corectă Duc. 

— Cum adică, englezească ? se miră tuşa Zina. 

— Tower este o închisoare din Anglia. Una în care a fost 
închisă regina Elisabeta Stuart. 

— De unde ştii ? 

— O ştie toată lumea. 

— S-ar putea, consimţi tuşa Zina. Are și-o etajeră cu nişte 
gratii metalice. 

— Ce le trebuie să-și bage în apartament nişte gratii de puş- 
cărie ! încercă s-o convingă Duc de aspectul absurd al unei ase- 
menea intenţii. 

— Ajută-i, Saşa, nu se lăsă convinsă tuşa Zina. Te rog. Că 
le-am și promis... Lariska zicea că ai un suflet nobil... 

Duc nu ştia cît îi era de nobil sufletul. Dar dacă o spusese 
Lariska, înseamnă Că avea dreptate. 

Să accepte şi să promită că va procura mobila în cauză era 
desigur un lucru ispititor, totuși foarte riscant. Nu prea era de 
crezut ca directorul unui magazin de mobilă să primească în dar 
o centură cu Cataramă „Wrangler“. Şi-apoi, centura asta nici nu 
mai exista. Să-i zică însă tușii Zina „Nu pot“ ar însemna să-și 
reducă în mod considerabil faima. Or, faima constituie totuşi ca- 
lea cea mai scurtă și mai sigură spre inima Maşei Arhanghelskaia. 
Cînd ea se va convinge că Vitali e cu adevărat o nenorocire cu 
garanţie, iar Duc, dimpotrivă, un tip cu totul ieșit din comun, ba 
înzestrat și cu un suflet nobil, nu se ştie ce întorsătură vor putea 
să ia lucrurile. 

— Oamenii ăștia ar da și un ciubuc, îi șopti la ureche tușa 
Zina. Dar nu ştiu cui să dea şi cît să dea. Să ştii, dragul meu, că 


1 Denumirea populară a cotidianului „Vecerneaia Moskva“. 


294 


sînt nişte oameni foarte de treabă. Adevăraţi intelectuali. Ne dau 
voie să ne folosim şi de livada lor, şi de grădina de zarzavaturi. 
Culegem acolo coacăze, mărar... 

Firul de lapte din pachet încetase să curgă. Nu mai picurau 
de acolo decît stropi răzleţi. Duc readuse braţul în poziţia lui 
iniţială. 

— Am să încerc, zise el. Dar nu vă promit nimic sigur. 

Operaţiunea „Iower-Talisman“ trebuia, într-adevăr, bine pre- 
gătită. 


Cabinetul directorului se afla în fundul magazinului, lîngă 
depozitul de mobilă. 

Directorul şedea la biroul său, gîrbovit, cu gura întredeschisă, 
şi semăna cu un arici însetat. Părul îi era aspru şi-i stătea vîlvoi 
în cap, aidoma unor ace. Îi lipseau doar acele de pe spate. Capul 
îi alcătuia cam a treia parte din trup şi se unea cu acesta nu prin 
intermediul gâtului. Braţele îi erau scurte ca nişte lăbuţe, palmele 
îi stăteau culcate pe birou, cu buricele degetelor îndreptate unele 
spre celelalte. 

— Bună ziua, zise Duc, intrînd în cabinet. 

Ariciul scoase un mormăit lipsit de însufleţire. N-avea chef 
să zică nici „bună ziua”. Și nici nu-i venise vreun oaspete deosebit. 
Ia, un puști acolo... S-o fi rătăcit, pesemne. Nu-și mai găseşte 
mama... 

Duc rămase nehotărît. Tăcea. 

— Ce vrei? îl întrebă în cele din urmă Ariciul. Vorbea cu 
efort, ca şi cînd l-ar fi gîtuit cineva, ţinîndu-l cu mîna de be- 
regată. 

— O garnitură „lower“, răspunse Duc. 

— Deocamdată n-avem nimic de import... Da’ cine are ne- 
voie ? 

— Nişte cunoştinţe. 

— Ale cui? Directorul se foi, neliniștit. Pesemne că se în- 
Geba : n-o fi Duc trimisul vreunei persoane importante? 


— Ale tuşii Zina. 

— Da cine-i tuşa Zina ? 

— O vecină de-a noastră. 

— Şi te-a trimis să cumperi mobilă ? Aştia au înnebunit de 
tot... Auzi dumneata: să trimiţi un copil să-ţi ia mobilă... Di- 
rectorul pufni pe nări, întocmai ca un arici. 

— Eu nu sînt copil. 

— Da” ce eşti tu? 


295 


— Talisman. 

— Cum? 

— Sînt un talisman. Adică un om care aduce fericire. 

Pentru prima oară de la începutul convorbirii directorul părv 
mai înviorat. Acum îl privi pe Duc ca un arici care a văzut ceva 
ce-l interesează. Un hrib, de exemplu. 

— Chiar aduci fericire ? întrebă el, ca să se convingă. 

— Aşa, în mod direct, nu aduc. Dar dacă cineva are o do- 
rinţă şi mă ia cu el, dorinţa i se împlineşte. 

— Mă, tu nu minţi? mai întrebă o dată Ariciul. 

— Păi garnituri „lower“ oricum nu se mai găsesc, încercă 
să se eschiveze Duc. 

— Ascultă, dacă tu îmi dai o mînă de ajutor, am să te ajut 
şi eu pe tine, zise Ariciul. Nu vreau decît să vii cu mine pentru 
un ceas-două. 

— Unde ? întrebă Duc. 

— Undeva, se eschivă de astă dată Ariciul. Are pentru tine 
vreo importanţă ? 

—- Nu prea, mărturisi Duc. 

Ariciul se ridică pe lăbuţele dinapoi, dar nu deveni mai înalt. 
Capul îi rămase la nivelul de pînă atunci. Duc își dădu seama că 
celălalt părăsise scaunul doar după modul cum îi erau așezate 
mîinile. Pînă atunci îi stătuseră cu buricele degetelor faţă în faţă, 
iar acum, zăceau pe birou cu palmele înainte. Ca la un om care 
stă în picioare. 

În taximetru, Ariciul se așeză lîngă şofer şi tăcu tot drumul, 
cu capul înfundat între umeri. 

Doar o singură dată se întoarse şi zise : 

— Dacă vor să nu mai existe mită, să nu creeze condiţii... 

Duc nu pricepu nimic. 

— Creează deficitul. Creează cozile, mormăi supărat Ariciul. 
Și pe ce se bazeaza? Pe-o înaltă moralitate? Aşa am să şi spun. 

— Cui ? întrebă Duc. 

Ariciul se mulțumi să dea din mînă, apoi îi zise şoferulub: 

— Aici. 

Şoferul frînă în faţa unei clădiri mari şi impunătoare. 

Ariciul achită costul cursei, apoi cobori şi-i deschise lui Duc 
portiera. 

Hainele şi le lăsară la garderobă. Era o încăpere răcoroasă, 
cu pereţi de marmură, semnănînd cu o catedrală. 

Urcînd o scară largă, intrară într-o încăpere căptușită cu 
lambriuri de lemn. De-o parte şi de alta se aflau două uși ma- 
sive, prevăzute cu tăblițe şi avînd în dreptul lor cîte-o secretară 


296 


— Stai aici, porunci Ariciul şi se duse spre uşa din dreapta. 
înainte de-a dispărea în spatele ei, îi aruncă lui Duc o privire. 
Ex xact aşa cum ai azvîrli cuiva un capăt de frânghie înainte de-a 
sări în craterul unui vulcan. Sau de-a plonja în valurile mării. Sau 
de-a ieşi dintr-o rachetă în plin cosmos, neștiind ce te așteaptă 
acolo şi dacă te vei mai putea întoarce. Duc prinse cu ochii ca- 
pătul de frînghie şi dădu din cap a încurajare. 

Asigurat de Duc, Ariciul dispăru în spatele ușii. 

Duc rămase să stea în picioare ca un stilp. I se făcuse foame. 
Nu înțelegea limpede tîlcul faptelor petrecute, totuşi își dădea 
seama că cineva crease condiţii pentru luare de mită și că Ariciul 
nu dăduse dovadă de-o înaltă moralitate, ci cărase cu lăbuţele 
lui scurte respectiva mită în propria-i vizuină. Acum, fusese che- 
mat să dea socoteală şi era foarte necăjit pentru că trebuia să dea 
jos din vîrful acelor sale nişte bani străini, pe care ajunsese să-i 
socotească între timp ca fiind ai lui. 

Secretara din dreapta răsfoia cu atenţie niște hirtii. Găsi în 
cele din urmă ceea ce căutase şi părăsi încăperea. Cea de- -a doua 
ginea la ureche receptorul telefonului și repeta din cînd în cînd 
O mereu aceeaşi frază: „Ai perfectă dreptate“. O pauză, şi din 
nou : „Ai perfectă dreptate“. 

Duc simţi că-l cuprinde plictiseala. Se sprijini cu spatele de 
tocul uşii din dreapta şi lunecă în jos. Îşi pusese în gînd să stea 
niţel pe vine, doar aşa, pentru variaţie. Dar nu-și pinu echilibrul 
şi căzu cu spatele peste uşă. Aceasta se dădu în lături, astfel î încât 
Duc se pomeni cu trupul şi capul î în cabinet, iar cu picioarele în 
anticameră. Lucru care îl făcu să semene cu un cadavru prăvălit 
fără veste dintr-un șifonier. 

Nimerind în această poziţie, izbuti totuşi să-şi dea seama că 
în cabinet se află două persoane : Ariciul şi încă un ins care adu- 
cea a sportiv retras din activitate din cauză de vîrstă. 

— Ce-i asta ? se sperie sportivul. 

— E... cu mine, făcu rușinat Ariciul. 

Între timp, Duc se ridică în picioare, şi sportivul avu posi- 
bilitatea să-l vadă în poziţie verticală : un băieţaș subţirel, cu ochi 
rotunzi, înfricoşaţi, şi cu un ciuf în creștetul capului. Sportivul 
se uită la el mai multă vreme decît se obișnuiește în asemenea 

cazii. Pe urmă se întristă fără veste și îi zise Ariciului: 

— Bine, uite ce e! Faci o cerere de demisie din motive per- 
sonale, şi să-ţi iei pentru tordeauna tălpăşița din rețeaua comerciala. 

ă nu-ţi mai calce piciorul pe-acolo. M-ai înţeles ? 


97 


Vorbea răstit, însă Ariciul, nu se ştie de ce, se înveseli atît 
de tare, încît i se holbară ochii de fericire. 

— Vă mulțumesc! murmură el plin de recunoştinţă. 

— N-ai de ce să-mi mulțumeşti! făcu sportivul. Că nu de 
dumneata mi-e milă. Mi-e milă de copiii dumitale. Aş vrea să cred 
că aşchia o să sară departe de trunchi. Poţi pleca ! 

Ariciul nu se clinti însă, paralizat de fericire. Duc sta și el 
nemișcat. 

— Du-te, du-te, i se adresă acestuia sportivul, cu un glas 
mai blînd. Și ia-l şi pe taică-tău... 

Coboriîră scara, fără să se uite unul la celălalt. Îşi luară tă- 
cuţi paltoanele de la garderobă. 

Ieşiră în stradă. 

— „Să nu-ţi mai calce piciorul...“, mormăi supărat Ariciul. 
Păi şi-aşa am să ocolesc de la un kilometru dughenele astea. Mă 
doare-n cot de ele. Dacă ai de-a face multă vreme cu mobila asta, 
începi să-i și urăşti pe oameni. O haită... Dar şi-o haită respectă 
nişte legi. Lupii, de exemplu... Da? de ce ne-am oprit aici ? se în- 
trerupse el brusc. Hai să mergem. Să bem ceva! 

Traversară strada, atrași de firma unui „Grille-bar“. 

Barul era aproape pustiu. La mese ședeau, cu paltoanele pe 
ei, doar cîteva perechi. Cînta în surdină o muzică. 

— Ti-e foame ? întrebă Ariciul. 

— Acuma, nu. 

Flămînzise la un moment dat, apoi foamea îi trecuse şi nu 
mai simţea în trup decît un fel de slăbiciune. 

Ariciul aduse o sticlă de coniac cu un mare număr de stele 
pe etichetă, precum şi o lămîie tăiată felii. 

Turnă coniacul în pahare: lui — unul plin, lui Duc — ju- 
mătate. 

— Cum te cheamă ? îl întrebă pe Duc. 

— Saşa, îşi aminti acesta. 

— Saşa dragă... Ariciul ridică paharul. Să bem în cinstea re- 
uşitei. 

Duc trase o duşcă zdravănă. Muşcă apoi din felia de lămîie. 
Coniacul îi arse gîtlejul, iar lămiia îi strepezi gura. 

Bău şi Ariciul. Îşi schimonosi obrazul ca o păpuşă de cauciuc, 
adunînd grămadă gura şi nasul. Apoi readuse totul la loc. 


— Păcat că nu m-au priponit, zise el. 
— Unde? nu-l înţelese Duc. 


— La puşcărie, rosti calm Ariciul, desfăcînd cercul cojii de 
lămîie şi făcîndu-l linie dreaptă. Tare aş vrea să scap de toată 


298 


lumea asta. Să schimb ambianța. Află că și la „puşcărie se poate 
trăi. Ştii care este lucrul cel mai important în viaţă ? 

— Care? 

— Să rămii om. Îmi amintesc, de exemplu, cum zideau după 
război casele nişte prizonieri nemți. Pe cinste. L-am întrebat pe 
unul : „De ce te străduieşti atîta ?“ Da’ el mie: „Vreau, zice, să 
mă întorc acasă tot neamţ“. Ai priceput? 

Duc îl asculta cu multă atenţie, însă problemele neamţului se 
aflau prea departe de propriile lui probleme. 

— Mi-aţi promis o garnitură „lower“, îi reaminti in cele 
din urmă. 

— Vino şi ia-o, îi zise Ariciul. 

— Păi nu mai aveţi așa ceva, făcu surprins Duc. 

— Nu mai are baza. Eu însă mai am în depozit. Una singură. 
Cu defect. Are un geam crăpat. Da’ îl poţi înlocui foarte uşor. 
Chiar băieţii mei or să ţi-l pună. 

Își consultă ceasul ŞI zise : : 

— Astăzi însă nu mă mai duc la magazin. Vino miine di- 
mineaţă. Vii chiar tu sau trimiţi pe cineva ? 

— Trimit pe cineva, rosti cu importanță Duc. 

— l-am promis-o unui gruzin. Da” ţi-o dau ţie. 

— Vă mulțumesc, zise Duc. 

— Eu îţi mulțumesc ţie. Ceea ce ai făcut tu preţuiește mai 
mult decît banii. Chiar ești în stare să aduci oamenilor fericire? 

— Da. Tuturor, în afară de mine, zise Duc. 

— Normal, dădu din cap Ariciul. 

— Cum adică, „normal“ ? 

— Păi, ori o aduci altora în detrimentul tău, ori ţi-o aduci 
ție în detrimentul altora, îl lămuri Ariciul. 

— Da” şi aşa, şi așa nu se poate? 

— Poate că da. Eu unul n-am reușit s-o fac. 

— Dumneavoastră aţi făcut-o în detrimentul altora? 

— Da, dar nu pentru mine personal. Tocmai asta-i problema. 
Mie ce-mi trebuie? Ariciul își Îi de piept amindouă lăbuele. 
Mie nu-mi trebuie nimic. Eu sînt un ghiuj eri Totul n-a fost 
decît pentru ei. Dar ei măcar o dată să mă fi întrebat: „Cum te 
mai simţi, tăicuţule ?“ Nu m-aș fi plins, bineînţeles. De întrebat 
însă mă puteau întreba, nu-i aşa? Să se fi interesat și ei de pro- 
priul lor tată... 

Lui Duc îi păru rău pentru Arici, de aceea îl întrebă : 

-— Da’ cum vă simţiți ? 

— Rău! Ariciul îşi propti cu lăbuţa capul masiv, îndreptîn- 
du-și privirea tristă, inteligentă, spre.adîncul pădurii. Nu mai am 


299 


patimă în mine. M-a cuprins plictiseala ! Pricepi ? Nu mai găsesc 
vieţii nici un sens. Care-i sensul ei ? 

— Nu ştiu, zise Duc. 

— Nici eu nu ştiu, mărturisi Ariciul. Mai demult îmi ziceam 
aşa: am nişte copii de crescut. Și trebuie să mă străduiesc pentru 
ei. Acum, copiii îmi sînt mari, dar văd că nu sînt deloc copiii 
mei. Așa, nişte persoane străine. Cu problemele lor. Şi le sînt şi 
eu o persoană străină. Cu problemele mele. Nu prezint pentru ei 
interes decît ca izvor de venituri. Atît şi nimic altceva. 

Duc își aduse aminte de maică-sa şi zise: 

— E urit din partea lor. 

— Bineînţeles, rosti cu tristeţe Ariciul. Dacă copiii ar justi- 
fica speranţele pe care şi le pun în ei părinții, atunci lumea ar fi o 
lume ideală... Pe cînd ea a rămas şi astăzi tot atît de imperfectă 
cum a fost şi pe vremea lui Hristos. 

— Şi ce-i de făcut? întrebă Duc. 

— Nimic. Trebuie doar să trăieşti. Și în toate împrejurările 
să rămii om. Ca prizonierul acela neamţ. Căci dacă stai să te gîn- 
dești, sîntem cu toţii nişte prizonieri : prizonierii banilor, ai bo- 
lilor, ai dorințelor, ai vîrstei, ai dragostei şi ai morţii. Dar... 
Ariciul dădu din mînă a pagubă. Hai, mai bine, să te duc cu 
taxiul acasă... 


— Lăsaţi că ajung și singur. Vă mulţumesc, zise Duc. 

Prezenţa Ariciului îl obosise cumplit. Parcă ar fi călătorit 
nesfîrşit de mult în compania lui cu liftul. Voia să rămînă singur 
și să se gindească la orice i-o trece prin cap. lar de nu-i va trece 
nimic prin cap, să nu se mai gîndească la nimic. 

Călători spre casă trei ceasuri încheiate. Revenind parcă din- 
tr-un alt oraș. 

În metrou, adormi tun și nu se trezi decît la staţia „Preobra- 
jenskaia“, unde o lucrătoare de acolo îl bătu pe umăr. 


leşi din vagon, se urcă în trenul care mergea în direcţie 
opusă, iar acesta îl duse pe sub întreg oraşul pînă la următoarea 
transbordare. Duc şedea cu capul plecat, care, din nu se ştie ce 
pricină, nu-i sta înfipt la locul cuvenit, ci i se rostogolea pe piept, 
ca o minge de fotbal pe gazonul stadionului. Şi Duc avea im- 
presia că nu va mai ajunge niciodată acasă, ci va hurui veşnic 
astfel, prin hrubele tunelurilor. 

Ajunse, în fine, la etajul său. Sună mai întîi la tanti Zina şi 
îi comunică cele cuvenite : unde și la ce oră să se ducă a doua zi. 
De simţit, se simţea ca după o intoxicație, puternică, de aceea nu-i 
mai păsa de nimic: nici de noua victorie pe care-o repurtase, 


300 


nici de reacţia lui tanti Zina. Reacţia ei însă fu cu totul neaş- 
teptată. 

— Dg covorul? întrebă vecina. 

— Care covor ? n-o înţelese Duc. 

— La mobilă, preciză vecina. 

Îşi închipuise, pesemne, că Duc este, într-adevăr, un „peştişor 
de aur“, or, se ştie că pentru un asemenea peştişor nu reprezintă 
nici o greutate să facă rost de-o albie nouă sau de-o casă nouă. 

— Asta n-o mai ştiu, rosti sec băiatul. Asta o rezolvaţi fără 
mine. 

Simţea că toate cîte le vede cu ochii, inclusiv faţa lui tanti 
Zina, îi întorc stomacul pe dos. 

— Stai puţin, zise ea, pornind să-și miște picioarele scurte, 
solide, și ducîndu-și spre perspectiva deschisă dincolo de prag 
fundul proeminent ca un televizor agăţat mai jos de spate. Re- 
veni destul de repede și ii vîrî lui Duc o hirtie păturită de zece 
ruble. 

— Ce-i asta ? nu pricepu Duc. 

—- Ia-o, ia-o0... Să-ţi cumperi ceva. 

— Cam ce- aş putea să-mi cumpăr cu zece ruble ? Mai bine 
luaţi-vă dumneavoastră... nişte hîrtie igienică. Vă ajunge pentru 
un an de zile. Dacă o folosiţi cu economie... 

Viri banii înapoi în mîna puhavă a vecinei şi, ducîndu-se 
spre ușa lui, scoase din buzunar cheile. 

Tanti Zina rămase în prag, urmărindu-l cu privirea. Apoi 
zise : 

— Te-ai făcut mitocan, Saşa. Unde ţi-e educaţia? Se vede 
că n-aveţi bărbat în casă. Creşti fără tată... 

Duc dispăru în spatele ușii. 

Fruntea i se răcise. Își simţea stomacul la gură. Intră la to- 
aletă, se aplecă şi vărsă din el resturile de coniac, garnitura „Io- 
wer“, hîrtia de zece ruble și lipsa de educaţie. 

Se simți mai ușurat, însă picioarele refuzau să-l susțină. 

Îşi mută trupul în baie. În oglindă, dădu cu ochii de propriul 
său chip : un chip cu desăvîrşire verde, ca o frunză de salată tim- 
purie. Pe urmă intră în odaie și se culcă pe canapea cu obrazul lui 
verde în jos. 


La sfîrşitul orelor, Duc se pomeni cu Honin care îi spuse: 
— Am o treabă cu tine... 

— Nu mai vreau să ştiu nimic ! îi tăie elanul Duc. 

— De ce ? se miră Honin. Doar maică-ta e plecată. 


301 


Într-adevăr, mama lui Duc plecase de cîteva zile într-o ex- 
cursie la Leningrad. Comitetul sindical de la centrul lor de calcul 
funcţiona ireproșabil, drept care membrii acestuia plecau în fie- 
care an în câte-o excursie. Dar de ce se referise Honin la această 
plecare ? 

— În fond, ce vrei? 

— Păi să facem un ceai, zise Honin. Svetka ar veni cu case- 
tofonul, Serioja cu casetele și tu cu hogeacul. 

— Cum să nu? Cu toată plăcerea ! se înveseli Duc. 

Pînă atunci, nu fusese niciodată inclus printre cei ce organi- 
zau ceaiuri. În primul rînd, pentru că avea numai note de trei şi 
și de doi, ceea ce îl lipsea de prestanţă. În al doilea rînd, pentru 
că era mic de statură, cea ce nu era frumos. Ba chiar umilitor 
pentru ceilalți participanţi. 

— Am fi putut să ne-adunăm la vilișoara Svetkăi, preciză 
Honin. Dar asta înseamnă două ore dus, două — întors... 

— Nu-i nici o problemă, repetă cu elan Duc. Doar ţi-am 
mai spus... 


Revenind de la şcoală acasă şi intrînd în apartament, Duc îl 
examină de data asta cu o privire critică, ca o persoană din afară. 
De pildă, Lariska. 

La ea acasă erau răspîndite peste tot o groază de cristaluri 
şi de porţelanuri. Mai ceva ca la „consignaţia“ de pe Arbat. Du- 
cîndu-se pentru prima oară la aceşti vecini ai lor, Duc rămăsese 
cu gura căscată. În interiorul unei servante de porțelan se desfă- 
şura Chiar un mic spectacol: un cavaler cu perucă, îmbrăcat cu 
un camizol verde, prindea de mînă o domnişoară, avînd şi ea pe- 
rucă pe cap şi purtînd nenumărate fuste de porțelan. Acţiunea se 
petrecea pe o pajiște unde înfloreau niște flori de porțelan și 
lătra un căţel de porțelan. Căţelul avea o limbuță trandafirie, iar 
fiecărei flori i-ai fi putut număra toate petalele, ba chiar și sta- 
minele din corolă. 

Nimic asemănător acasă la Duc. Ei nu aveau decît o canapea 
cu un picior rupt, pe care chiar Duc îl bandaja din cînd în cind 
cu bandă izolantă. Starea de invaliditate a canapelei nu se prea 
observa, însă nu era recomandabil să te trîntești pe ea cu toată 
greutatea. Pe fotolii, cîteva mici carpete ascundeau tapiţeria 
roasă. Ascundeau, de fapt, sărăcia. 

Şi totuşi ei nu erau deloc săraci. Mama lui Duc lucra ca ope- 
ratoare la o maşină electronică de calcul. Băga, adică, în maşină 
fişe perforate și obținea tot felul de rezultate. Obţinea și un 
salariu. Mai dispunea şi de-o pensie alimentară cât întreg salariul. 


302 


Judecînd după mărimea pensiei, tatăl lui Duc, acolo unde se afla 
el, o ducea de minune. Nici ei însă n-o duceau rău. Adevărul era 
că mama nu avea aplecare pentru confort. Aproape că nu-i păsa 
de ceea ce se afla în preajma ei. Lucrul cel mai important din 
viaţă i se părea a fi ceea ce se afla într-însa, adică propriile ei 
gînduri şi simțăminte. Lui Duc situaţia asta îi convenea, căci în 
felul ăsta nu avea nevoie să tot aibă grijă de diverse obiecte pre- 
țioase, ori să oblige lumea să se descalțe în vestibul, cum se în- 
timpla, de pildă, în casa Lariskăi. 


Duc se întrebă totuși o clipă dacă n-ar fi bine să treacă pe 
acolo cît timp lipsește tanti Zina de acasă și să împrumute pentru 
o seară pajiştea aceea de porțelan. Ideea însă îl îngreţoşă, mai cu 
seamă că era și cam absurdă. Cînd e vorba de un ceai, podoabele 
n-au nici un rost. Oricum, ăia au să stingă lumina și n-au să vadă 
nimic. 

Duc îşi privi din nou odaia, de astă dată cu un ochi mai in- 
găduitor. În peretele de deasupra canapelei se afla o acuarelă: 
„Cehov plimbîndu-se prin Ialta“. Un Cehov înalt, slab, adus de 
spate, purtînd pălărie și un palton îngust. Faima lui trăia separat 
de el. Împreună cu el — doar singurătatea și tuberculoza. 

Pe Duc îl necăjea deseori faptul că Cehov murise cu mult 
înaintea nașterii sale şi că el, Duc, nu putea să se ducă la Ialta 
pentru a-i povesti cele ce ar fi vrut să-i povestească, iar Cehov 
ar fi vrut, poate, să audă. Într-adevăr, e mare păcat că nu există 
o legătură directă între strămoși și urmași. În familia lui Duc se 
adunaseră cîțiva strămoşi dintr-ăștia, cu care el ar fi vrut tare 
mult să se sfătuiască asupra unor probleme. Poveţele lor ar fi fost 
pentru el hotărîtoare. 

Duc scoase un oftat. Luă de pe calorifer mîneca unei vechi 
pijamale de-ale lui, care juca rolul unei cîrpe de praf și, în fond, 
Chiar era o cîrpă de praf, șterse cu ea cîteva suprafeţe lustruite, 
apoi puse la priză aspiratorul şi îl purtă de-a lungul covorului. 
Covorul căpătă o culoare mai deschisă, iar odaia păru mai gătită. 

După aceea, Duc se duse la bucătărie. Spălă toate vasele adu- 
nate în ultimele trei zile. Aruncînd o privire în frigider, înțelese 
că trebuie să dea o fugă la magazinul de produse culinare. 


Ajuns acolo, cumpără de trei ruble douăzeci de prăjituri cu 
frişcă, ce purtau un delicat nume de femeie: „Elișka“. Pe urmă, 
se abătu pe la secţia de vinuri. Se așeză la un rînd lung, alcătuit 
din bărbaţi posaci şi cam neîngrijiți, ajunşi cu toţii sub roțile 
tramvaiului numit dorință. Cu banii ce-i rămăseseră cumpără trei 
sticle de vin sec, bulgăresc. 


303 


Era cel dintîi ceai organizat pe propriul lui teritoriu și tre- 
buia deci să facă față cum se cuvine. 


Oaspeţii sosiră în două reprize. Întîi veniră băieţii : Honin, 
Buleev și Serioja Kiskaci. 

Serioja era elevul, cel mai turbulent din clasa lor. În jurul 
lui, ca în jurul unui cîine turbat, iradia agitația şi neliniștea. Aveai 
impresia că d2 te va muşca Serioja, te vei molipsi și tu de-o tur- 
bare veselă, încît nu-ţi vor mai fi de folos nici un fel de injecții. 
Serioja avea de gînd să dea examen de admitere la un institut care 
pregătea artişti de estradă și de circ, înscriindu-se la secția „pre- 
zentatori de spectacole“. 

Cît despre Buleev, acesta era un sportiv înveșmiîntat într-un 
costum de blugi. Alerga zilnic cîte zece kilometri în jurul micro- 
raionului său, eliminînd din corp, o dată cu nădușeala, tot soiul 
de toxine. Se așeza apoi sub duş, spăla de pe el toxinele şi intra 
în lume voios şi degajat. În trupul lui sănătos sălăşluia un spirit 
sănătos căruia nu-i păsa de nici un fel de fleacuri, cum ar fi va- 
nitatea sau căutarea propriului tău „eu“. De ce să-ți mai cauţi 
„eul“ cînd acesta deja există ? 

O jumătate de ceas mai tirziu, sosiră şi fetele : Kiaşko, Ma- 
reeva şi Eliseeva. 

Kiașko apăru îmbrăcată într-o rochie cu bretele, una atît de 
elegantă, încît cei de faţă încercară chiar un fel de sfiiciune. Iar 
Serioja Kiskaci zise : 

— Svetka, eşti grozavă... 

Mareeva slăbise, ajungînd jumătate din cît era înainte. Po- 
meţii îi ieșiseră în afară, iar chipul îi arăta spiritualizat de sufe- 
rință. 

— AM fost bolnavă ? se miră Duc. 

— Nu. M-am străduit să slăbesc și am slăbit. Pînă la a cincea 
gaură. 

Arătă spre centura cea cu cataramă „Wrangler“, unde, într- 
adevăr, nu mai rămăsese necucerită decît o singură gaură. 

— Eşti grozavă... clătină din cap Kiskaci. 

Toate emoţiile, ca, de pildă: admiraţia, uimirea, revolta, el 
şi le exprima totdeauna printr-o singură propoziţie: „Eşti gro- 
zav“ sau „Eşti grozavă“... Poate că pentru un prezentator era 
de-ajuns. Nu însă şi pentru public. 

Olea Flisecva arăta ca totdeauna : era un fel de „hopa-mi- 
tică“, cu chip trandafiriu, drăgălaș. Ridea mereu în hohote, cu 
sau fără motiv, şi crea o atmosferă de veselie şi degajare. La tata 


304 


asta te surprindeau contrastele. Aparenta ei stare de sănătate și 
existenţa unor boli cronice. Faptul că părea o proastă şi acela că 
era, în fond, o fată cu aptitudini deloc comune. La toate mate- 
riile, de pildă, avea numai note de „cinci“. 

La Duc, dimpotrivă, totul se afla în armonie: și esenţa, şi 
aparenţa. 

Aşadar, împreună cu Duc se aflară în apartament şapte per- 
soane. Patru băieţi şi trei fete. Mai lipsea o fată, Sau poate că 
unul din băieți era de prisos. 

Mai întîi se adunaseră cu toţii la bucătărie. Serioja Kiskaci 
îşi frecă palmele şi zise radios : 

— Minunat! Aici putem să bem pe daiboj. 

„Pe daiboj“, adică pe socoteala altuia. 

_ Reveniră fiecăruia cîte trei prăjituri şi cîte două pahare de 
vin. 

Ajunsă la al doilea pahar, Svetlana Kiașko întrebă : 

— Ascultă, Saşa ! Ţie ţi-a mai rămas niţică bioenergie ? 

— Ce fel de bioenergie ? se miră Mareeva. 

Se ştie că ea învăţa la o altă școală şi, ca atare, nu cunoştea 
nimic din povestea cu talismanul. Și nici Kiașko nu-i spusese ni- 
mic, pentru a nu irosi în continuare forța lui Duc. Procedase ca 
o adevărată femeie, neîndemnîndu-l la cheltuieli deşarte. Mareeva 
însă procedase şi ea ca o adevărată femeie: tăinuise povestea cu 
centura, ca să cîştige în planul nobleţei sufleteşti. Căci într-o pri- 
etenie factorul „nobleţe sufletească“ e tot atît de important ca și 
în dragoste. 

— Da: de ce mă întrebi ? ciuli urechile Duc. 

— Pentru că Buleev participă peste o săptămînă la un cam- 
pionat de j juniori. N-ai vrea să-l î însoțeşti pe stadion ? 

— Mai întîi, ar trebui să mă întrebi pe mine: aș fi sau n-aş 
fi de acord cu asta ? rosti Buleev fără severitate în glas, dar pe 
un ton categoric. 

— Buleev ! exclamă cu un aer teatral Kiașko. Doreşti sau nu 
ca Diukin să meargă cu tine la campionat ? 

— Nu. Nu doresc, răspunse calm Buleev. 

— De ce ? se miră Honin. 

— Pentru că am să cîştig și aşa. Sau am să pierd. Dar am s-o 
fac în mod cinstit. 

— „În mod cinstit“! îl îngînă Serioja. Tu ai să procedezi 
în mod cinstit, iar ăia au și întocmit lista campionilor... 

— Treaba lor, zise Buleev. Eu nu răspund decît pentru mine. 

— Ai dreptate, îl susținu Olea Eliseeva, vorbind cu gura 
plină. Altfel nu-i interesant. 


305 


— Dacă ajungi primul de unul singur, e foarte bine. Dar ce 
rău ţi-ar face Duc să te ajute şi el ? îşi exprimă o nouă idee Honin 
cel prudent. Eu zic că trebuie să ai şi un sprijin, pentru orice 
eventualitate. 

— Dacă nu-i vorba de risc, nu-mi place, îi explică Buleev. 
Fără să ştiu că risc, nici n-aş porni în cursă. 

— Astăzi vorbeşti în felul ăsta, interveni Serioja Kiskaci. Da’ 
n-avea grijă : ai să dai tu cu capul şi de pragul de sus. 

— Cind am să dau de el, am să dau, concluzionă Buleev. 
Nu socotesc însă că-i bine să încep cu treburi dintr-astea. 

— Ai perfectă dreptate ! exclamă Duc. 

Îl bucurase și Buleev adoptînd o poziţie atît de intransigentă, 
dar se bucurase şi pentru el însuși. Altminteri, ar fi trebuit, de- 
sigur, să-i pregătească victoria. Să se ducă, adică, la arbitrul cam- 
pionatului. Și nu se ştie ce fel de om ar fi fost acesta şi ce anume 
i-ar Îi pretins. Poate că, aidoma lui Mefisto, i-ar fi cerut sufletul. 
Deşi, ce foloase ar fi putut să aducă cuiva sufletul ăsta al lui 2... 

— Treaba ta, se burzului Svetlana. Doar nu mă zbat pentru 
mine. 

— Da' ce-ar trebui să facă Duc ? întrebă Mareeva. 

— Nimic ! răspunse Kiașko. 

Mareeva strînse din umeri: nu izbutea să priceapă mare lu- 
cru, poate şi datorită faptului că toate forţele ei intelectuale şi 
voliţionale erau acum concentrate spre a o împiedica să guste din 
prăjituri, ajutînd-o astfel să-şi reducă volumul cu încă o gaură. 

De altfel, Duc observase încă mai demult că în viaţă există 
şi alte situaţii cînd un om este singurul care nu ştie ce ştie toată 
lumea. Soţul tuşei Zina, de exemplu, tatăl Lariskăi, are pe una 
tînără. Treaba asta o ştie tot blocul. Numai tuşa Zina n-o ştie... 

— Hai să dansăm, propuse Olea Eliseeva cea greoaie și mă- 
tăhăloasă şi sări prima de pe scaun. 

Se mutară cu toţii în cameră, puseră la priză casetofonul lui 
Kiaşko şi începură a bătători covorul cu tălpile. 

Kiskaci îi spuse ceva hazliu Olei Eliseeva, și ea, înecîndu-se 
de ris, căzu pe canapea cu toate kilogramele pe care le înmaga- 
zina. Piciorul canapelei trosni și canapeaua se aplecă pe-o parte. 
Cei de faţă izbucniră în rîs. Duc se aşeză pe vine să cerceteze 
piciorul avariat: acesta se rupsese cu totul și nu mai putea fi 
reparat. Şi nici nu-ţi venea în cap cum ar fi trebuit să rezolvi o 
asemenea situaţie. 

În cele din urmă, Duc aduse din odaia lui mai multe reviste 
„Inostrannaia literatura“ şi „Novii mir“ şi vîrî teancul sub colţul 
Canapelei. Sărăcia ascunsă a încăperii deveni perfect vizibilă. 


306 


Între timp, casetofonul continua să emită răcnetele formaţiei 
„Gingishan“, Honin cel neîndemînatic se înfierbîntă atît de tare, 
încît dădu jos cu capul un ornament al lustrei din tavan. Orna- 
mentul căzu drept în pocalul pe care îl ţinea în mînă Serioja 
Kiskaci. Nechezară iar cu toții. Duc îşi reaminti cu acest prilej 
că esenţa comicului consta în încălcarea principiului „cum se cu- 
vine“. De exemplu, ornamentul ăsta trebuia să se afle pe lustră 
şi nu în pocal. Pe de altă parte, în pocal trebuia să se afle vin şi 
nu ornamentul în cauză. Aşadar, cei prezenţi izbucniră în rîs 
pentru că fusese încălcat principiul „cum se cuvine“ şi în acelaşi 
timp, pentru că se aflau cu toţii într-o dispoziţie foarte bună, 
creată de vinul băut şi de absenţa unei supravegheri. Ceea ce în- 
semna aproape deplină libertate. Canapeaua avariată constituind 
şi ea o expresie a acestei libertăţi. 

Pocalul plesni, emiţind un cristalin geamăt de adio. Duc îl 
luă din mîna lui Honin şi îl duse la bucătărie ca să vadă dacă 
mai putea fi reparat. Își dădu seama că-i cu neputinţă s-o facă: 
nu-i rămînea decît să înlăture urmele crimei. 

Pocalul îi fusese adus mamei, cu şaisprezece ani în urmă, 
drept cadou de nuntă. Din douăsprezece pocale le mai rămăseseră 
doar două. Acum, nu mai aveau decît cul 

Duc ieși pe palier şi aruncă pocalul la ghena de gunoi. Cînd 
reintră în casă, văzu că lumina fusese stinsă și că toată lumea 
formase perechi. 

Honin i se alăturase Mareevei, întrucît amindoi erau nişte 
intelectuali cu înclinații spre matematică. Kiskaci era cu Elise- 
eva, căci adineaori o făcuse să rîdă, or, nimic altceva nu-i apropie 
mai mult pe oameni decît amuzamentul practicat în comun. 
Buleev sta alături de Kiașko, spre a adeveri principiul: „Doi ce- 
ntrec pe alţii întru frumuseţe tind unul spre altul chiar din ti- 
nereţe“. 

Duc încercă să danseze de unul singur printre perechile pre- 
zente, aidoma unui solist în faţa corpului de balet. Nimeni însă 
nu-i dădu atenţie. Toţi erau preocupaţi de partenerii lor. 

În cele din urmă, Duc se duse la el în odaie. Fără un motiv 
special. În clipa următoare, intrară tot acolo Eliseeva și Kiskaci. 


„„— De ce nu mă crezi?! exclamă cu deznădejde în glas Se- 
rioja. 

— Pentru că asta o spui tuturor, răspunse Eliseeva. 

— Vrei să mă jur ? 

— Te juri în faţa tuturor. 


307 


— Birfeli ! ripostă cu înflăcărare Serioja. Pur şi simplu nu 
mă iubeşte nimeni. Şi nu înţeleg din ce motiv. Dacă ai şti cît sînt 
de singur... 

Îşi lăsă în jos capul ciufulit, cu ochelarii rotunzi în virful 
nasului, şi păru, într-adevăr, tare nefericit și totodată cufundat 
în singurătate. 

În momentul următor, Duc avu impresia că Eliseeva vrea să-l 
strîngă pe Serioja în braţe, spre a-i topi cu trupul ei singurătatea. 
Încercă un sentiment de jenă şi ieşi din odaie. 

Dincolo nu dansau decît Buleev cu Kiaşko. Atmosfera din 
odaie se încinsese de tensiune sexuală. Duc nu rămase nici acolo. 
Se duse la bucătărie. 

La bucătărie, în dreptul mesei, ședeau Honin şi Mareeva şi 
păreau că dezleagă o problemă complicată. Honin scria ceva pe-o 
foiţă de hîrtie, iar Mareeva se urcase cu genunchii pe un taburet 
şi îşi plecase deasupra mesei trupul subțiat. Întoarseră capul spre 
Duc, se uitară la el cu o privire absentă şi se cufundară din nou 
în ceea ce îi preocupa. 

Duc stătu cît stătu acolo, apoi ieşi în vestibul. În vestibul 
n-avu absolut nimic de făcut. Îşi luă din cuier scurta și părăsi 
apartamentul, închizînd în urma lui uşa şi auzind cum pocneşte 
încuietoarea. 


Afară începuse să viscolească. Pe trotuare zăceau însă petice 
de zăpadă muiate de ploaie. Asta însemna că primăvara nu mai e 
departe. 

În faţa intrării, făcea de planton un bătrîn, plimbînd un că- 
rucior de copil. Prelata căruciorului era ridicată. 

Duc simţi la un moment dat că ar putea să izbucnească în 
plîns, atît de dor i se făcu de maică-sa. În virtutea unei necesităţi 
reciproce. Chiar i se umplură ochii de lacrimi. Şi în clipa aceea 
îşi zări mama, doar mai slabă de două ori decît fusese. Exact ca 


Mareeva. 

Mama veni mai aproape, şi-abia atunci Duc îşi dădu seama 
că nu este ea, ci o altă femeie, semănînd, ce-i drept, cu maică-sa, 
dar nu numai cu ea, ci și cu Maşa Arhanghelskaia. Dacă ar ti 
fost amestecate amindouă într-o oală şi-apoi s-ar fi făcut din ele 
o fiinţă nouă, ea ar fi fost aidoma acestei femei cu chipul ei al- 
bastru de frig. Un chip ca al Aelitei1. Femeia purta ochelari cu 


1 Personaj fantastic din romanul cu acelaşi titlu de A. N. Tolstoi. 


308 


rame mari, străvezii, îndărătul cărora îi licăreau ochii cenușiu- 
albaştri, la rîndul lor mari și străvezii. 

— Nu știi, băieţaş, pe unde pot să ajung la apartamentul 
optzeci și nouă ? întrebă Aelita. 

Duc ştia foarte bine, întrucît era chiar apartamentul lui. 

— Da' pe cine căutaţi? o întrebă el. 

— Nu ştiu cum îl cheamă. E un băiat şaman. 

— Talisman, o corectă Duc. Eu sînt acela. 

— Tu? se miră Aelita, ba chiar îşi scoase ochelarii ca să-l 
cerceteze mai bine. 

Nu văzu însă la el nimic deosebit și îşi puse ochelarii la loc. 

— Îmi pare bine că am dat chiar de tine. Asta-i semn bun, 
conchise ea. 

— O simplă întîmplare, filosofă Duc. 

Într-adevăr, dacă la ceai ar fi venit patru fete şi nu trei, el 
ar fi stat acum acasă și n-ar fi deschis ușa nimănui în afară de 
maică-sa. Aşa că Aelita ar fi stat cît ar fi stat în faţa ușii și-ar fi 
plecat. 

— Nu există nimic întîmplător, ripostă ea. Totul are un rost. 

De fapt, meditase deseori şi Duc la acest lucru. Oare ce-o fi 
acela „destin“ ? O aglomerare de întîmplări ? Sau, într-adevăr, 
totul are un rost ? Și dacă a doua variantă e cea valabilă, atunci 
care să fie rostul lucrurilor ? De ce stă, de pildă, acum în faţa lui 
această femeie stranie, venită parcă din depărtata planetă Marte, 
răspîndind în jurul ei un iz de aer și de apă, adică de ploaie? 
Femeie pe care el n-a văzut-o niciodată, dar care i se pare totuși 
atît de cunoscută? 

Duc o privea pe Aelita și se întreba ce să facă? S-o invite 
acasă la el sau nu? Ar fi putut, desigur, să urce cu ea în aparta- 
ment, să aprindă lumina şi să le propună cu glas tare oaspeţilor 
săi, aşa cum face de obicei Lev Semionovici: „Aveţi, vă rog, 
amabilitatea să ieşiţi afară !“ 

Ar fi fost din partea lui un gest cu totul îndreptăţit. Oas- 
peţii săi însă n-ar fi fost cîtuși de puţin dispuşi să iasă acum în 
bezna şi frigul de afară. Erau dispuşi să rămînă acolo unde se 
aflau. 

— Ce-ar fi să nu mai intru la tine? întrebă Aelita. Mi-e 
jenă de părinţii tăi. Să nu mă creadă nebună. 

— Bineînţeles, zise bucuros Duc. 

— Hai să intrăm în vestibul, propuse Aelita. Am văzut acolo 
un calorifer. 


Intrară în vestibul. Urcară pe una din platformele aflate 
între etaje. 


309 


Aelita îşi puse pe pervazul ferestrei saceșa mare, cadrilată. 
Îşi scoase mănușile. Puse mîinile pe calorifer. Și le încălzi multă 
vreme. Apoi întrebă : 

— Spune-mi cam câţi ani crezi că am? Dar să fii sincer... 

Duc ridică la ea o privire exagerat de sinceră, apoi zise : 

-— Douăzeci şi cinci. 

Între timp adunase în minte vîrsta mamei sale cu cea a Maşei 
Arhanghelskaia — 34+16 — şi suma aflată o împărţise la doi. 
Rezultase cifra de douăzeci şi cinci. 

— Am patruzeci, rosti Aelita cu voce joasă. 

Duc o privi mai atent și nu-i veni să creadă. 

— Nu se poate, zise, uimit. 

— Nici mie nu-mi vine să cred, fu de acord Aelita. Mă, tre- 
zesc dimineaţa, îmi aduc aminte că am împlinit patruzeci și parcă 
m-aș afla după o operaţie: cînd îţi revii după anestezie și afli 
că ţi-au amputat piciorul... Groaznic... Am impresia că-i vorba 
de altcineva. Pe urmă îmi amintesc că m-am născut încă înainte 
de război. Că trăiesc demult. Înseamnă că totuşi e vorba de mine... 

Tăcu, aţintind umbrele amurgului... 

— Şi ce? Patruzeci de ani nu- i aşa de mult, î îşi permise Duc 
o mică viclenie, căci în realitate vîrsta respectivă i se păru grozav 
de î înaintată, lăsînd demult în urmă stația denumită „Dragoste“. 
Avea, printre altele, impresia că a iubi sau a fi iubit la o asemenea 
vîrstă nu poate fi decît ridicol. Şi nu-şi putea închipui deloc cam 
ce-i mai rămîne de făcut unui om după ce împlineşte patruzeci. 

— Nu-i mult, fu de acord Aelita. Dar nici de trăit nu-ţi 
mai rămîne prea mult. Mi-au mai rămas, prin urmare, numai 
cîteva clipe de tinereţe. Şi uite că acum am nevoie de tinereţe 
mai mult ca oricind. Pînă acum nu mi-a fost necesară... 

De sub ochelari îi lunecă o lacrimă. O dădu jos cu degetul, 
dar în locul ei, pe aceeaşi cărăruie se rostogoli alta, absolut iden- 
tică cu cea dintii. 

— Nu mai plingeţi, zise Duc. La urma urmei, toată lumea 
păţeşte la fel. Dacă numai dumneavoastră aţi îmbătrîni, iar cei 
din jur ar rămîne tineri, atunci ar fi, într-adevăr, neplăcut. Dar 
așa... 

— Cei din jur sînt cei din jur, iar eu sînt eu, spuse Aelita 
şi smiorcăi din nas cu îndărătnicie. 

— Vreţi să vă fac mai tînără ? se dumiri Duc. 

— Numai un pic, rosti .ea încet, pe un ton de implorare. 
Numai cu zece ani. Mai mult n-am să-ţi mai cer... 

— Bine, dar asta mă depășește. Ca să faci aşa ceva, trebuie 
să fii vrăjitor, pe cînd eu nu-s decît un talisman. sade 


310 T 


— Nu mă refuza! exclamă în şoaptă Aelita. Nu ţi-o cer 
pentru mine. Mie mi-ar fi totuna. La urma urmei, mă recunosc 
şi aşa cum sînt. Ți-o cer din cauza lui. 

— Acui? 

— Sînt pe cale să mă mărit. Aelita își scoase ochelarii și 
păru mioapă, lipsită de apărare. Aveai impresia că, pornind să 
meargă, ar face-o întinzînd mîna înainte, ca o oarbă. Ar pipăi 
acrul cu mîna şi pămîntul cu picioarele. Iar viitorul meu bărbat 
e mai tînăr ca mine cu zece ani. Înţelegi ? Cînd el abia s-a năs- 
cui, eu trecusem pe-a patra... 

— Ei şi? Dacă vă iubește, o să-i fie perfect egal, zise Duc 
încercînd să vorbească pe un ton cît mai degajat. Mare lucru: 
zece ani... 


Aelita ridică arătătorul : 

— Din punct de vedere psihologic, el nu trebuie s-o știe. 

Duc îi privi arătătorul şi în sinea lui se declară de acord. 
Păi sigur, cînd afli adevărul despre un lucru, îl vezi cu ali 
ochi. Pînă şi el, de cînd aflase că Aelita are patruzeci și nu două- 
zeci şi cinci de ani, ba chiar în momentul în care o aflase, avusese 
impresia că o vede îmbătrînind chiar în faţa lui. Parcă și-ar fi 
pierdut strălucirea, parcă ar fi acoperit-o o pulbere fină: cea a 
timpului. 

— Păi să nu-i spuneţi. Și n-o să afle, găsi el o soluţie. 

— „Să nu-i spuneţi“, îl îngînă ea. Crezi că aş fi făcut o mie 
de kilometri pînă aici numai pentru o povaţă ca asta? 

Duc nu găsi ce să-i răspundă. 

— De tine am aflat de la Klavdia Ivanovna. Are niște cu- 
noştinţe care locuiesc pe litoralul Balticei. I-au spus că eşti o 
cunoştinţă de-a unor cunoştinţe ale lor. 

Duc îşi dădu seama că vestea despre el s-a dus prin toată 
Rusia mare, ! crescînd pe drum ca un belgăre de zăpadă. 

— Aţi venit degeaba, mărturisi el cu un aer grav şi își simţi 
obrajii încinși. Eu nu sînt un talisman. 

— Ba eşti, ripostă calm Aelita. 

— Doar eu o ştiu mai bine, zimbi anevoie Duc. 

— Tu nu poţi să ştii treaba asta. 

— De ce ? întrebă derutat Duc. 

— Aşa. Proprietatea asta a ta — ca să-i zic proprietate — e 
la fel ca talentul. Oamenii talentaţi doar nu simt că au talent. 


1 Parafrazare a unui vers din poezia „Un monument mi-am înălțat...“ de 
A. S. Puşkin. 


311 


Asta face parte din fiinţa lor. Cum ar fi culoarea ochilor. Tu își 


simți culoarea ochilor ? 


— Nu. 

— Păi vezi? Omul nu simte decît starea de boală. Pe cînd 
talentul e o normă. Pentru fiecare în parte. De-aceea nu-l simți... 

Aelita îşi puse ochelarii și se uită la Duc cu atîta convin- 
gere, încît el îşi zise mirat : poate o avea dreptate ? 

— Chiar aşa credeţi că stau lucrurile ? o întrebă. 

— Păi de ce am străbătut eu o mie de kilometri? 

Duc rămase tăcut, încercînd cele mai diverse sentimente, 
printre care şi cel de răspundere. Într-adevăr, dacă cineva începe 
să creadă în tine, tu trebuie să corespunzi întru totul acestei si- 
tuaţii. 

— Şi ce-ar trebui să fac? o întrebă din nou, dîndu-și seama 
acum Că ar fi gata să facă pentru ea tot ce i-ar sta în putinţă, ba 
Chiar mai mult decît atît. 

— Să-mi preschimbi buletinul de identitate. Acolo stă scris 
că m-am născut în nouă sute patruzeci. Va trebui să scrie că 
m-am născut în nouă sute cincizeci. 

— Şi unde se preschimbă buletinele ? 

— La miliţie. Va trebui să mergi cu mine la miliţie. 

— Atit? se miră Duc. 

Crezuse că, aidoma Căluţului cocoșati, va trebui să aşeze 
jos, în curte, trei cazane : „cel dintîi cu apă rece, încă unul, să nu 
sece, iar al treilea cu lapte, clocotit o zi şi-o noapte“. Ca după 
aceea, s-o vire acolo pe Aelita, avînd grijă să n-o opărească. Cind 
colo, nu trebuia decît să se urce cu ea în autobuz și să meargă 
trei stații pînă la miliția raională. 

— Attt, confirmă Aelita. Dacă el are să-mi vadă trecut în 
buletin anul 1950, are să considere că am treizeci de ani. Ba am 
s-o cred şi eu. În felul ăsta am să înşel timpul. lar pentru viitorul 
meu sof am să fiu cea mai tînără... 

— Bineînţeles, o încurajă Duc. 

— Ştii... Pe omul ăsta l-am așteptat toată viaţa. De la vîrsta 
de șaptesprezece ani. Zi de zi. M-am măritat aşteptîndu-l. Am 
născut un copil aşteptindu-l. Pe urmă mi-am pierdut speranţa şi 
m-am pregătit să îmbătrînesc. Totuși l-am întîlnit. Şi ştii în ce 
împrejurare ? La un muzeu. Umblam în ziua aceea prin săli tristă, 
abătută. Mă uitam la portretele dimprejur cu figurile lor de altă- 
dată. Ştiu chiar că m-am gîndit: ce-ar fi să-i îmbraci pe toţi 


1 Personaj fabulos din basmul cu acelaşi titlu de scriitorul rus P. I. Erşov 
(1815—1869). 


312 


i la în blugi ? S-ar fi văzut totuși că nu-s din zilele noastre. Au 
alte chipuri. Și chiar atunci a apărut El. Parcă ar fi coborit din- 
tr-un portret. Avea şi el ochi dintr-aceia. De altcîndva. Parcă ar 
fi ştiut despre viaţă ceva cu totul deosebit de ceea ce știm noi. 

L-am recunoscut îndată și-am mers în urma lui fără să mă 
sinchisesc de nimeni. Mai întîi dintr-o sală în alta. Pe urmă afară, 
în stradă. Mi-a spus după aceea că el a fost cel ce-a venit după 
mine. Că l-a impresionat chipul meu. Că m-a așteptat la rîndul 
dui de la vîrsta de șaptesprezece ani şi că trebuia fără doar şi 
poate să ne întîlnim... Ştiu prea bine că n-am i ae lui nici un 
drept. Dar nu sînt în stare să renunţ la el. Și-am să lupt... 

Privirea pe care i-o aruncă lui Duc păru să fie a unui soldat 
din linia întâi, hotărît să lupte pînă la victoria finală. 

— Vii cu mine la miliţie ? îl întrebă ea. 

— Vin, îi spuse și el ca un soldat altui soldat. 

— Miine, porunci Aelita. 

— La ora trei, preciză Duc. Ne întîlnim tot aici. 

Femeia îl atrase la pieptul ei şi îl sărută pe obraz. Răspîn- 
dea o mireasmă de ploaie căzută peste o tufă de iasomie. Duc își 
simţi inima urcîndu-i spre beregată şi, timp de-o clipă, i se între- 
tăie răsuflarea. Își simţi din nou obrajii încinși și gîndi fără veste, 
mai bine zis făcu descoperirea că și la patruzeci de ani mai poţi 
să iubeşti și să fii iubit. Şi că prin staţia numită „Dragoste“ pot 
să treacă tot felul de trenuri. 

Aşteptă o clipă ca inima să-i revină la loc. Apoi i se adresă 
Aelitei : 

— Daţi-mi, vă rog, buletinul dumneavoastră. 

— Pentru ce ? îl întrebă ea nedumerită. 

— Trebuie să-mi exercit influența asupra lui. 

Aelita scoase buletinul din poșetă și i-l întinse. Duc şi-l vîri 
în buzunarul de sus al scurtei. Închise fermoarul și întrebă : 

— Acolo unde locuiţi n-aţi putut să vă duceţi la miliţie? 

— De ce crezi că a trebuit să vin încoace cu avionul? făcu 
ea cu un aer ironic. Şi să-mi iau concediu fără plată? Și să dau 
bani pe bilete ? Deşi, ce-i drept, nu-mi pare rău. Chiar dacă n-ai 
să izbuteşti să mă ajuţi, am să rămîn cu o impresie de neuitat. Ştii 
ce-am văzut venind încoace ? 

— Nu, zise Duc. Chiar așa : de unde putea s-o ştie? 

— Am văzut prin hubloul avionului cum răsare soarele. 
Ştiam că se ridică încet deasupra orizontului. Cînd colo, parcă 
ar zbura din praștie. Aşa, deodată... Zbang ! 


313 


Îl privi lung, dar nu-l văzu pe el, ci globul soarelui zvic- 
nind peste globul terestru. Şi pe ea însăşi plutind printre cele 
două globuri spre propria ei tinereţe. 

— Aveţi unde să dormiţi la noapte? o întrebă Duc. Dacă 
nu, poftiţi la noi. 

—_Ce tot spui! făcu Aelita. Asta îmi mai lipsea. Nu vreau 
deloc să ajung în stare cristalină. 

— Cum adică ? se miră Duc. 

— Adică să plictisesc lumea, îi explică ea cu simplitate. Cînd 
un om rămîne la cineva prea multă vreme, eu zic că ajunge în 
stare cristalină. Aşa cum se întîmplă cu sarea din saramură. Le- 
gile chimiei să ştii că se aplică și în relaţiile dintre oameni. Asta 
ţi-o spun în calitatea mea de chimistă. 

Îl atrase din nou spre ea. Îl mai sărută o dată, făcîndu-l să 
simtă iar mireasma de iasomie. Şi plecă. 

Duc stătu o vreme nemișcat, încercînd să-şi adune gindurile, 
aşa cum făcuse cneazul Vladimir cu pămînturile Rusiei kievene. 
Dacă o făcuse, într-adevăr, el, și nu alt cneaz. Duc nu prea era 
tare nici la istorie. 

Intenţia îi fu zadarnică. Rămas cu sufletul răvășit, urcă încet: 
la etajul patru. Sună la propria lui uşă. 

Nu i se deschise multă vreme. Se neliniști chiar, întrebîndu-se 
de nu i-or fi plecat musafirii, trîntind Ușa după, ei și lăsînd 
cheile în casă. În cazul ăsta nu-i mai rămînea decît să „spargă uşa, 
ori să îngheţe toată noaptea afară, pe palier. Dincolo însă se auzi 
un zgomot. Îi deschise Honin. Duc aproape că nu-l mai recu- 
noscu. Pesemne că se sărutase în neştire, căci își pierduse cu de- 
săvîrşire chipul şi înfățișarea omenească. Obrazul îi era încins de- 
patimă, iar părțile componente ale acestuia o luaseră care înco- 
tro : gura către urechi, ochii către creștetul capului. 

— Tu erai? se miră Honin. Da' noi unde om fi? Nu la 
une ? 

Duc înţelese că şi creierii lui Honin i se mutaseră din cap: 
în cine ştie ce altă parte a trupului, mai puţin potrivită. 

În coridor apăru Olea Eliseeva şi chipul gingaș i se lumină 
de bucurie. 

— Uite-l pe Duc ! zîmbi ea fericită. 

Ieşiră pe sală şi ceilalți colegi, exprimîndu-şi bucuria fiecare 
în felul său: Buleev — bărbăteşte şi cu condescendenţă, Kiaşko: 
— cu feminitate şi tandreţe, Mareeva — cu un aer contemplativ. 

Şi Duc simţi că ar putea să izbucnească din nou în plins, 
inima nemaisuportindu-i de astă dată povara recunoștinţei. N-aw 
decît invitaţii lui să rupă și să spargă totul în casă, numai să 


314 


existe în viaţa lui. Iar el într-a: lor. În virtutea necesităţii reci- 
proce. 
' Serioja Kiskaci clătină din cap şi zise : 

— Eşti grozav... 

Putea să fie, desigur, expresia unui sentiment de mirare. Mai 
curînd însă a celui de recunoştinţă pentru faptul că Duc nu-și 
plictisise oaspeţii în propria lui casă şi astfel nu ajunsese în stare 
cristalină, ci rămăsese într-o proporţie acceptabilă și eficientă. 


A doua zi Duc nu se duse la școală, ci porni dis-de-dimi- 
neaţă către miliția raională. 

Biroul de evidenţă a populaţiei era încă închis. Duc începu 
să deschidă pe rînd mai multe uşi și într-unul din cabinete găsi 
un miliţian. Era un bărbat de vîrstă mijlocie, pe care privindu-l, 
nu ţi-ai fi putut închipui că a fost şi el cîndva tînăr sau mititel. 
Părea să fi fost totdeauna așa cum era acum. 

— Ce doreşti ? îl întrebă miliţianul. 

Duc încercă să stabilească cu el un contact din priviri, dar 
contactul nu se stabilea. Ba chiar ar fi fost cu neputinţă, ca, de 
pildă, între un pește şi un taur. 

Omul se poate afla în două stări : viu sau mort. Mai este şi-o 
a treia stare: aceea de Zombie. Atunci cînd omul moare inaintea 
morţii sale naturale. Trăieşte ca un om viu printre oamenii vii, 
dar nimic omenesc nu mai pătrunde într-însul. 

Miliţianul avea un chip încremenit, imobil. Lui Duc nu-i 
plăcu. Dar el nu putea să-şi aleagă interlocutorii după gustul său. 
“Trebuia să se mulțumească cu cei existenţi. 

— Ce doreşti ? repetă miliţianul. 

Duc scoase din buzunarul scurtei buletinul de identitate al 
Aelitei şi, biîlbîindu-se, încurcîndu-se, pierzîndu-şi cumpătul din 
cauza lipsei de contact, începu să-i explice celuilalt de ce anume 
venise. Vorbi despre dragoste și despre drumul lung de-o mie de 
kilometri. Despre cei treizeci și cei patruzeci de ani care aveau să 
devină cu timpul patruzeci şi cinci. Despre bariera psihologică. 
Ba chiar se surprinse că la cuvîntul „psihologică“ își înălță arătă- 
torul, aidoma Aelitei. 

Zombie îi privi arătătorul înălțat şi zise : 

— Actele dumitale. 

-— N-am. Sînt minor. Da’ pentru ce ? 

: — Să-ţi stabilim identitatea. 

— A mea? 

— A ta. Şi a tovarăşei care doreşte să-și falsifice buletinul. 


315 


— Nu vrea să-l falsifice. Vrea doar să-i aducă o corectură, 
preciză Duc. 

— E acelaşi lucru. Ştii ce se prevede pentru corectarea unui 
act oficial? 


Duc nu ştia. 

— Răspundere penală, conform articolului 241/17, punctul 
trei. Cu ce scop dorește cetățeana să-și falsifice buletinul? 

— Vrea să se mărite. 

— Dă-mi-l, te rog... Zombie întinse mîna. 

Duc îşi dădu seama că în cazul cînd buletinul Aelitei va în- 
căpea în mîinile milițianului, acesta o va aresta și o va băga la 
inchisoare conform articolului 241/17. 

— Dacă nu se poate, nu se poate, se declară el repede: de 
acord. Am venit doar aşa, ca să vă cer sfatul. Am crezut că nu-i 
nici o problemă. Ce interes ar avea pentru cineva faptul că un 
om are patruzeci de ani sau treizeci? 

— Păi care-i atunci rostul sistemului de evidență a popula- 
ției ? 

— Nu ştiu. Într-adevăr, Duc nu ştia Care îi este rostul. 

— La Moscova sînt două mii numai de-alde Ivanov, făcu 
Zombie pe un ton nemulțumit, ca şi cînd ar fi fost Ivanovii de 
vină Că sînt în număr de două mii. Și-atunci cum să-i deosebeşti 
pe unul de celălalt? Îi deosebeşti după prenume. După prenu- 
mele tatălui. După anul naşterii. Şi după localitatea în care s-a 
născut. Ai priceput? 

-— Am priceput, scutură vesel din cap Duc. 

— Dar dacă ar începe să scrie fiecare în buletin ce-i trece 
prin cap, cam ce crezi că s-ar întîmpla ? 

Duc tăcu, aţintindu-l cu devotament drept în luminile ochi- 
lor. 

— Ar fi o babilonie! O zăpăceală! O harababură ! Pe cine 
să înregistrezi ? Pe cine să înmormiîntezi ? Cui să plătești pensie ? 

— Da, dar ea vrea să fie mai tînără. În felul ăsta s-ar pen- 
siona cu zece ani mai tîrziu. Și i-ar aduce statului economii. 

— Statul nu face economii pe bază de fapte reprobabile, i-o 
tăie cu asprime Zombie şi mișcă din degetele miinii sale întinse. 
Actele, te rog, îi reaminti el. 

Duc nu mai avu de ales şi puse buletinul pe masă. Miliţianul 
îl desfăcu şi privi lung fotografia Aelitei. Dacă ar fi privit-o un 
pictor, de bună seamă că ar fi căutat în trăsăturile ei o frumu- 
sețe extraterestră. Un medic — simptomele unor maladii incipi- 
ente. Pe cînd miliţianul — doar intenţii criminale. Evaluînd adică 
potenţialul ei de infractoare. 


316 


— De ce n-a venit cetățeana personal? miji el ochii, banuw- 
itor. De ce acţionează prin terțe persoane? Prin intermediari? 

Duc vru să-i explice că nu-i intermediar, ci talisman. Dar 
atunci Zombie l-ar fi acuzat şi pe el de substituire a propriei sale 
persoane. Lucru care, întrucîtva, ar fi corespuns adevărului. 

Sună telefonul. 

— Hreniuk la aparat, zise Zombie. 

Duc nu mai avu nici o îndoială în ceea ce priveşte operaţi- 
unea de corectare a unui buletin, căci altminteri Zombie şi l-ar 
fi corectat chiar pe-al lui, înscriindu-şi în el un alt nume, mai 
romantic, legat, spre exemplu, de peisaj: Roşcini, Ozerov2, 
Kostrov?. Nicidecum Hreniuk 4. 

— Vin imediat, zise Duc. Trase de pe birou buletinul Aelitei 
și, fără să se uite în urmă, porni spre ușă. 

O clipă mai tîrziu, ajunse pe A pată Pereţii dimprejur erav 
daţi cu o vopsea bej, iar scaunele şi băncile cu una maro. 

Fără să pregete, se năpusti spre ieşire. Zări cu coada ochiului, 
doar o dungă bej cu maro lunecînd cu iuţeală. Țişni în stradă. Se 
uită într-o parte şi alta şi o zbughi de-a curmezișul, traversînd 
linia de tramvai. Dispăru în pasajul subteran şi reapăru pe partea 
cealaltă, în dreptul magazinului cu firma „Kulttovari“ 5. 

Intră în magazin, virîndu-și cu nepăsare afectată mîinile în 
buzunare şi fluierînd o melodie. Consideră că asta e comporta- 
rea cea mai naturală. Ajuns dincolo de prag, aruncă o privire pe 
fereastră, aşteptîndu-se să fie urmărit şi să audă fluierul miliya- 
nului. Dar nu-l urmărea nimeni şi nu se auzea nici o fluierătură. 
Pietonii mergeau pe trotuare, preocupaţi de problemele lor cu 
totul diferite de cele ale lui Duc. Maşinile circulau corect pe par- 
tea carosabilă a străzii, oprind la stopuri. 

Duc îşi zise că pentru a da dovadă de-o comportare naturală 
într-un magazin, trebuie să cumperi ceva. Doar în acest scop 
intră aici lumea de pe stradă. 

— Arătaţi-mi, vă rog, un stilou, i se adresă uneia dintre 
vînzătoare. 

Privind undeva peste capul lui, vînzătoarea, tînără şi fardată 
ca o actriță pe scenă, aşeză pe tejghea trei feluri de stilouri şi, 
fără să aştepte pe care dintre ele îl va alege Duc, se duse spre raio- 
nul de muzică aflat alături. Apoi începu să tăifăsuiască cu vînză- 


1 De la roșcea — pădurice (rus.) 

2 Dc la ozero — lac (rus.). 

3 De la kostior — rug, foc de tabără (rus.). 

4 De la bren — hrean (rus.). 

3 Magazin pentru desfacerea diverselor produse de librărie, papetărie etc. 


317 


toarea de acolo, şi ea tînără şi fardată. Aveau amîndouă o expre- 
sie de parcă ar fi aşteptat să vină cineva la magazin și le era teamă 
să nu le scape. 

Stilourile erau scumpe și nu-i puteau fi de folos lui Duc,.în-. 
trucît obișnuia să scrie cu pixuri de cîte treizeci și cinci de cø- 
peici bucata. Muie totuşi peniţa unuia dintre ele într-o sticluță 
cu cerneală albastră şi scrise pe-o hirtiuță: „Maşa“. Peniţa era 
tare. O peniță tocmai potrivită ca să completezi cu un scris cali- 
grafic diplome de onoare (făcuse şi așa ceva la viaţa lui). Ori să 
laleifici deci merite (așa ceva nu făcuse niciodată). 

Duc se gîndi că la ora trei fix Aelita va veni să se întîlnească 
cu el. Îl va privi cu ochii ei cristalini și-i va spune: „Am avut 
atîta încredere în tine...“ 

Deschise buletinul salvat şi se uită la chipul de extraterestră 
al Aelitei, la ovalul lui fin, parcă emanînd lumină. Pe urmă în- 
toarse pagina şi văzu anul naşterii: 1940. Zeroul de la coadă era 
cam nedezvoltat. Duc luă un alt stilou, a cărui peniță nu purta 
urme de cerneală albastră. O muie într-o sticluţă cu tuş negru, 
aflată şi ea acolo. Îşi opri mîna deasupra zeroului, apoi o cobori 
și-i făcu acestuia o frumoasă codiță neagră. Zeroul se prefăcu în 
cifra nouă. Faţă de cealaltă părea cam borțoasă, totuşi era cifra 
nouă și nimic altceva. Acum, anul naşterii era 1949. 

Vînzătoarea reveni la Duc și îl întrebă : 

— Îl iei? 

— Da. Pe ăsta, i-l arătă el. 

— Şapte ruble și cincizeci de copeici, zise vînzătoarea şi aşeză 
stiloul într-o cutie de plastic. 

— Vă rog să mă scuzaţi, dar nu văd prea bine: care este 
aici anul naşterii ? întrebă Duc, arătîndu-i vînzătoarei buletinul 
desfăcut. 

— O mie nouă sute patruzeci şi nouă, zise ea pe un ton in- 
diferent şi se uită spre ușă. Fata asta nu era pesemne niciodată 
bîntuită de îndoieli. 

Duc puse buletinul în buzunar. Dădu pe stilou ultima lui 
hîrtie de zece ruble şi ieşi în stradă. 

Pînă acasă la el nu era o distanţă prea mare. De aceea hotărî 
să meargă pe jos. 

Păşea liniştit, cu mîinile vîrîte în buzunare, și nu-i părea rău 
de nimic. Ştia acum că Aelita va fi fericită pînă la ultima ei su- 
flare. Şi ce lucru neînsemnat a fost necesar în acest scop: doar 
o codiţă desenată sub un zero! 


A Y . . 
Pînă la ora trei mai era un ceas. 


318 


Să stea jos, în vestibulul blocului, era cam plictisitor. Să in- 
tre în apartamentul pustiu n-avea chef. 

Se aşeză pe-o bancă în micul scuar dinaintea intrării. Des- 
făcu larg braţele, le sprijini de spetează şi ridică obrazul spre cer. 
Îndrăgea spaţiile largi, îi plăcea să sadă așa, cu braţele desfăcute, 
cu faţa spre cer, îmbrăţișind parcă întreaga lume şi, o dată cu 
ea, pe toţi cei veniţi vremelnic într-însa şi plecaţi apoi pentru 
vecie. Încotro ? 

N-o zări pe Aelita apropiindu-se. De aceea chipul ei cu oche- 
larii cei mari apăru înaintea lui cu totul fără veste. 

— Am venit mai devreme, zise ea. 

— Şi eu am venit mai devreme, şopti Duc. 

Aelita se așeză pe marginea băncii, neluîndu-şi de la el ochii 
pătrunşi de neliniște. 

— Chiar cu zece ani mai puţin nu s-a putut, se scuză Duc. 
Numai cu nouă. 

Îi întinse buletinul. 

Aelita îl deschise şi îşi înfipse ochii în cele scrise pe filă. Apoi 
îi ridică la Duc şi el văzu cum în pupilele lor ţîşneşte soarele. 
Zbang !... 

— O să fiți doar cu un an mai mare decît dînsul, zise Duc. 
E ceva normal. 

— În sfîrşit! făcu dintr-o suflare Aelita. Acum sînt tînără! 
Am treizeci şi unu de ani ! 

Se ridică de pe bancă. Şi întineri văzînd cu ochii. Duc o văzu 
că-şi îndreaptă spatele, că-și scutură de pe ea pulberea aceea fină 
a timpului. Și că începe să strălucească aidoma unui pian nou, 
lăcuit, căruia i s-a scos husa. 

— Ştiam că aşa o să fie, zise Aelita mijindu-şi ochii la vede- 
rea perspectivelor ce i se deschideau în față. 

— Cum de-aţi putut să ştiţi? 

— Păi altcumva nici nu putea să fie. Putea să fie altcumva? 

Duc înălță dintr-un umăr. El ştia prea bine cam cum ar fi 
putut să fie şi cum era de fapt. 

— Să ai parte de fericire în viață ! zise Aelita. Şi să nu uiţi 
nici de tine. 

— Bine, promise Duc. N-am să uit. 

Ea suriîse printre lacrimi. Pesernne că fericirea o împovărase 
peste măsură. Suriîse şi porni spre ieşirea din scuar. Avea în faţă 
o viaţă lungă şi fericită. Şi se avîntă din toată inima spre această 
viață nouă. Cît despre Duc, el rămase în cea de pînă atunci. Şe- 
zînd mai departe pe bancă. 


319 


La un moment dat, întoarse capul, dar n-o mai văzu pe 
Aelita. Se gîndi că nu aflase nici măcar cum o cheamă. Și nici de 
unde venise. Și nici cine era de fapt. Dar existase ea oare? 

În buzunarul lui însă rămăsese un stilou nou, scump, cu urme 
de tuş în virful peniţei tari. 

Va să zică, existase totuși... 


Către seară, reveni din Leningrad mamă-sa. 

Zări piciorul rupt al canapelei şi zise : 

— Slavă Domnului! Acum o să ne luăm mobilă nouă. Că 
trăim ca niște refugiaţi. Parcă nu-i casă de oameni, ci caravanse- 
Tai... 

Îi aduse lui Duc un album de mărci, deşi de-un an de zile 
el nu se mai ocupa de filatelie. Mama însă nu remarcase arest 
ducru. Întrucît o vazuse şi pînă atunci cam împrăștiată, stătu acum 
să se întrebe: oare nu apăruse în viaţa ei vreun amoraș cu chip 
din alte vremi, mai mic decît ea cu zece ani, ba poate chiar 
de aceeaşi vîrstă ? Într-un asemenea caz, cea mai mare parte din 
«dragostea mamei avea să-i revină lui, iar el, Duc, avea să se mul- 
qumească doar cu resturile. Ca atare, simţi o ură cumplită pentru 
amoraşul în cauză, ba, o dată cu el, şi pentru maică-sa. 

Începu a umbla prin casă morocănos şi bănuitor, ca un bi- 
zon prin prerie, dar nici de astă dată maică-sa nu observă nimic. 
Ce-i drept, avu de făcut față unor nenumărate treburi gospodă- 
reşti. Se apucase de gătit, de spălat rufe şi alerga prin casă din 
baie la bucătărie, de la bucătărie la telefonul care suna întruna, 
victorios, aducîndu-i chemări din lumea de afară. Ea se repezea 
să răspundă acestor chemări, dupăind cu putere și ştergindu-se 
în fugă pe miini, iar Duc bănuia de fiecare dată că o sună amo- 
raşul şi că operaţiunea de capturare întreprinsă de acesta a şi 
început sau poate să înceapă în orice clipă. 

În sfîrşit, maică-sa îi observă starea de spirit şi-l întrebă : 

— Da! ce-i cu tine? 

— Nimic, îi răspunse, ba mai bine zis nu-i răspunse el. Am 
dormit cam prost. 

Se culcă pe la nouă şi jumătate, dar nu izbuti să adoarmă, 
pentru că, brusc, îşi dădu seam2 ; de astă dată nu mai are nici o 
scăpare, Aelita va fi demascată cît de curînd, poate chiar la ofi- 
ķerul stării civile, căruia va trebui să-și prezinte buletinul. I se 
vor pune cîteva întrebări la care, desigur, va răspunde. Şi-atunci 
el, Duc, va fi băgat la închisoare contorm articolului 241/17. În 
celulă va veni Hreniuk şi-i va spune: „Doar te-am prevenit. Ai 
fost în cunoştinţă de cauză. Ceea ce înseamnă că ai săvirşit un 


320 


fals în acte publice în mod premeditat, subminînd astfel siste- 
mul de evidență a populaţiei, adică o parte integrantă a siste- 
mului în general. Ai comis deci un delict împotriva statului.“ 

Nimeni nu va frînge, desigur, o spadă deasupra lui: pur şi 
simplu va fi băgat la închisoare împreună cu tot felul de hoți şi 
de șperţari. E drept, poţi şi la închisoare să rămii om. Avînd însă 
în vedere că el nu-i decît un zero, un loc gol, nu se va bucura 
nici acolo de autoritate și, astfel, va avea parte de munca cea mai 
grea și mai înjositoare. Să curețe, de exemplu, un butoi de car- 
tofi într-o apă rece ca gheaţa. 


Chiar în clipa aceea, auzi pe cineva urlînd şi-abia într-un: 
tîrziu îşi dădu seama că urlă chiar el. Apoi unda de şoc a spai- 
sr rai ; A s A : 
mei îl azvîrli din pat, din odaie și îl repezi drept în patul mai- 
că-si. Mama era gata să adoarmă. Duc se vîrî la ea sub plapumă 
şi urlă mai încet, măturîndu-i cu ecoul urletului obrazul și părul. 


— Ce-i cu tine, micuțul meu talisman ? Mama îi dădu cu o 
mișcare ie părul pe spate şi îl sărută de mai multe ori pe 
fruntea caldă, de berbecuţ. Te-ai făcut mare, dar tot mititel ai 
rămas, 


Pentru ea rămăsese, într-adevăr, micuțul de odinioară. Se: 
speria și plîngea ca şi atunci, mînca tot aşa, strîmbîndu-și buzele- 
parcă a silă. Şi răspîndea același iz de lapte proaspăt și de fîn. Ca 
un mielușel. 

— Ce-i cu tire ? Hai, spune, zicea mama topindu-se de du- 
ioşie. 

Şi Duc înţelese că nu există şi nu va exista nicicînd nici un 
fel de amoraș. Mama nu se va mărita niciodată şi nici el nu se 
va însura. Vor rămîne toată viața împreună și nu vor îngădui nici 
unui dram din dragostea ce-i leagă sā ia pe viitor vreo altă cale. 


Mama îi încălzea obrazul cu buzele. Dragostea i se strămută 
în sufletul lui și, aflat lîngă pîntecul ei cald, se simțea apărat ca 
un mic animal în vizuina lui. 

— Vorbeşte, de ce taci ? insistă mama. 

— Da' n-ai să mă spui nimănui? 

— Nimănui. 

— Jură. 

— Jur. 

— Pece? 

— Nu ştiu. 

— Jură pe sănătatea mea, propuse Duc. 

— Ba deloc, se- mpotrivi mama, 

— Atunci n-am să-ţi spun nimic. 


321 


— N-ai decît, zise ea, și asta îl necăji foarte tare. Nu se aş- 
teptase la o asemenea manevră din partea ei. 

Dorinţa de a-i povesti totul deborda din el: i se părea că 
de n-are s-o facă, are să-i plesnească inima. Rămase nemișcat 
cîteva clipe, apoi începu să povestească. Povesti totul de la în- 
ceput, de cînd avusese loc ora aceea de dirigenţie, şi pînă la sfîr- 
şit, cînd ajunsese să comită delictul împotriva statului. Dar, ciu- 
dat lucru, mama nu se înfricoşă deloc. 

— O idioată, zise gînditoare. 

— Cine ? n-o înţelese Duc. 

— Nina Gheorghievna asta a ta, cine altul? Aşa se face 
educaţie ? Umilind un copil ? Vrei să vorbesc cu ea ? 

— Da' ce-ai să-i spui ? se sperie Duc. 

— Că-i o idioată ? 

— Cum o să-i spui treaba asta ? Doar şi-aşa o să am pe di- 
plomă media generală trei şi treizeci. Unde-o să mă pot înscrie 
cu o asemenea medie ? 

— Vrei să te mut la altă şcoală? 

— Mamă! Te implor! Dacă ai să intervii în halul ăsta, 
n-am să-ţi mai povestesc nimic, se necăji Duc. 

— Bine, îi promise ea. N-am să intervin în halul ăsta. 


Stînd culcat acolo, în întunericul cald, primitor, Duc gîndi 
că a te muta la altă şcoală î înseamnă a- ţi, face alți prieteni. Si alți 
dușmani. El dorea însă ca și prietenii, şi duşmanii să rămînă cei 
de pînă acum. Căci se obişnuise cu ei aşa cum erau. Şi, în fond, 
se străduise să facă pentru ei tot ce-i stătuse în putinţă. Pe Maşa 
Arhanghelskaia o făcuse fericită. Pe Mareeva — zveltă. Faţă de 
tuşa Zina îşi exprimase protestul. Lariskăi îi asigurase o vacanță 
de vară pe ţărmul Balticei, în preajma unei livezi şi a unei gră- 
dini de legume. 


— Ştii în ce constă greșeala ta ? zise mama. În faptul că ai 
început să duci o viaţă contrafăcută. Căci nu eşti, totuşi, un ta- 
lisman. 

— Nu se ştie, ripostă fără elan Duc. 

— Ba se ştie, se ştie. Mama îl sărută, încercînd parcă să 
amelioreze prin tandreţe efectul descalificării. Tu nu eşti un ta- 
lisman. Dar ai început să te comporţi ca un talisman. Și, în con- 
“secinţă, te-ai apucat de furat, de umblat cu minciuni, ca după 
aceea să vomiţi şi să urli. 

Duc o ascultă cu atenţie, căutînd să şi respire mai încet. 

— Ştii de ce am divorţat eu de tatăl tău? Pentru că mi-a 
impus să adopt modul lui de viaţă. lar eu n-am putut s-o fac. 


322 


Și nici tu nu poţi să adopţi un mod de viaţă care îţi este străin... 

— Și asta-i bine sau e rău? întrebă Duc. 

— În biblie stă scris: „Cît trăieşti, să nu îngădui nici fiului, 
nici nevestei, nici fratelui, nici prietenului să aibă putere asupra 
ta. Cîtă vreme ai viaţă şi suflare, prin nimeni să nu te înlocuieşti 
pre tine...“ Trebuie să fii, adică, ceea ce „eşti. Lucrul cel mai im- 
portant în viaţă e să-ţi găsești propriul tău „eu“ şi să te realizezi 
pe deplin. 

— Cum să-mi găsese „eul“ dacă sînt un nimeni. 

— Cine a spus treaba asta? 

— Nina Gheorghievna. Mi-a spus că sînt lipsit de iniţiativă 
ca o oaie intr-o turmă. 

— Şi ce? Chiar dacă ar fi aşa... Doar nu tuturor le e dat să: 
fie lideri... Există lideri, dar există şi cei conduși. Cînd Ioana 
d'Arc, de exemplu, a pornit cu oastea ei să salveze Orleansul, era. 
urmată de ostași. Ostaşi care au luptat și şi-au dat viaţa pentru: 
că aşa trebuia. Important nu este cine conduce şi cine este con- 
dus. Important este să ştii încotro mergi și ca ce scop. M-ai în- 
geles ? 

— Nu prea, recunoscu Duc. 

— Vreau, adică, să fii un om dintr-o bucată. Un bărbat.. 
Şi-o să-mi fie de-ajuns. 

— De ce ? nu pricepu Duc. 

— Pentru că tu eşti cel prin care m-am realizat eu. 

-— Pe deplin ? 

— Nu, zise mama. Nu chiar pe deplin. 

— Da' în ce domeniu te-ai realizat pe deplin ? 

— În dragoste. 

— Pentru cine ? ciuli urechile Duc. 

— Pentru tot ce mă-nconjoară. Chiar pentru scaunul ästa 
pe care șed. Pentru pisica vecinilor. Nu  dispreţuiesc pe nimeni. 
Nu socotesc pe nimeni mai prejos decît mine. 

Duc îşi mută privirile «pre scaunul de alături. Prin semi- 
întuneric scaunul arăta altfel ca de obicei: căpătase parcă un: 
sens complementar, misterios. 

— Spune-mi, fără tatăl meu te simti mai bine? întrebă Duc, 
încercînd să pătrundă în viaţa personală a maică-si. 

Era pentru prima oară cînd aborda acest subiect. Şi în felul’ 
acesta. Pînă atunci, ştiuse doar că mama e mama. Şi-atit. Dar- 
iată. că mama se dovedi să fie și femeie, se dovedi să fie și 
o personalitate care şi-a propus să se realizeze pe deplin. 

— Tatăl tău voia ca eu să-l reprezint pe el. Să-i fiu, adică,, 
un fel de alter ego. 


323 


— Poate că nu-i chiar așa de rău să reprezinţi pe cineva, 
dacă omul o merită. Să reprezinţi personalitatea lui Cehov, de 
exemplu... 

— Nu, zise mama cu hotăriîre. Fiecare om are o personali- 
tate a lui, proprie. Inconfundabilă. De aceea trebuie să fii tu în- 
suți și nimeni altcineva. Dă-mi cuvîntul tău de onoare că n-ai 
s-o mai faci pe talismanul. 

— Pe cuvîntul meu de onoare, promise Duc. 

— Să ştii că povestea asta, cu talismanul, e şi un fel de cerc 
vicios. Mîine- poimiine, toţi cei cărora le-ai făcut bine au să vină 
iar la tine cu alte rugăminţi. Şi dacă ai să-i refuzi, au să te urască 
și au să ţină minte nu ceea ce le-ai făcut, ci ceea ce nu le-ai 
făcut. Recunoştinţa e un sentiment amorf. 

Duc îşi imagină pe dată cum vine lumea la el să-i ceară iar 
cîte ceva. 

Aelita — să aibă şi un copil în noua ei viaţă de familie. 
Tanti Zina — covorul despre care adusese vorba. Reznikov — o 
reușită sigură la examenul de admitere la institut. Maşa — por- 
mită iar în căutarea lui Vitali. Kiașko — vrînd să-și recapete şi 
alte lucruri pe care le-a făcut cadou. 

— Îţi dau cuvîntul meu de onoare, îşi repetă el jurămîntul 

— Acum du-te la tine și culcă-te. Și să nu-ţi mai fie frică. 
N-ai să păţeşti nimic. 

— Dar Aelita ? 

— Nici ea n-o să păţească nimic. O să-și trăiască doar o 
altă vîrstă. Pînă ce-o să obosească. Și cu asta — basta. Hai, du-te, 
că n-am să apuc să mai dorm. 

Duc porni în pas, alergător spre odaia lui, luîndu-se la în- 
trecere cu frigul. Se vîrî sub plapumă. Puse capul pe pernă. Şi 
în aceeaşi clipă se pomeni urcînd în goană treptele unei scări 
necunoscute. Bătu din picioare, se încordă şi zbură într-un salt 
prelungit. Ştia însă că dacă se va încorda și mai mult, va zbura 
încă mai sus, încă mai departe. Dar nu-și îngădui s-o facă. Îi 
fu teamă. Aceeaşi senzaţie o încearcă, probabil, un cîine care se 
joacă cu stăpînul lui, muşcîndu-l uşor de mînă : încearcă o poftă 
grozavă să-și înfigă dinţii şi mai adînc. Ştie însă că nu-i voie. 
Aceeași nerăbdare o încerca şi Duc. Şi iată că nu se mai putu 
stăpâni : : Îşi încordă trupul atit de tare, încît simţi că tremură. 
Şi zvicni în zbor spre cer. Spre vălul de nori trandafirii. Feri- 
cirea ! Iat-o ! Şi deodată îl cuprinse groaza : dar de coborît, cum 
va mai putea să coboare ? 


În clipa aceea sună telefonul. 


324 


Duc săltă capul de pe pernă, privi zăpăcit spre aparatul de 
alături, amestecîndu-i-se în minte visul cu realitatea și cu senti- 
mentul de alarmă zbîrniîind împrejurul telefonului. 

Ridică receptorul. Zise răgușit: 

— Alo... 

La celălalt capăt al firului pluti tăcere. Dar o tăcere dincolo 
de care se ghicea prezenţa cuiva. Cine să fie? Aelita ? Zombie? 
Maşa Arhanghelskaia ? Cine mai are nevoie de el? 

— Alo, repeta el cu voce mai tare. 

— Saşa... Tu ești ? Scuză-mă că te-am trezit din somn... 

Uimit peste măsură, recunoscu vocea Ninei Gheorghievna, 
diriginta. Şi-o imagină pe dată clipind des și nervos din ochi. 

— Mi s-a telefonat adineaori de la spital şi mi s-a spus că 
mama se simte rău. Să vin acolo. Mi-e tare teamă. 

Duc nu zise nimic. 

— Înţelegi: așa anunţă ei rudele unui muribund. Nu-i zic 
direct că bolnavul e pe moarte. Că n-ar fi uman... 

Tulburarea Ninei Gheorghievna îl cuprinse și pe el, cum cu- 
prinde incendiul o pădure. 

— Te rog mult de tot. Vino cu mine la spital. Fii bun. 

— Acum ? întrebă Duc. 

— Da. Chiar acum. Îmi dau seama, bineînţeles, că trebuie 
să dormi. Dar... 

— La care spital ? întrebă Duc. 

— La spitalul numărul şaizeci și doi. Nu e departe. 

— Cum o cheamă pe mama dumneavoastră? 

— Sidorova. Anna Mihailovna Sidorova. Da de ce mă-n- 
trebi ? 

— Sunaţi-mă peste un sfert de ceas, o rugă Duc. 

— Bine, zise Nina Gheorghievna cu voce stinsă. 

Duc aşeză receptorul în furcă. Apoi îl ridică din nou şi 
formă numărul 09. Í se răspunse pe dată, ba chiar se auzi foarte 
bine, căci la ora aceea liniile nu mai erau încărcate. I se comu- 
nică într-o clipă numărul de telefon al spitalului șaizeci și doi, 
iar de acolo i se răspunse tot astfel. Îţi dădeai seama că spitalul 
e foarte aproape, căci vocea din receptor părea că sună de undeva 
de alături. 

— Orele de serviciu s-au terminat, îi zise lui Duc vocea. Re- 
veniţi mîine, la nouă dimineaţa. 

— Nu pot miine! strigă Duc. Am nevoie chiar acum! Vă 
rog mult de tot... 

— D2’ tu cine eşti ? întrebă vocea. Băiat sau fată ? 

— Băiat. 


325 


— Numele, ceru vocea. 

— Al meu? 

— Ei, asta-i! Numele bolnavului. Despre care întrebi... 

— Sidorova. Anna Mihailovna. 

Vocea pieri. Duc crezu că telefonul fusese închis. 

— Alo ! strigă el. 

— Nu ţipa, zise vocea. Mă uit în registru. 

— Da’ dumneavoastră sînteţi bărbat sau femeie ? întrebă el, 
căci era o voce joasă şi putea să aparţină și unui sex, şi celuilalt. 

— Sînt babă, zise vocea. Şi pieri din nou. 

Pe urmă se auzi iar și întrebă : 

— Da' ea ce-ţi e? Bunică? 

— Nu-i bunica mea, se eschiva Duc. 

— S-a sfîrşit... zise vocea după o pauză. 

Aceste cîteva cuvinte: „s-a sfîrșit“ îl lăsară fără grai. Cum 
adică : a fost, a tot fost, pînă cînd s-a sfîrșit 2... 

— Vă mulțumesc, şopti el. 

Dincolo se auzi un oftat, apoi legătura se întrerupse. 

Oftatul însă păru că a rămas dincoace, în odaie. Duc privi 
îngrozit spre fereastra întunecată, de parcă acolo ar fi putut să 
apară un chip de mort. Sta pe scaun fără nici un gînd în minte. 
Părea că pluteşte prin oftatul acela. 

Apoi gîndurile începură iar să-și facă loc în capul lui, -unul 
cîte unul. 

Întâi şi întîi gîndi că peste cîteva clipe avea să-l sune Nina 
Gheorghievna și deci trebuia să născocească ceva ca să nu se ducă 
cu ea la spital. Căci să se ducă acum acolo ar însemna să strice 
totul, să năruie întreg edificiul ridicat de el cu atîtea eforturi în 
jurul poveștii cu talismanul. Și-atunci diriginta va constata că 
el nu-i, într-adevăr, decît un zero. Ba nu numai atît. Căci la urma 
urmei, cifra zero e o cifră neutră, nu deranjează pe nimeni. Or, 
ea va constata că ei e un fel de minus unu. Un mincinos şi un 
impostor, cu predispoziţii spre infracţiune. Şi dacă e așa la cinci- 
sprezece ani, ce se va întîmpla cu el mai departe ? În consecinţă, 
viitoarea oră de dirigenţie va fi consacrată în mod neîndoielnic 
numai acestei probleme. 

Al doilea gînd însă, urmînd celui dintîi și reprezentînd con- 
tinuarea lui logică, fu acela că, în cazul cînd el, Duc, nu se va 
duce cu Nina _Gheorghievna la Spital, ea va pleca într-acolo de 
una singură, că nu va fi nimeni s-o însoţească. Dat fiind că fa- 
milia dirigintei nu era alcătuită decît din bătrîna ei mamă și din 
fetița ei de vîrstă preșcolară. Şi Duc îşi imagină cum. va orbecăi 
Nina Gheorghievna prin noapte, chioară ca o găină, săltindu-și 


326 


mereu ochelarii cu lentilele lor groase, ca de binoclu. Pe urmă, 
cum va primi, neavînd pe nimeni în preajmă, vestea cea cum- 
plită. Şi cum va porni apoi, tot de una singură, îndărăt, spre 
casă. Oare cum va putea să străbată calea aceea de întoarcere? 

Sună telefonul. Duc ridică receptorul și zise : 

— Chiar acum ies pe ușă. Ne întîlnim la staţia de autobuz. 

— De ce? se miră Nina Gheorghievna; Doar autobuzele nu 
mai circulă. 

— Pentru orientare, preciză Duc. 

Lăsă receptorul în furcă şi începu să se îmbrace. 

Era păcat să se ducă totul naibii- după atitea străduințe. Pe 
de altă parte însă, cu ce va putea el s-o ajute pe Nina Gheor- 
ghievna ? Doar cu faptul că se va afla lîngă ea? Da, dar el e 
bărbat. În asta constă însăși esența făpturii sale. Programată 
de natură. 


Autobuzele porneau să circule la ora şase dimineaţa. Acum, 
nu era decît unu și jumătate. 

Duc şi Nina Gheorghievna mergeau pe jos, întorcînd mereu 
capul : oare nu va apărea de undeva un taxi cu luminiţa lui ver- 
zule ? Taxiul apăru, într-adevăr, dar abia atunci cînd ei se aflară 
Chiar în preajma spitalului şi nu mai avea rost să se urce în ma- 
şină. 

Cam așa păţea Duc de fiecare dată: tot ce-și dorea el pînă 
la urmă se realiza. Dar mult prea tirziu. Cînd de lucrul pe care 
şi-l dorise nu mai avea nevoie. Aşa se întîmplase cu bicicleta, așa 
avea să se întîmple, probabil, și cu Maşa Arhanghelskaia. 

Spitalul avea tencuială albă ca un halat spitalicesc şi licărea 
alb chiar prin întuneric, încît aveai impresia că în preajma lui se 
face ziuă. Undeva, dincolo de ziduri, poate la subsol, zăcea un 
trup neînsuflețit. 

— Vă aştept aici, zise Duc. 

„Nina Gheorghievna dădu din cap şi porni spre uşa cu gea- 
muri care ducea spre staționar. Apoi întoarse capul spre Duc şi 
întrebă : 

— Da' n-ai să pleci ? 

— Vai de mine, făcu el, mirat de neputinţa și naivitatea 
copilărească a unui om pe deplin matur. 

— N-am înţeles-o pe mama niciodată, zise fără veste Nina 
Gheorghievna. N-am vrut s-o înțeleg... 

Parcă ar fi mutat pe umerii lui Duc o parte din deznădej- 
dea ei. Şi el primi povara. Şi îşi încovoie umerii. 


327 


— În fine, zise Nina Gheorghievna şi se urni iar din loc, 
păşind ca un cangur. Avea, într-adevăr, o înfățișare de cangur, 
cu capul mic și bazinul dezvoltat. 

Duc rămase s-o aștepte. 

În faţa spitalului, de cealaltă parte a drumului, era azvirlit 
un petec de pădure. În preajma pădurii se înălțau cîteva vile 
luxoase, de cărămidă. În dreptul lor se întrevedeau o mulţime de 
maşini. Părea că vilele sînt locuite de niște oameni care nu se. 
îmbolnăvesc, nu mor şi nu pling niciodată. lar ca să facă rost 
de mobilă sau de vreun disc, n-au nevoie de nici un fel de talis- 
man. Se duc și le cumpără. Duc însă nu-i invidia. Moştenise ceva 
din firea maică-si. Ținea la ceea ce era al lui. La căciuliţa lui cu 
ciucure. La ţara lui. La viaţa lui. Ba chiar şi la noaptea aceea, 
Care era tot a lui. 

În spatele staţionarului se construia un nou corp de clădire. 
Şantierul învăluit în întuneric arăta urit, neplăcut, şi părea că 
de-acolo poate să ţișnească oricînd un şobolan. Duc nutrea o 
spaimă mistică faţă de aceste animale scunde, cu coada lor go- 
lașă, indecentă. Era convins că şobolanii sînt niște animale ne- 
ruşinate şi lipsite de orice scrupul. Totuşi inteligente, ceea ce în- 
seamnă că se comportă astfel în mod deliberat. Aşa că îşi va da 
seama și șobolanul cu pricina că Duc a rămas singur în bezna 
din jurul lui, se va repezi la el și-i va sfişia obrazul. 

Duc se înfioră şi-i veni s-o strige pe Nina Gheorghievna. 
Dar tocmai atunci ușa cu geamuri se deschise din nou și ea co- 
bori în grabă scările — neîndemînatică și fericită ca un cangur 
pe o pistă de alergare. Duc avu timp să remarce că şi așa ceva i 
se întîmplă adeseori: era suficient să se gindească la cineva ori 
să-i adreseze în sinea lui o chemare, pentru ca omul respectiv să 
și apară: să-i iasă înainte pe stradă ori să-l sune la telefon. 

Nina Gheorghievna îl prinse fericită în braţe, ba chiar îl şi 
săltă niţel în sus pe burta ei de marsupial. Îl lăsă apoi jos, pe 
trotuar, şi-i zise, gifiind de bucurie : 

— Luni pot s-o iau acasă... 

— În ce stare? făcu zăpăcit Duc. 

— Satisfăcătoare, răspunse Nina Gheorghievna şi porni îna- 
inte pe alee. 

Duc merse în urma ei, întrebîndu-se nedumerit : oare ce s-o 
fi întîmplat ? Poate că Ninei.Gheorghievna nu i s-o fi spus ade- 
vărul ? Ca să nu i se facă rău? Sau poate că situaţia i s-o fi co- 
municat lui, la telefon, în mod eronat? Poate că bătriîna aceea 
nu s-o fi uitat bine în registru, ori a vrut să facă o glumă? Deși 


328 


asemenea glume nu se fac. Sau poate că totul e într-adevăr așa 
cum este ? Doar la Moscova există două mii de-alde Ivanov și, 
desigur, vreo trei sute de-alde Sidorov. De ce să nu se poată Ai 
concomitent la acelaşi spital două femei cu acelaşi nume ? 

— Da' de ce v-au telefonat? vru să fie Duc cît mai convins. 

— Aşa le-a cerut mama. A pus-o pe sora de gardă să mă 
sune, răspunse Nina Gheorghievna pe un ton nemulțumit. To- 
tuși a rămas o egoistă. Niciodată n-a ştiut să se gîndească la 
alții, iar la bătrîneţe a dat cu totul în mintea copiilor. 

Acum, cînd Moartea se dăduse deoparte, în scenă ieșise din 
nou Viaţa cu treburile şi pretenţiile ei cotidiene. 

Drumul de întoarcere li se păru de trei ori mai scurt. În 
primul rînd, nu mai întorceau capul, ci mergeau drept înainte, 
la braţ cu marea lor reuşită. Nina Gheorghievna revenea acasă 
tot în calitate de fiică şi nu de orfană, iar Duc cîştigase strălucit, 
pentru cea din urmă oară, partida talismanului. Într-adevăr, de 
plecat trebuie să pleci neînfrînt. Ca în sport. Să cîştigi pentru 
ultima oară — şi să pleci. 

Ajunseră la staţia de autobuz de unde îşi începuseră drumul 
ce] plin de neliniște. 

— Îşi mulţumesc, Saşa, zise Nina Gheorghievna şi îl privi 
lung. Dar nu ca un dascăl pe elevul său, ci ca pe un om de 
seama ei. 

— N-aveţi pentru ce, făcu jenat Duc. 

— Ba am pentru ce, ripostă cu un aer grav Nina Gheorghi- 
evna. Oricine poate să-și facă lecţiile, să participe la activitatea 
extraşcolară ori s-o facă pe huliganul. Pe cînd a fi talisman, a 
dărui oamenilor fericire e un dar foarte rar întîlnit. Am să-ţi 
pun la literatură nota cinci şi am să discut şi cu Lev Semionovici: 
mă am bine cu el. O să-ţi pună şi Lev Semionovici tot cinci. Ba 
o să stea de vorbă şi cu Inessa Danilovna. Desigur, media maxi- 
mă — Cinci şi zero zecimi — n-o să-ţi putem încropi. Dar pa- 
tru Şi șaptezeci o să putem, fireşte. Și n-o să fie o medie rea. 
Cu patru şi şaptezeci poţi să fii primit oriunde, chiar la MGU 1. 

— Vai de mine, spuse jenat Duc. Nu e cazul. 

— Ba da, rosti cu convingere Nina Gheorghievna. De oa- 
meni trebuie să ai multă grijă. Și tu eşti om. 

Duc nu încercă să susțină noua ei opinie. Dar nici nu i se 
împotrivi. Simţi deodată că vrea să doarmă, iar această dorinţă 


1 Abreviere de la Moskovskii Gosudarstvennii Universitet (Universitatea de 
Stat dir. Moscova) (rus.). 


329 


fu mai tare decît toate celelalte. Capul începu a i se lăsa în 
jos, de parcă cineva l-ar fi apăsat pe ceafă cu o palmă grea. 

— Bine, pe mîine, își luă rămas-bun Nina Gheorghievna. 
Deși nu mai e miine, ci azi. Dacă n-ai să te trezeşti la timp, poţi 
să vii la școală la ora a treia, îi îngădui ea. 

Şi porni spre casă. lar Duc — spre casa lui. Pe drumul cel 
mai scurt. Prin scuar. 

Noaptea, scuarul arăta cu totul altfel: ca o r&dă îndepăr- 
tată a unei păduri. Banca arăta și ea mai de sine stătătoare. Mai 
puţin dependentă de oameni. 

Duc se aşeză pe bancă, luînd poziţia lui dintotdeauna: cu 
faţa spre cer. Cerul întunecat, cu orificiile de aur răspîndite pe 
el ale steluțelor, părea o fişă perforată. Sau poate că o fi fost. 
chiar fișa perforată a lui Dumnezeu, pt care oamenii tot încearcă, 
din generaţie în generaţie, s-o descifreze. Grozav ar fi s-o in- 
troduci într-o mașină de calcul şi, în felul ăsta, să-ţi afli soarta. 

Duc aţinti cu privirea cifrul astral, străduindu-se să-și afle 
soarta. Nimeni însă nu şi-o poate afla dinainte. Şi tocmai în asta 
îi e salvarea. Căci, într-adevăr, ce lucru îngrozitor ar fi ca omul 
să ştie dinainte tot ce-l aşteaptă : de cine se va îndrăgosti, cind 
va muri. O asemenea cunoaştere ucide orice speranţă. 

Or, necunoscînd, ai impresia că nu te vei sfîrşi niciodată. Că 
vei exista mereu. Şi-atunci, fireşte că are sens să-ți cauţi propriul 
tău „eu“, să ţi-l găseşti și să te realizezi pe deplin. Adică, să te 
afirmi ca Seotal ar: Să sapi în tine o fîntînă pînă la izvoa- 
rele apei și să potoleşti setea celor dimprejur. Luaţi, beţi cu toţii. 
Eu n-am nevoie de nimic în schimb, în afara unui „Îţi mulţu- 
mesc, Duc“ sau „Îţi mulţumesc, Sașa“. Ba, poate, a unui simplu 
„mulţumesc“. 

Recunoştința nu este totuși un sentiment amorf, aşa cum 
susține mama. Recunoștinţa este o entitate tot atit de reală ca 
și benzina, de pildă. Cu recunoştinţa poţi să-ți alimentezi su- 
fletul, ca să-ţi continui călătoria prin viață și să ajungi cît mai 
sus: pînă la steluţele fişei perforate a lui Dumnezeu. 


Mama dormea. Duc își scoase scurta fără să facă zgomot. 
Apoi se strecură în odaia lui. 

Patul îl îmbia la somn, dar el aprinse fără veste lampa de pe 
birou și se așeză în faţa lui. Deschise romanul „Ce-i de făcut ?“ 
Îşi aminti deodată că, din cînd în cînd, mama obișnuia să-și mai 
despovăreze organismul: ţinea cîte trei zile regim, nemîncind 


330 


Viktoria Tokareva (n. 1937) se impune cu autoritate în ultimele două decenii atit 
în domeniul literaturii (debutează în anul '1964), cît şi în cel al artei cinemato- 
grafice. Este absolventă a Facultății de scenaristică a Institutului unional de ci- 
nematografie din Moscova. 
Volumele de povestiri şi nuvele DESPRE CEEA CE N-A FOST — 1969, CÎND 

T PUŢIN MAI CALD — 1972, LEAGĂNU 

SEBIT — 1983, precum şi scenariile unor filme ($ 

), încununate cu diferite premii, reprezintă reperele valorice ale 
ale creatoare. Cultivind cu predilecție proza scurtă, Tokareva iși extrage 

subiectele din viața cotidiană a contemporanilor săi, izbutind să descopere, sub 
aparenta banalitate a unor fapte şi chipuri umane, bucurii şi drame ascunse, pa- 
timi care se consumă în tăcere, aspecte paradoxale, uneori grotești, ale unor si- 
tuații, sentimente înălțătoare sau, dimpotrivă, meschine, tăinuite cu grijă. Subtili- 
tatea analizei psihologice, umorul bine dozat și ironia fină, stilul plin de strălucire 
şi vervă caracterizează aceste proze în care este prezentă, fără ostentaţie, decizia 
autoarei de a ajunge la esența fenomenelor, de a dezvălui adevărata faţă a lu- 
crurilor, în scopul afirmării unor înalte virtuţi şi aspirații. 


Lei 21